Arhive etichetă: amintiri politice

Mândria regelui Carol

„Carol de Hohenzollern Sigmaringen era mândru, purta capul sus, atât fizic ca şi moral. Multe răbda, multe îndura, dar, cu o condiţie, să nu te atingi de mândria lui. Dacă îl răneai în mândria lui, nu mai puteai face nimic cu el.

Continuă citirea →

A fost Carol I un rege meschin?

„Ceea ce îl muncea pe regele Carol I era grija micii sale glorii. Era în această privinţă de o gelozie neascunsă şi împingea lucrurile până la o ineleganţă surprinzătoare la un om de originea şi situaţia sa. Purtarea lui faţă de memoria lui Cuza a fost o mărturie convingătoare a meschinăriei sufleteşti.

Continuă citirea →

Despre deşertăciunea măririlor omeneşti

I.G. Duca povesteşte în Amintiri politice un moment semnificativ despre natura umană, referindu-se la moartea regelui Carol I:

Continuă citirea →

Familia regală şi războiul

Este cunoscută atitudinea regelui Carol I faţă de problema participării României în primul război mondial. Fidel originii sale, Carol ar fi dorit intrarea în război alături de Germania, convins fiind că aceasta va obţine victoria. Care era însă atitudinea celorlalţi membri ai familiei regale în legătură cu această problemă delicată, dar atât de importantă? Informaţii importante în acest sens ne sunt furnizate de un participant direct la evenimente, I. G. Duca, în Amintiri politice:

Continuă citirea →

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (I)

I.G. Duca, în Amintiri politice, prezintă un moment important din istoria românilor: Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie 1914).

„Având în vedere însemnătatea acestui consiliu în viaţa neamului românesc, voi căuta să redau în rândurile de mai jos o imagine cât mai credincioasă a scenei istorice la care mi-a fost dat să fiu martor.

Consiliul s-a ţinut la Castelul Peleş în sala de muzică, la ora 5 după prânz. În mijlocul sălii se aşezase o masă mare acoperită cu tradiţionalul postav verde. Masa era mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stateau suprapuse, legate în piele verde şi în marochin roşu, tratatele, vestitele şi misterioasele tratate [dintre România şi Tripla Alianţă]. Regele Carol şi-a făcut intrarea întovărăşit de moştenitorul său, Principele Ferdinand. Ne făcu semn să luam loc. Principele Ferdinand se aşeză în faţa lui. Regele, totdeauna preocupat de chestiunile de protocol, invită pe Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre preşedinţii lui de consiliu, la dreapta lui, şi pe Petre Carp la stânga lui. La dreapta Principelui, Brătianu, la stânga Marghiloman. Ceilalţi ne-am aşezat unde am nimerit. Cred totuşi util să reproduc aci, după însemnările pe care mi le-am făcut chiar în acea seară, schema mesei care va ajuta la reconstituirea scenei şi va uşura generaţiunilor viitoare evocarea ei.

Iat-o deci:

Eram de faţă ca liberali toţi miniştrii: Brătianu, Porumbaru, Costinescu, Morţun, Radovici, Al. Constantinescu, Dr. Angelescu, Victor Antonescu, Duca şi Ferichide, ca Preşedinte al Camerei.

Ca foşti Primi Miniştri, Theodor Rosetti şi P.P.Carp.

Ca reprezentanţi ai partidului conservator: A. Marghiloman, Ion Lahovary şi I.Grădişteanu.

Ca reprezentanti ai partidului conservator democrat: Take Ionescu, C. Cantacuzino-Paşcanu şi Dissescu.

O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o greutate apasă peste noi şi ne înăbuşea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoţiune şi o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat şi vădit emoţionat, făcea însă neascunse sforţări ca să nu trădeze sbuciumul sufletului său. Ne-a spus în româneşte că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunţăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea. A adăugat că limba franceză fiind limba internaţională şi limba subtilităţilor diplomatice, a scris în franţuzeşte nota pe care doreşte să ne-o citească şi că, în consecinţă, socoteşte că ar fi nimerit ca discuţia să se facă tot în limba franceză.

Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut aşadar loc într-o limbă străină! România Veche exista încă în toată splendoarea ei.

Bătrânul suveran desfăcu hârtiile sale şi ne citi cu vocea tremurândă un memoriu destul de scurt care, în rezumat, cuprindea următoarele: Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutrii. Aşa stând lucrurile, după o matură chibzuinţă, convingerea lui adâncă este că datoria Românilor e să execute Tratatele care ne leagă de Tripla Alianţă – în acest moment întinse mâna spre ele cu gestul preotului care, în fine, destăinuieşte credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul meu o privire, toţi ochii erau aţintiţi cu o curiozitate amestecată de ciudă spre documentele nepăsătoare. Această alianţă ne-a asigurat în ultimele decenii foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade. Regele Carol a adăugat că România a făcut această politică sub toate partidele, convinsă că numai printr-însa interesele ei pot fi apărate, că schimbându-ne linia de purtare ne-am pune în contradicţie cu toate credinţele şi cu tot trecutul nostru. E o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura. Cei doi împăraţi au făcut apel la el şi se socoteşte dator să nu desmintă încrederea ce de atâţia ani au arătat-o în lealitatea lui şi în angajamentele României.

S-a oprit, s-a uitat îndelung la noi. Nici un cuvânt, nici o mişcare. După câteva clipe de ezitare, cu o emoţiune sporită, a dat cuvântul primului său ministru. Brătianu a exprimat însă dorinţa să vorbească cel din urmă. S-a convenit ca să-şi spună dintaiu cuvântul reprezentanţii opoziţiei.

Regele s-a adresat lui Theodor Rosetti. Pe un ton sfătos melancolic, bătrânul cumnat al lui Vodă Cuza îi dădu răspunsul. „Suntem o ţară mică, un biet popor ieşit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăţi şi din robie. Nu cred că sta în putinţa noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor. Să stăm deci la o parte, să ne vedem de nevoile şi de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit.” Bineînţeles, tratatele trebuiesc respectate, dar el nu crede că tratatele noastre ne obligă formal şi, prin urmare, decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri.

Incontestabil, motivarea era lipsită de mândrie. Prin felul cum a fost debitată am avut însă impresia că Theodor Rosetti, de altminteri un bun patriot şi un suflet cinstit, fusese mai mult preocupat în formularea părerilor lui de grija de a atenua lovitura pe care cel dintâi era chemat s-o dea iluziilor bătrânului suveran, decât de ideea de a reda adevăratele sentimente ale unei naturi nelipsite de oarecare nobleţe.

În orice caz, cuvintele lui au impresionat puternic pe Rege. El nu se aştepta ca şi Theodor Rosetti, unul din intimii lui Carp şi ai lui Maiorescu, să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Vizibil, gestul celui mai vechi din preşedinţii de Consiliu l-a durut.

Carp fu chemat să-şi exprime punctul său de vedere. Pe cât fusese Theodor Rosetti de blajin în formă şi în fond, pe atât a fost Carp de categoric, de mândru, tăios, sigur de el şi de părerile lui, mai lapidar ca oricând, de o elocinţă a cărei amintire voi păstra-o întotdeauna vie. Nu era un răspuns la o chinuitoare întrebare, era o fanfară de triumf. Argumentele lui erau cele pe care cu toţi le prevedeam. „Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. Din punct de vedere moral, fiindcă avem vechi angajamente externe şi trebuie să le respectăm, dacă vrem să ne mai putem enumera printre statele civilizate. Din punct de vedere material, fiindcă chiar dacă vrem să stăm neutri nu vom putea să stăm, vom fi invadaţi, fatal, fie de unii, fie de alţii. De altfel, de ce să ne mai gândim şi să ne mai sfătuim. Victoria Triplicei este sigură, indiscutabilă şi D-Voastră vă întrebaţi dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinşii.”

Aici, Carp făcu o scurtă pauză şi ridică deodată nivelul discuţiei. „La urma urmei, trebuie să ne dăm seama ce este acest război?” Şi cu un brio neîntrecut, dezvoltă vechea lui temă, lupta între germanism şi slavism.. „Dacă este aşa, care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră.” În asemenea condiţiuni, continuă el desfăşurând cu o logică de fier toate concluziile premiselor sale, ce cer interesele României? Ele nu cer numai să privim la o luptă de care depinde viitorul nostru, ele cer să ajutăm din toate puterile noastre triumful germanismului, care este şi triumful nostru. „De aceea, fără nici-o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianţă. Şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbeşte de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea. Opinia publică se poate înşela, omul de stat clarvăzător trebuie să-şi urmeze calea; opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei.”

Când a isprăvit, mărturisesc că am avut un moment de emoţie. Nu cumva această strălucită pledoarie va fi avut darul să clatine hotărârile de dată recentă a unora din foştii lui tovarăşi de idei şi de lupte?

continuare Aici

Carol I văzut de I.G. Duca

regele Carol I al României

N-aş putea spune că raporturile mele, ca ministru, cu Regele Carol mi-au lăsat o amintire foarte plăcută. Nu mă pot plânge, a fost cu mine foarte afabil si nu mi-a făcut nici un fel de dificultate de ordin politic sau administrativ. Dar, vădit, între bătrânul Suveran şi tânărul său ministru nu era nici o afinitate sufletească. Şi prin firea, şi prin vârsta lui, Regele Carol nu era favorabil ideilor noi, reformelor cu caracter mai pronunţat democratic. Pe mine mă considera ca unul din elementele cele mai înaintate dintre liberali, deci un fel de om primejdios. Se ferea de mine, era prevenit împotriva mea, asa încât stătea şi mai în rezervă decât era obiceiul lui să fie cu sfetnicii. Eu afectam o perfectă indiferenţă şi, de fapt, puţin îmi păsa. Am avut întotdeauna convingerea că viaţa mea politică va fi legată de o altă domnie şi aveam faţă de bătrânul Monarh simţăminte de respect ce sincer vorbind trebuia să ţi le inspire persoana şi domnia lui şi, mai presus de toate, aveam o mare curiozitate.

Mă cunoştea de când m-am născut, fiindcă avea raporturi din cele mai bune cu părinţii mei şi mama mea fusese înainte de a se mărita, una din doamnele din cercul intim al Reginei Elisabeta. Trăisem o viaţă întreagă numai sub domnia lui, de el erau legate toate luptele politice care entuziasmaseră atât tinereţele mele cât şi pe cele ale genaraţiunii mele. De când eram la universitate, se formase în jurul lui o adevărată aureolă. El era domnitorul străin adus de marea generaţiune ca să curme odată pentru totdeauna nenorocitele lupte interne pentru domnie, el era căpitanul de la Griviţa şi de la Plevna, el era întruparea vie a marilor acte în a căror tradiţie fusesem cu toţii crescuţi: Independenţa şi Regatul. Lunga lui domnie reprezenta mai mult decât epoca noastră, era o întreagă pagină de istorie şi, fiindcă avea darul să păstreze toată lumea la distanţă, el apărea, cum întotdeauna se întâmplă în asemenea cazuri, mai mare decât era în realitate.

Cunoşteam multe din cusururile şi din slăbiciunile lui, judecam aspru multe din faptele sale şi eram departe de a-l admira după cum se obişnuia de alţii. Dar era omul care prezidase destinele ţării şi sub a cărui oblăduire România ajunsese unde era, era omul care lucrase cu Brătianu, cu Kogălniceanu, cu Rosetti, cu fraţii Goleşti, cu Catargiu şi cu Lahovareştii. Eram curios să lucrez cu el ca să -l cunosc mai de aproape decât o puteam face ca tânăr într-o audienţă oficială, fatal banală şi solemnă.

Ei bine, am fost dezămăgit. Spre marea mea surprindere am constatat, întâi, că nu era de loc în curent cu marea majoritate a chestiunilor însemnate de la ordinea zilei. Îmi aduc aminte că într-una din primele audienţe (înainte vreme lucra în fiecare zi a săptămânii cu câte un ministru, în ultimii ani ne chema din când în când; de obicei ne venea rândul la două-trei săptămâni) m-am crezut dator să-i fac o largă expunere a planului meu de activitate la ministerul instrucţiunei. M-a ascultat cu o neascunsă lipsă de interes, părea a da foarte puţină importanţă situaţiei nenorocite a învăţământului nostru primar. Analfabetismul îngrijorător at satelor noastre nu-l interesa şi nu-l speria. În genere nu cunoştea chestiunile şcolare, chestiunile religioase singure il pasionau şi, ce-i drept, nu era străin de ele. Nu trebuie uitat că fusese crescut de jesuiţi. Pe lângă aceasta erau două chestiuni religioase care il preocupau îndeaproape atunci, fiindcă de ele se lega prestigiul ţării şi, deci, mândria lui personală. Vroia să se clădească la Ierusalim o biserică Românească (creditele se şi votaseră sub guvernarea precedentă) şi ţinea cu orice chip ca la Sft. Munte să avem Mănăstirea noastră românească cu desăvârşire autonomă de lavra grecească, de care ţineam pană atunci. A trebuit să-i prezint un raport amănunţit asupra întregii organizaţiuni a Muntelui Athos, asupra raporturilor dintre diferitele Mănăstiri precum şi a drepturilor statelor ortodoxe asupra aşezămintelor lor monahale din această antică şi stranie republică religioasă.

Ion Gheorghe Duca

În cursul conversaţiilor ce le-am avut de cele şase-şapte ori cât am lucrat împreună, de la ianuarie până la iulie, am putut constata că în celelalte chestiuni era tot atât de puţin în curent cu realitatea lucrurilor şi cu însemnătatea nevoilor actuale ale ţării, ca şi in problemele şcolare. Cu câţiva ani înainte, Nicu Filipescu îmi spusese că spre marea lui uimire, ca ministru de război, a constatat completa nepricepere a Regelui în chestiunile militare. Cu cât Principele Ferdinand le stăpânea de bine şi era în curent cu toate, cu atât Regele Carol era străin de ele. Se oprise la starea de lucruri de prin tinereţea lui. Am crezut că Filipescu exagerează fiindcă ştiam că nu-l iubea pe Regele Carol şi aveam motive să suspectez obiectivitatea judecăţilor unui om atât de pasionat ca el. M-am convins însă că de data asta a avut dreptate. Colegii, cărora le-am împărtăşit impresiile mele, m-au asigurat că Regele Carol nu trebuie judecat după ultimii lui ani, că îmbătrânise şi nu mai era el însuşi. Barbu Ştirbey care, ca administrator al domeniilor Coroanei il vedea foarte des, mi-a confirmat aceasta. El a putut observa că de la o vreme încoace bătrânul Suveran se obosea pană într-atâta, încât nu mai urmărea ceea ce-i spuneai.

E adevarat că am auzit adesea foşti miniştri vorbind de clipele interesante petrecute pe vremuri cu Regele Carol în orele de lucru. Nu mi-a mai fost dat să trăiesc asemenea clipe. După expunerea afacerilor curente şi inevitabilele iscăliri de decrete, aproape întotdeauna Regele Carol punea întrebări despre anumite probleme şi, mai ales, cerea aprecieri despre oameni politici, de cele mai multe ori despre adversari. Îmi era cu atât mai plicticos să îi răspund, cu cât ştiam că-şi avea părerile dinainte şi admirabil de bine stabilite şi că nu era din partea lui decât o tactică pe care o socotea şireată, să ştie ce cred unele despre altele persoanele noastre politice. Îl distra să descopere astfel micile rivalităţi, invidii şi răutăţi ce puteau agita personalul politic pe care era chemat să-l mânuiască. E şi aici o trăsătură, care nu trebuie trecută cu vederea la fixarea definită a portretului său.

Fiind prevenit de inimi caritabile despre „regala strategemă”, răspunsurile mele au fost invariabil evasive şi de o cumplită banalitate. Dacă va fi judecat înşuşirile mele psihologice după aceste răspunsuri, trebuie să fi avut o foarte proastă părere despre tânărul său ministru, şi dacă cumva le-a şi notat în carnetul în care înscria zilnic faptele şi impresiile lui, sunt osândit să trec în posteritate sub o foarte neinteresantă formă. În orice caz, lipsa de preciziune şi de originalitate a răspunsurilor mele nu era de natură să sporească farmecul acestor întrevederi şi a contribuit desigur să dea o şi mai neplăcută şi greoaie amintire raporturilor mele personale cu primul Rege al României.

Am o singură măgulire, anume că în aceste câteva întrevederi am putut să îi afirm de câteva ori şi în chipul cel mai categoric necesitatea înfăptuirii unor reforme democratice sincere şi hotărâte.

Acestea au fost raporturile mele cu Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

sursa: I.G. Duca – Amintiri politice