Arhive etichetă: Ion Brătianu

Lacrimile unei naţiuni întregi curg alături de lacrimile voastre

Mihail Kogălniceanu, aflând despre moartea lui Ion Brătianu, vechiului său tovarăş de luptă, a telegrafiat văduvei:

„Bolnav eu însumi, nu pot decât să plâng, căci n-am nici măcar putinţa de a alerga la Florica spre a-mi lua rămas bun de la acela cu care am lucrat, o jumătate de veac, de aproape şi de departe; nu pot să vă dau altă mângâiere decât aceea care constă pentru dumneata de a purta numele celui dintâi cetăţean al României. Dreptatea posterităţii începe cu ziua de azi pentru Ion Brătianu. Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingraţi cu dânsul, însă istoria, istoria nepărtinitoare, ea care purcede din mintea şi din inima naţiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea aceluia care şi-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naţionale şi politice a renaşterii României; acest nume este acela al lui Ion Brătianu şi dumneata eşti ilustra lui văduvă. Căutaţi-vă mângâierea în acest nume nepieritor şi în lacrimile unei naţiuni întregi care curg astăzi alături de lacrimile voastre”.

Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1871-1884, vol. II, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 130

Atentat împotriva primului ministru

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “În ziua de 2 decembrie [1880] se întâmplă la ieşirea din Cameră, atentatul îndreptat de profesorul Ioan Petraru împotriva lui Ion Brătianu.

Ioan Petraru, fost profesor la Bucureşti şi la Târgovişte, era atunci funcţionar la Ministerul de finanţe. Când Ion Brătianu a ieşit singur din Cameră, Petraru s-a repezit asupra-i cu un cuţit şi a voit să-l lovească; Brătianu a oprit lovitura, dar cuţitul a pătruns paltonul, cămaşa şi a zgâriat pielea partea pieptului. Alergând deputatul Goga, care tocmai ieşea, a lovit pe atentator cu bastonul în cap şi apoi lumea ce a alergat, l-a dezarmat. Brătianu s-a ales cu contuziuni uşoare la cap şi la obraz.”

*****

Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1871-1884, vol. I, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 283

Berlicoco şi Firfiric

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “Rosetti era Berlicoco, iar Ion Brătianu Firfiric. Aceste două porecle zugrăveau pe vremuri pe scamatorul ca şi pe omul fluşturatec.

C. A. Rosetti era socotit ca fiind inspiratorul lui Brătianu, ca geniul rău al dualităţii, ca omul cu resurse şi cu tot felul de manopere neleale. De aceea fusese poreclit Berlicoco după numele unui scamator care trecuse prin Bucureşti.

Continuă citirea →

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (I)

I.G. Duca, în Amintiri politice, prezintă un moment important din istoria românilor: Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie 1914).

„Având în vedere însemnătatea acestui consiliu în viaţa neamului românesc, voi căuta să redau în rândurile de mai jos o imagine cât mai credincioasă a scenei istorice la care mi-a fost dat să fiu martor.

Consiliul s-a ţinut la Castelul Peleş în sala de muzică, la ora 5 după prânz. În mijlocul sălii se aşezase o masă mare acoperită cu tradiţionalul postav verde. Masa era mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stateau suprapuse, legate în piele verde şi în marochin roşu, tratatele, vestitele şi misterioasele tratate [dintre România şi Tripla Alianţă]. Regele Carol şi-a făcut intrarea întovărăşit de moştenitorul său, Principele Ferdinand. Ne făcu semn să luam loc. Principele Ferdinand se aşeză în faţa lui. Regele, totdeauna preocupat de chestiunile de protocol, invită pe Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre preşedinţii lui de consiliu, la dreapta lui, şi pe Petre Carp la stânga lui. La dreapta Principelui, Brătianu, la stânga Marghiloman. Ceilalţi ne-am aşezat unde am nimerit. Cred totuşi util să reproduc aci, după însemnările pe care mi le-am făcut chiar în acea seară, schema mesei care va ajuta la reconstituirea scenei şi va uşura generaţiunilor viitoare evocarea ei.

Iat-o deci:

Eram de faţă ca liberali toţi miniştrii: Brătianu, Porumbaru, Costinescu, Morţun, Radovici, Al. Constantinescu, Dr. Angelescu, Victor Antonescu, Duca şi Ferichide, ca Preşedinte al Camerei.

Ca foşti Primi Miniştri, Theodor Rosetti şi P.P.Carp.

Ca reprezentanţi ai partidului conservator: A. Marghiloman, Ion Lahovary şi I.Grădişteanu.

Ca reprezentanti ai partidului conservator democrat: Take Ionescu, C. Cantacuzino-Paşcanu şi Dissescu.

O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o greutate apasă peste noi şi ne înăbuşea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoţiune şi o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat şi vădit emoţionat, făcea însă neascunse sforţări ca să nu trădeze sbuciumul sufletului său. Ne-a spus în româneşte că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunţăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea. A adăugat că limba franceză fiind limba internaţională şi limba subtilităţilor diplomatice, a scris în franţuzeşte nota pe care doreşte să ne-o citească şi că, în consecinţă, socoteşte că ar fi nimerit ca discuţia să se facă tot în limba franceză.

Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut aşadar loc într-o limbă străină! România Veche exista încă în toată splendoarea ei.

Bătrânul suveran desfăcu hârtiile sale şi ne citi cu vocea tremurândă un memoriu destul de scurt care, în rezumat, cuprindea următoarele: Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutrii. Aşa stând lucrurile, după o matură chibzuinţă, convingerea lui adâncă este că datoria Românilor e să execute Tratatele care ne leagă de Tripla Alianţă – în acest moment întinse mâna spre ele cu gestul preotului care, în fine, destăinuieşte credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul meu o privire, toţi ochii erau aţintiţi cu o curiozitate amestecată de ciudă spre documentele nepăsătoare. Această alianţă ne-a asigurat în ultimele decenii foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade. Regele Carol a adăugat că România a făcut această politică sub toate partidele, convinsă că numai printr-însa interesele ei pot fi apărate, că schimbându-ne linia de purtare ne-am pune în contradicţie cu toate credinţele şi cu tot trecutul nostru. E o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura. Cei doi împăraţi au făcut apel la el şi se socoteşte dator să nu desmintă încrederea ce de atâţia ani au arătat-o în lealitatea lui şi în angajamentele României.

S-a oprit, s-a uitat îndelung la noi. Nici un cuvânt, nici o mişcare. După câteva clipe de ezitare, cu o emoţiune sporită, a dat cuvântul primului său ministru. Brătianu a exprimat însă dorinţa să vorbească cel din urmă. S-a convenit ca să-şi spună dintaiu cuvântul reprezentanţii opoziţiei.

Regele s-a adresat lui Theodor Rosetti. Pe un ton sfătos melancolic, bătrânul cumnat al lui Vodă Cuza îi dădu răspunsul. „Suntem o ţară mică, un biet popor ieşit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăţi şi din robie. Nu cred că sta în putinţa noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor. Să stăm deci la o parte, să ne vedem de nevoile şi de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit.” Bineînţeles, tratatele trebuiesc respectate, dar el nu crede că tratatele noastre ne obligă formal şi, prin urmare, decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri.

Incontestabil, motivarea era lipsită de mândrie. Prin felul cum a fost debitată am avut însă impresia că Theodor Rosetti, de altminteri un bun patriot şi un suflet cinstit, fusese mai mult preocupat în formularea părerilor lui de grija de a atenua lovitura pe care cel dintâi era chemat s-o dea iluziilor bătrânului suveran, decât de ideea de a reda adevăratele sentimente ale unei naturi nelipsite de oarecare nobleţe.

În orice caz, cuvintele lui au impresionat puternic pe Rege. El nu se aştepta ca şi Theodor Rosetti, unul din intimii lui Carp şi ai lui Maiorescu, să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Vizibil, gestul celui mai vechi din preşedinţii de Consiliu l-a durut.

Carp fu chemat să-şi exprime punctul său de vedere. Pe cât fusese Theodor Rosetti de blajin în formă şi în fond, pe atât a fost Carp de categoric, de mândru, tăios, sigur de el şi de părerile lui, mai lapidar ca oricând, de o elocinţă a cărei amintire voi păstra-o întotdeauna vie. Nu era un răspuns la o chinuitoare întrebare, era o fanfară de triumf. Argumentele lui erau cele pe care cu toţi le prevedeam. „Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. Din punct de vedere moral, fiindcă avem vechi angajamente externe şi trebuie să le respectăm, dacă vrem să ne mai putem enumera printre statele civilizate. Din punct de vedere material, fiindcă chiar dacă vrem să stăm neutri nu vom putea să stăm, vom fi invadaţi, fatal, fie de unii, fie de alţii. De altfel, de ce să ne mai gândim şi să ne mai sfătuim. Victoria Triplicei este sigură, indiscutabilă şi D-Voastră vă întrebaţi dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinşii.”

Aici, Carp făcu o scurtă pauză şi ridică deodată nivelul discuţiei. „La urma urmei, trebuie să ne dăm seama ce este acest război?” Şi cu un brio neîntrecut, dezvoltă vechea lui temă, lupta între germanism şi slavism.. „Dacă este aşa, care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră.” În asemenea condiţiuni, continuă el desfăşurând cu o logică de fier toate concluziile premiselor sale, ce cer interesele României? Ele nu cer numai să privim la o luptă de care depinde viitorul nostru, ele cer să ajutăm din toate puterile noastre triumful germanismului, care este şi triumful nostru. „De aceea, fără nici-o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianţă. Şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbeşte de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea. Opinia publică se poate înşela, omul de stat clarvăzător trebuie să-şi urmeze calea; opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei.”

Când a isprăvit, mărturisesc că am avut un moment de emoţie. Nu cumva această strălucită pledoarie va fi avut darul să clatine hotărârile de dată recentă a unora din foştii lui tovarăşi de idei şi de lupte?

continuare Aici

Războiul de independenţă (1877)

În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mişcări ale populaţiilor creştine împotriva dominaţiei turceşti, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mişcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacţionează decât o singură ţară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, şi anume Rusia.

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smardan

În primăvara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin ţara voastră ca să atacăm Turcia„. Principele Carol, primul său ministru Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit şi şi-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a ruşilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliaţi, ca noi să căpătăm independenţa faţă de Imperiul Otoman. La început, ruşii au fost dispreţuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de graniţele voastre când trecem prin România”. Şi a început să se scurgă marea armată rusă prin ţara noastră.

Continuă citirea →

Domnia lui Carol I

La numai patru ani de la urcarea pe tronul României a lui Carol I, izbucneşte războiul între Prusia şi Franţa. Or, el, deşi rudă cu Napoleon al III-lea, era totuşi neamţ, crescut în Germania, fost ofiţer prusac — şi în sufletul lui a ţinut partea Germaniei. Cum românii simpatizau cu Franţa, s-au ivit atunci fel de fel de mişcări ostile, a apărut o tendinţă foarte serioasă de răsturnare a lui Carol. Simpatia pentru împărăţia germană, principele mai întâi, apoi regele Carol a purtat-o toată viaţa şi a împins ţara noastră către o înţelegere cu Germania şi cu Austro-Ungaria.

Trebuie să constatăm că această lungă domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, cu un an mai lungă decât a lui Ştefan cel Mare, ne-a fost benefică, în acest răstimp, ţara noastră a făcut un salt înainte uimitor. Poate că, dintre toate ţările moderne, numai Japonia a făcut un salt comparabil cu cel al României de la mijlocul veacului trecut şi până la primul război mondial. Din punct de vedere economic s-au făcut progrese uriaşe, dar, bineînţeles, nu se putea ca într-o singură generaţie să ajungem la nivelul ţărilor occidentale. Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol. S-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului; am fost a doua ţară din lume, după SUA, în privinţa industriei extractive a petrolului.

În planul politicii interne, regele Carol a fost iscusit, a ştiut să păstreze echilibrul între cele două mari partide care s-au creat, Partidul Liberal (al Brătienilor) şi Partidul Conservator — echilibru politic asemănător celui din Anglia. Votul nu era universal, ci cenzitar — numai cei ce plăteau impozit erau admişi să aleagă — sistem care ne apare azi ca nedemocratic, dar nu trebuie uitat că acest sistem funcţiona aproape peste tot în Europa, cu deosebirea că la noi era mai restrictiv din cauza gradului de analfabetism şi a concentrării bogăţiei în anumite straturi ale societăţii. Apoi electoratul nu era încă educat, nu înţelegea că de el depindea schimbarea, aşa încât, la fiecare alegere, partidul desemnat de rege pentru a forma guvernul obţinea majoritatea în alegeri. Regele Carol, după împrejurări, a reuşit să menţină alternanţa: 3-4 ani un partid, 3-4 ani celălalt. O singură dată au stat liberalii la putere aproape 12 ani (1876-l888), cu Ion Brătianu ca preşedinte — în afară de o întrerupere de două luni, când s-a aflat în fruntea guvernului fratele lui, Dumitru Brătianu. Ion Brătianu, fără îndoială cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea, a adus cele mai importante înnoiri din punct de vedere economic — sistemul bancar, sistemul industrial, toate acestea datează din vremea preşedinţiei lui.

sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri

Cum s-a ales un domn străin în 1866

Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi dupa detronarea lui Cuza, sub preşedinţia lui Ion Ghica (omul de la 1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu ştia să fie om de partid; iar la bătrâneţe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii noştri prozatori), oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care însă refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din Răsăritul Europei, încă vasală a Turciei!

Napoleon al III-lea

Ne aflam deodată într-o situaţie dramatică: „puterile garante” care nu consimţiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul — se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăceanu pentru ai cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-l întâlnise odată pe împăratul Franţei pe câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza.

Continuă citirea →

Ion Bratianu vazut de regina Maria

Desi impovarat de gloria tatalui sau, era o personalitate prin el insusi si ceea ce pentru mine avea pe atunci mai multa insemnatate, Ion Bratianu al II-lea era un tovaras cat se poate de placut; trebuie chiar sa adaug aici ca avea slabiciune pentru femei.

Inalt, insa chiar din tinerete de o statura cam greoaie, avea ochi negri frumosi si catifelati, insa vocea cam prea subtire. Ironic fara rautate, chibzuit pana la viclesug, nu lasa sa scape nimic privirilor lui. Miscarile ii erau incete, indolente. Nicioadata n-a prea dat atentie felului cum se imbraca.

Pe vremea aceea era cu grija inabusit de catre Dimitrie Sturdza, dar se vedea totusi in chip netagaduit ca avea sa ajunga departe.

Bratianu, simtind ca in mine era viitorul, nu facu niciodata greseala de a ma priva sa inteleg de la inceput ca pentru el cel putin existam si nu numai intr-un singur inteles al cuvantului.

Daca as spune ca pe atunci imi placea, as spune mai mult decat adevarul, dar era un om ce nu putea fi trecut cu vederea; isi dadea toata osteneala ca sa fie placut, era tanar, ambitios, departe vazator si de la inceput fusese cat se poate de pretuit de catre regele Carol.

Ca ministru al comunicatiilor era datoria lui sa ne insoteasca  de cate ori calatoream prin tara. Nu si-ar putea inchipui cineva un tovaras de calatorie mai placut. Tovarasia lui era invioratoare, conversatia hazlie, plina de duh, interesanta, dar cu toata purtarea lui ademenitoare nu pierdea niciodata prilejul de a te face sa simti ca glumele si curtenia lui nu erau decat invelisul unei personalitati hotarate si neinduplecate ce se ascundea dedesubtul lor.

Sotului meu ii placea Bratianu, insa nu fara o usoara nuanta de teama; nu stia inca bine cu ce fel de om avea de-a face. Era Bratianu ceva ce destepta o senzatie de neliniste; mana cu care te atingea era parca imbracata intr-o manusa de catifea, sub care nu prea ghiceai ce se ascundea.

Bratianu era ademenitor cu femeile; ii placeau si stia cu o nuanta de orientalism sa-si puna in joc farmecul lui de cuceritor, avand totusi grija sa nu fie niciodata amagit.

Ne-a fost ursit sa ne sfatuim adesea impreuna mai tarziu, cand ne-a venit vremea, lucru care a fost mult criticat si comentat in mii de feluri. Iubirea ce o simteam amandoi pentru Romania ne-a facut sa ne folosim de putinta noastra de a munci si de a ne dovedi prin fapte patriotismul. Aceasta a fost legatura temeinica a prieteniei noastre.

sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vietii mele, vol. II, Ed. Moldova, Iasi, 1991