Arhive etichetă: Sinaia

Gloanţe la Sinaia. Asasinarea lui I.G. Duca

Încheind un şir de personalităţi, I. G. Duca (1879-1933), care şi el fusese unul dintre făuritorii României Mari, ca secundant credincios al lui Ion I. C. Brătianu şi, totodată, cel care a consemnat în amintirile sale sfârşitul a doi regi şi a principalilor conducători ai partidului său, avea să aibă unul dintre cele mai tragice sfârşituri.

Continuă citirea →

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (IV)

În urmă, Ferichide şi Costinescu au făcut declaraţii scurte, ora era întârziată şi de fapt discuţia părea terminată. Afară soarele apunea încet, un sfârşit de splendidă zi de vară. Contrastul dintre liniştea neîntrecută din afară care se desvăluia priveliştii noastre prin fereastra larg deschisă şi dintre sbuciumul dinăuntru mă izbea neîncetat. Înăuntru, bătrânul Rege asista la dărâmarea operei sale de 30 de ani, fără a avea măcar mângâierea sufletească că împrejurările vor da dreptate celor ce-l obligau să purceadă la această dărâmare; sfetnicii lui hotărau cu legitimă emoţie soarta ţării într-una din cele mai grele şi mai decisive clipe ale vieţii întregului neam. Afară, natura nepăsătoare îşi urma legile eterne întrerupte numai de vuietul Peleşului şi de foşnetul brazilor ce înconjoară castelul.

Sala Consiliului de Coroană

Ferichide a fost concis după obiceiul lui. Nu putem nesocoti simţământul public. Războiul va fi lung, să ne pregătim armata şi când vom avea o armată mai puternică, cuvântul nostru va fi mai ascultat decât este astăzi. Neutralitatea sau, mai bine zis, expectativa armată.

Costinescu a proclamat pentru argumentele invocate de ceilalţi necesitatea unei stricte neutralităţi. Azi este o imposibilitate să mergem cu Puterile Centrale. Mai târziu, vom vedea. Poate că opinia publică se va schimba, poate că până atunci vom putea să determinăm chiar noi un alt curent în ţară.

Mai târziu, din aceste cuvinte, i s-a făcut lui Costinescu un capăt de acuzare. S-a încercat să se deducă dintr-însele că, la consiliul de coroană din Sinaia dânsul fusese pentru amânarea intrării în acţiune alături de Puterile Centrale, că nu luase pe faţă poziţie contra imposibilităţii ireductibile a unei asemenea confraternităţi militare. Nici că se poate învinuire mai nedreaptă! Aş înţelege dacă ar fi vorba de altcineva, dar Costinescu, care mai mult poate decât oricine s-a rostit din ceasul dintâiu împotriva executării tratatului şi a luptat ca să pregatească în consiliul de coroană triumful neutralităţii, tocmai pe dânsul să-l acuzi de nehotărâre şi de echivoc?

Adevărul e altul. Când Costinescu a luat cuvântul, pentru noi partida era definitiv câştigată. Din atâtea grupări politice şi din atâţia fruntaşi, un singur om rămăsese de partea Regelui Carol şi, ironia soartei, tocmai acela cu care o viaţă întreagă nu se putuse niciodată întelege Petre Carp. Situaţia Regelui era penibilă şi, de fapt, părea aşa de abătut fiziceşte şi aşa de distrus moralmente, încât ne cuprinsese un sentiment de adevărată compatimire. Deoarece câştigasem deja ceea ce la urma urmei urmărisem – proclamarea neutralităţii – aveam la sfârşitul şedinţei impresia că bătrânul monarh primise destule lovituri, că era timpul să-l cruţăm. Cuvintele lui Costinescu, pe care unii încearcă a le denatura acum, izvorau din această stare de spirit. După ce impusesem Regelui soluţia noastră, era cuviincios, era uman să-i anesteziem măcar durerea. Tot pentru aceleaşi consideraţiuni nimeni nu a vorbit în acest consiliu de o intrare în acţiune alături de Entanta. Chiar dacă unii din noi nutream deja această intenţie, cu toţii socoteam că după 30 de ani de politică externă cu Puterile Centrale, tranzacţia la o intervenţie armată alături de grupul opus de puteri ar fi prea bruscă şi, în orice caz că, deocamdată, era inutil să umplem cupa sărmanului Rege cu toate amărăciunile deodată.

Carp însă socoti că poate profita tocmai de această atmosferă pentru a încerca o ultima şi supremă sforţare în favoarea tezei sale. „Sire,” spuse el cu voce tare şi răspicat, „ţin atunci să se constate că in ceasul cel mai grav pentru ţară Majestatea Voastră este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii ei, la sfârşitul unei lungi domnii închinată propăşirii naţionale.”

Brătianu se ridică cu indignare. „O hotărâre isvorită din credinţa adâncă că interesele cele mai sacre ale ţării ne-o dictează nu poate fi interpretată ca un act de lipsă de lealitate faţă de suveran!”

Marghiloman a fost mai categoric. „Dragă Carp, da-mi voie să protestez cu toată energia împotriva cuvintelor tale. Nu numai că dând Majestăţii Sale sfaturile pe care i le-am dat nu l-am părăsit, dar avem conştiinţa că am acoperit Coroana. Dacă, aşa cum e azi opinia publică, am lăsa cumva pe Rege să declare războiul, lumea ar zice că acesta nu e războiul ţării, ci războiul Regelui. Or noi, care ţinem la Coroană şi care trebuie s-o ferim de tot ce i-ar putea atinge prestigiul sau zdruncina situaţia nu vrem aceasta.”

Formula era fericită. Totuşi, Regele crezu potrivit momentul ca să încerce şi el asupra oamenilor săi politici o ultimă presiune. Foarte emoţionat, aproape tremurând, cu un glas stins, el asvârli următoarea frază:

De altminteri, Domnilor, eu mă consider personal legat faţă de Puterile Centrale, dacă D-Voastră credeţi că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag şi”, arătând cu mâna pe Principele Ferdinand „de altminteri, Domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decat să… ” Principele Ferdinand l-a întrerupt scuturându-se pe scaun cu un gest de vehementă protestare.

Regele Carol s-a oprit şi cu ochii lui vioi veşnic mişcători a aruncat repede în jurul mesei o privire circulară. Nici unul din noi n-a mişcat, n-am spus nici un cuvânt, n-am schiţat nici un gest. Feţele noastre n-au trădat decât indiferenţă şi cel mult oarecare scepticism. Carol a înţeles că manevra nu a reuşit. A stat o clipă pe gânduri şi pe urmă ca şi cum nu ar fi făcut niciodată o declaraţiune de această gravitate a început să vorbească de altceva.

Iancu Lahovary mai luă încă odată cuvântul ca să repete cu incorigibila lui insistenţă motivele pentru care se cuvenea să rămânem neutri. În cursul stufoasei şi prolificei sale argumentări, spuse la un moment dat:

Dar Majestatea Voastră nu vede că neţinându-ne în curent cu nimic Austria nu s-a purtat cu România ca o aliată, iar Contele Berchtold şi-a permis să trateze pe Majestatea Voastră ca vasal al Austriei.”

Era prea mult pentru mândria Hohenzollern-ului de pe malurile Dunării. Regele se înroşi până în creştetul capului şi cu vocea plină de mânie concentrată răspunse scandând lui Iancu Lahovary:

Domnule Lahovary, mă cunoşti îndeajuns ca să ştii că n-aş suferi niciodată să fiu tratat ca vasal!”

Lahovary a înţeles că fusese cam aspru şi îngăimă: „Bine, bine Sire”, dar nu-i mai puţin adevărat că-şi reluă de la capăt, cu cuvinte mai blajine , toată demonstraţiunea sa.

În fine, în cursul vorbirii lui, se mai ivi un incident. Iancu Lahovary vru să dovedească Regelui că izbânda militară a Germaniei e îndoielnică. Printre alte argumente îl invocă şi pe acesta: situaţia de azi nu trebuie confundată cu cea de la 1870. Atunci Franţa era nepregatită, azi Franţa a făcut pentru armata ei sacrificii considerabile. Cine ştie dacă armata franceză nu e superioară celei germane. Regele l-a întrerupt şi, sentenţios şi dispreţuitor, spuse: „Domnule Lahovary, pentru cine cunoaşte situaţia respectivă a ambelor armate o asemenea chestiune nici nu se poate pune.”

Atunci, aceste cuvinte mi-au apărut ca o nouă dovadă a germano-filismului regal. Mai târziu, cuvintele Regelui Carol mi-au revenit adesea în minte. Pe vremea aceea , într-adevăr, ambele armate nu se puteau compara. Hotărât, Regele Carol era osândit să asculte în acest consiliu mai multe adevăruri crude decât i-a fost dat să auză în toată domnia lui. Era destul, era prea mult.

Când, pe neaşteptate a intervenit Morţun. N-am înţeles niciodată de ce a cerut cuvântul. În româneşte – singurele vorbe româneşti ce s-au rostit în istorica şedinţă – Vasile Morţun a repetat pe un ton declamatoriu, ceea ce alţii spuseseră. Am ascultat cu o vizibilă nerăbdare sfârşitul acestei inoportune şi neinteresante profesiuni de credinţă.

Solemn, Regele Carol declară închisă discuţiunea şi ceru ca fiecare, pe rând, să răspundem dacă suntem pentru, sau contra neutralităţii. Întrebă mai întâi pe Theodor Rosetti şi sfârşi cu mine. Afară de Carp am fost toţi pentru neutralitate. Carp şi-a menţinut părerea să declarăm imediat război Rusiei, Regele cel din urmă s-a raliat la părerea lui Carp. Făcea impresia unui om care nu poate crede ce aude şi că pleacă cu supunere capul în faţa loviturilor nedrepte ale unei inexorabile fatalităţi.

Constat, zice el, că reprezentanţii ţării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca Rege Constituţional mă supun votului D-Voastră, mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (III)

Nici Dissescu, nici Cantacuzino Paşcanu, nemaicerând cuvântul, veni rândul lui Brătianu. Emoţionat, sau mai exact adânc frământat, Brătianu a expus punctul de vedere al întregului guvern: Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul precum s-a arătat nu ne obliga, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost fapt îndeplinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip. Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele regatului.

Ionel Brătianu

Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici. Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Chestia Românilor din Ardeal domină întreaga situaţie, ea a fost pururea punctul negru al Alianţei. În ultima vreme , Austro Ungaria a făcut totul ca să înăsprească până într-atâta lucrurile, încât să rupă legătura sufletească a Alianţei. Soarta Românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale oamenii de stat trebuie să ţie seama de voinţa poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul.

Vorbea greoi şi oarecum alene, cum i se întâmpla adesea la începutul unei discuţiuni, ca o puternică maşină care cu greu porneşte. Era foarte categoric în fond, dar vădit preocupat în formă să menajeze pe bătrânul suveran din ce în ce mai abătut.

Principele Ferdinand nu spunea un cuvânt, înregistra însă cu atenţie toate vorbele sfetnicilor unchiului său. Va fi avut el presimţirea că soarta îl va chema pe el să culeagă roadele acestei înfrigurate şedinţe? E o întrebare pe care adesea mi-am pus-o.

Nici nu sfârşise încă bine Brătianu, când Carp, din ce în ce mai nervos şi mai sprinten, ceru din nou cuvântul. El protestă împotriva necesităţii, afirmată de Brătianu, de a se ţine seama de opinia publică în marile împrejurări ale vieţii popoarelor. Protestă cu o vehemenţă juvenilă, se vedea că toate fibrele organismului său se revoltau împotriva acestui fel democratic de a concepe conducerea naţiunilor şi deodată deveni agresiv. „Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod să vă puneţi la adăpostul opiniei publice!” Brătianu protestă la rândul lui, şi astfel se angajă între batranul şef al conservatorismului român şi ultimul prim ministru al Regelui Carol un dialog care, fără îndoială, a fost punctul culminant al întregii discuţiuni şi în care auditoriul a putut avea vie impresia a două personalităţi puternice ciocnindu-se în cea mai nobilă luptă în care puteau fi chemaţi nişte conducători de popoare să se războiască vreodată.

E imposibil de reprodus acest dialog întretăiat de întreruperi, accentuat de gesturi, intensificat prin tonul vocii. Carp pleda o temă reacţionară: omul de stat e totul, poporul e nimic. O pleda cu o fertilitate de argumente, cu o bogăţie de formule lapidare, cu o elocinţă minunată. Nu l-am auzit niciodată aşa de elocvent. Dezaprobam tot ce spunea, dar nu-mi puteam stăpâni admiraţia pentru talentul şi vigoarea de atac a acestui moşneag. Şi azi păstrez neştearsă amintirea acestei neîntrecute discuţiuni. Ce păcat pentru ţară că asemenea însuşiri n-au fost puse în slujba curentelor de idei ale vremurilor şi, din rătăcire reacţionară în rătăcire reacţionară, au sfârşit tragic în incoherenţă şi în absurd. Brătianu pleda tema democratică, omul de stat nu poate clădi opere trainice decât dacă ştie să fie expresia marilor nevoi şi marilor aspiraţiuni naţionale. Bismarck, citat de Carp, n-a învins pentru că a lucrat după ideile lui personale în afară de simţământul public, ci a învins cum a învins fiindcă, mai mult decât oricare altul, a reprezentat într-un moment istoric marea năzuinţă naţională, năzuinţa seculară a unităţii germane. Brătianu se menţinea la înălţimea adversarului său.

Pe când dialogul era mai înflăcărat, uşa se deschide şi apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic: era ştirea oficială a neutralităţii Italiei. O adevărată lovitură de teatru. Se simţea că după aceasta Regele nu va mai fi în măsură să-şi apere punctul de vedere. Tăcu, cu un gest de resemnare. Noi toţi ne bucuram şi ne uitam la Carp, care cu câteva minute înainte ne afirmase cu atâta siguranţă că Italia nu va rămâne neutră. Fără voie trebuie să fi ghicit în ochii noştrii că îi spuneam : „nu vezi că aceeaşi valoare o au toate argumentele D-tale?” Brătianu a rămas însă impasibil.

În cele din urmă, Carp repetă accentuând încă argumentele din prima lui cuvântare. „Dace nu mergem cu Austria, Germania sau va înlesni victoria Rusului, şi vom pierde astfel România, sau, ceea ce e convingerea mea, Germania va birui, şi prin neutralitatea noastră vom pierde toate foloasele acestei victorii, pe care le vor culege în dauna noastră Ungurii şi Bulgarii. Încă odată,” încheie el pe un ton patetic „urmaţi calea cea logică a politicii noastre tradiţionale. Nu duceţi ţara aceasta la un dezastru. Eu sunt gata să iau răspunderea situaţiei.”

urmarea Aici