Arhive etichetă: Carol I

10 MAI – ZIUA REGALITĂŢII

Carol I

Astăzi, 10 mai, se sărbătoreşte în România Ziua Regalităţii.

Pe 10 mai 1866, Carol I a fost proclamat domnitor al României.

10 mai – Istoria unei sărbători

10 mai sarbatoare nationala

10 mai 1939. În Piaţa Palatului din Bucureşti, Carol II dezveleşte statuia ecvestră a lui Carol I, unchiul şi predecesorul său pe tronul României. Statuia, maiestuoasă, superbă, o armonie de forme robuste, era opera celebrului Mestrovici, sculptorul din Belgrad, care împodobise capitala României cu atâtea opere de artă. Nu întâmplător regele Carol II voise să dezvelească statuia unchiului său tocmai în ziua de 10 mai. Era zi de sărbătoare, era ziua naţională a României moderne de până la 1947. Aşa fusese concepută din primii ani de domnie a lui Carol I şi aşa intrase în tradiţie.

10 mai era ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor? Desigur, mai cu seamă la început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. Era ziua în care, în 1866, la Bucureşti, în faţa Parlamentului, Carol I jura că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor şi că va domni ca domn constituţional. Ziua în care îşi exprima devotamentul „fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect pentru lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu d-voastră soarta cea mai buna ca şi cea mai rea”.

Continuă citirea →

Carol I – Scurtă biografie

Carol I - desen

Carol I născut Karl Eitel Friedrich, Prinţ von Hohenzollern-Sigmaringen (20.04.1839, Sigmaringen – 10.10.1914, Sinaia, România)

Principe din dinastia germană Hohenzollern-Sigmaringen, mai întâi domnitor (1866-1881) şi apoi rege (1881-1914) al României. Chemat la succesiunea Principatelor Unite după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza şi confirmat prin referendum (10 mai 1866), s-a identificat cu interesele tânărului stat, contribuind decisiv la marile evenimente legate de Războiul de Independenţă (1877-1878) şi la procesul de modernizare a ţării. A susţinut cu consecvenţă orientarea politică, diplomatică şi militară a României către Puterile Centrale, semnând o alianţă politico-militară cu Austro-Ungaria în 1883, a dorit intrarea României în Primul Război Mondial alături de Tripla Alianţă. Căsătorit cu Elisabeta de Wied (poeta Carmen Sylva), fără descendenţi, a fost urmat la tron de nepotul său, Ferdinand. S-a manifestat ca susţinător al ştiinţei şi culturii, ca întemeietor al Fundaţiei Universitare Carol I, iniţiator şi finanţator al Dicţionarului limbii române.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Carol I – Tragedia unei conştiinţe

„Autorizaţia de semnare a tratatului de neutralitate cu Rusia (Convenţia secretă româno-rusă, semnată la 18 septembrie 1914, cunoscută şi sub numele de Acordul Sazonov-Diamandi, stipula recunoaşterea de către Rusia a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români şi încorporate de Austro-Ungaria, garanta şi apăra integritatea teritorială a Regatului român, în schimbul neutralităţii binevoitoare a acestuia. Specialiştii consideră această convenţie ca primul pas serios al României spre alianţa cu Antanta.) mi-a fost dată de către preşedintele Consiliului [de Miniştri] numai în numele său. Or un astfel de angajament cerea depline împuterniciri semnate de rege conform uzanţelor şi precedentelor diplomatice. În telegrama din 28 septembrie, Ioan [I.C.] Brătianu îmi transmitea: În ceea ce priveşte deplinele puteri este necesară participarea altor factori, ceea ce eu nu aş putea obţine actualmente şi, în orice caz, nu înainte de Consiliul de Coroană”.

„Alţi factori”, se înţelege, se reduceau la unul singur: adeziunea regelui. De la începutul războiului, în timp ce aveau loc negocieri între România şi Rusia, un om la Castelul de la Sinaia (reşedinţa de vară din Carpaţi a suveranilor) resimţea o frământare crescândă şi cu adevărat patetică. Nimeni n-ar putea contesta că a existat o măreţie în această dramă a unei conştiinţe.

Continuă citirea →

Casă de închiriat

Descris de contemporani ca fiind o persoană rece şi sobră, Carol I al României nu era totuşi lipsit de simţul umorului, fapt dovedit şi de următoarea anecdotă povestită de Constantin Bacalbaşa:

„Sub regimul lui Lascăr Catargiu de la 1871 se găseau câteodată dimineaţa petece de hârtie pe zidurile Palatului cu inscrinţia „Casă de închiriat”. Odată, aducându-i-se faptul la cunoştinţă, Domnitorul a spus zâmbind:

– Da, se poate, dar tot pentru un neamţ!” 🙂

Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1871-1884, vol. II, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 44

Regele Carol I – Portret subiectiv

„Din ziua în care i-am pecetluit mormântul, am evocat adesea figura regelui Carol. Înfăţişarea sa fizică îmi rămâne întipărită în minte nu sub forma sub care probabil generaţiunile viitoare îi vor păstra chipul, adică sub forma regelui în mare ţinută cu pieptul plin de decoraţii, sau sub forma mai pretenţioasă a portretelor în ulei – dealtminteri deopotrivă de proaste ce ni le-au lăsat pictorii francezi Lecomte du Nouy sau Flameng – unde e înfăţişat cu toate atributele regalităţii şi în decoruri alegorice. Mie chipul său îmi apare mereu sub forma mai intimă a bătrânului militar fără sabie, cu chipiul alb şi cu baston la subţioară, plimbându-se singuratic prin pădurile de la Sinaia. Astfel imaginea lui îmi este şi azi vie înaintea ochilor.

Continuă citirea →

Calităţile regelui Carol I

Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă.

Continuă citirea →

A fost Carol I un rege meschin?

„Ceea ce îl muncea pe regele Carol I era grija micii sale glorii. Era în această privinţă de o gelozie neascunsă şi împingea lucrurile până la o ineleganţă surprinzătoare la un om de originea şi situaţia sa. Purtarea lui faţă de memoria lui Cuza a fost o mărturie convingătoare a meschinăriei sufleteşti.

Continuă citirea →

Degetul regelui Carol I

Regele Carol I ţinea pe toată lumea la distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase. Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles.

Continuă citirea →

Despre deşertăciunea măririlor omeneşti

I.G. Duca povesteşte în Amintiri politice un moment semnificativ despre natura umană, referindu-se la moartea regelui Carol I:

Continuă citirea →

Tragedia regelui Carol I

În 1914 în sufletul regelui Carol I se petrecea o întreagă tragedie. Nu ştia ce să facă: Să asculte ţara, să tragă sabia împotriva patriei sale de origine, împotriva Germaniei scumpă inimii sale – dar nu-l lăsa conştiinţa, i se părea un paricid. Să abdice, sa părăsească puterea pe care o iubea, opera lui de aproape o jumătate de veac, la urma urmei viaţa lui, simţea că era peste puterile lui.

Continuă citirea →

Familia regală şi războiul

Este cunoscută atitudinea regelui Carol I faţă de problema participării României în primul război mondial. Fidel originii sale, Carol ar fi dorit intrarea în război alături de Germania, convins fiind că aceasta va obţine victoria. Care era însă atitudinea celorlalţi membri ai familiei regale în legătură cu această problemă delicată, dar atât de importantă? Informaţii importante în acest sens ne sunt furnizate de un participant direct la evenimente, I. G. Duca, în Amintiri politice:

Continuă citirea →

Cum a murit regele Carol I?

În noaptea de 26 spre 27 septembrie 1914 a încetat din viaţă regele Carol I (n. 1839). Cu el se încheia un capitol de istorie, o lungă domnie în timpul căreia Romania îşi dobândise independenţa, trecuse printr-un proces de modernizare a instituţiilor şi a statului, continuându-se ceea ce fusese început sub cei şapte ani de rodnică domnie ai predecesorului său, Al. I. Cuza – şi se afirmase ca cel mai de seamă stat al zonei, în afara marilor imperii. Când însă, cu câteva luni mai înainte, izbucnise primul război mondial, care deschisese perspectivele desăvârşirii unităţii statale a României, bătrânul rege nu mai putuse să-şi urmeze supuşii.

Un sfârşit tragic

Nu se împotrivise năzuintelor lor, respectind Constituţia, pe care jurase în 1866,  şi voinţa naţională, dar încă de la şedinta Consiliului de Coroană, din 21 iulie 1914, el se îndreptase spre „o altă lume”. În noaptea ce urmase Consiliului, în care propunerea sa de aliniere militară a României Puterilor Centrale fusese respinsă, el nu dormise deloc, şi perioada următoare fusese o perioadă chinuitoare pentru suveran. „Se zbătea sărmanul îngrozitor – nota I. G. Duca în Amintirile sale -, nu dormea nopţi întregi, slăbea, era un chin fără ieşire… După 47 de ani de fericită domnie, nu se putea închipui un mai tragic sfârşit”.

Deznodământul a survenit pe neaşteptate. Îl descrie tot Duca, după ceea ce îi povestise primul ministru, Ionel Brătianu:

„Pe la 5 dimineaţa se trezise plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a sunat după ajutor şi a trimis in grabă să cheme pe dr. Mamulea. După cîteva minute, suveranul a oftat din greu de două-trei ori şi a aplecat uşor capul. Regina a crezut că doarme. Carol I de Hobenzollern-Sigmaringen, primul rege al României, îşi dăduse, însă, după 48 de ani de rodnică domnie, obştescul sfârşit. Frământările sufleteşti ale ultimelor luni fuseseră peste puterile organismului său îmbătrânit, ele l-au omorât. Când doctorul Mamulea a sosit, nu a putut face altceva decât să constate încetarea din viaţă şi să vestească familia regală şi guvernul”.

A existat şi suspiciunea unei sinucideri a monarhului, ipoteză care ni se pare incompatibilă cu caracterul şi comportamentul său în cursul întregii sale vieţi. În schimb, se poate afirma că a murit de „inimă rea”.

sursa: Dan Berindei în Dosarele istoriei, An III, nr. 4 (20), 1998

97 de ani de la moartea regelui Carol I al României

Astăzi, 10 octombrie, se împlinesc 97 de ani de la moartea regelui Carol I al României. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii.

Moartea regelui Carol

I.G. Duca, om politic liberal, prezintă în „Amintiri politice” un moment istoric important: moartea regelui Carol I.

„În dimineaţa de 27 Septembrie 1914 dormeam încă adânc când mă deşteptă telefonul. Suna îndelung şi cu vădită enervare. Ce s-o mai fi întâmplat? Alerg la aparat. „Dl. Prim Ministru vă roagă să poftiţi imediat la dânsul, Majestatea Sa Regele a murit subit.”

Primul meu sentiment a fost de uşurare, soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega. Iată ieşirea aşteptată şi zadarnic căutată! A găsit-o bătrânul suveran părăsind scena pe care piesa nu se mai putea juca cu el, a găsit-o nu retrăgându-se de pe tron, ci retragându-se de pe lumea aceasta. Mai apoi, cuprinzându-mă simţăminte mai omeneşti, mi-am mărturisit păcatul. M-am gândit la lunga lui domnie ce sfârşea într-o aşa de tragică luptă sufletească, m-am gândit la omul care adormise pentru veci, la însuşirile lui, la binele pe care l-a făcut, la binele pe care a vrut să-l facă. La tot ce opera lui reprezenta în evoluţiunea poporului nostru, iar mintea mea i-a adus dreptul, cuvenitul şi cuviinciosul prinos de recunoştinţă.

Am plecat repede la Brătianu. Dânsul era afectat, îl cunoscuse prea de mult timp şi prea îndeaproape pe Regele Carol ca să nu resimtă în ceasul despărţirii supreme o legitimă emoţiune. Când mai mulţi colegi i-au spus că moartea Suveranului simplifica greutăţile politice în mijlocul cărora ţara se svârcolea, a protestat şi nu ştiu de era sincer.

De la el am aflat amănuntele morţii. În ajun, Regele fusese excepţional de ager şi bine dispus, îl primise pe Virgil Arion într-o lungă audienţă şi se culcase voios. Pe la 5 dimineaţa se trezise plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a sunat după ajutor şi a trimis în grabă să cheme pe Dr. Mamulea. După câteva minute Suveranul a oftat din greu de două trei ori şi a aplecat uşor capul. Regina a crezut că doarme. Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, primul Rege al României, îşi dăduse însă după 48 de ani de rodnică domnie obştescul sfârşit.

Frământările sufleteşti ale ultimelor luni fuseseră peste puterile organismului său îmbătrânit, ele l-au omorât. Când Doctorul Mamulea a sosit nu a putut face altceva decât să constate încetarea din viaţă şi să vestească familia regală şi guvernul.”