Tag Archives: Ionel Bratianu

Ionel Brătianu, omul

Figură de voievod, aclimatizat atmosferei moderne, sortit să comande şi să domine, fiul cel mai mare al lui Ion C. Brătianu a acoperit, cu personalitatea sa, două decenii în viaţa noastră publică (1907-1927). În această epocă tot ce s-a făurit structural în societatea românească în domeniul politic, economic, social, cultural, etc. poartă pecetea personalităţii lui.

Molatec în atitudini şi gesturi, aproape dezarticulat în mişcări, ochii mari, blânzi, superbi, crenele în care – aveai impresia  – că se reflectau visuri de adolescent; încruntarea privirii impresiona prin expresia hotărârii. 

Continue reading →

Ionel Brătianu – Portret subiectiv

„Partizanii lui Brătianu îl socoteau drept “om genial” şi Istoria îl va clasa foarte sus, ca pe toţi cei care au reuşit să înfăptuiască ceva. În realitate, Ionel Brătianu n-a avut nici măcar o licărire de geniu şi succesele sale sunt datorite în bună parte norocului şi mai ales împrejurărilor, din care n-a tras de altminteri decât un minimum de folos. Că n-a fost un geniu politic, o dovedesc tocmai planurile lui, care au dat toate greş în măsura în care nu au fost complectate sau ajutate prin evenimente independente de voinţa lui şi imprevizibile.

Continue reading →

Din cauza imprudenţei lui Ionel Brătianu

Panait Istrati povesteşte în cartea „Cum am devenit scriitor” un episod interesant şi amuzant din viaţa sa tumultoasă.

Continue reading →

Ion I. C. Brătianu – trăsnetul unei morţi

Moartea lui Ion I. C. Brătianu (1864-1927) a intervenit la doar câteva luni după cea a regelui Ferdinand. Dacă moartea monarhului survenise după o lungă suferinţă, cea a lui Ionel Brătianu a avut loc în mod precipitat şi chiar, cum remarca I. G. Duca, a fost „cu totul neaşteptată„. Brătianu nu se simţise bine în anii precedându-i sfîrşitul şi chiar avusese unele leşinuri, unul chiar prelungit, câteva săptămâni mai înainte, dar medicii consultaţi sustinuseră că starea generală nu comporta nimic grav şi că, mai ales, inima sa funcţiona normal.

Continue reading →

Viaţa amoroasă a lui Ionel Brătianu

Ionel Brătianu

Ionel Brătianu era un bărbat frumos şi inteligent, atras încă din adolescenţă de femei. Conform unei legende, femeia care l-a format a fost Elena Văcărescu. Dacă informaţia are un miez de adevăr, atunci nu trebuie să reprezinte o surpriză felul plăcut, distins şi totodată fermecător cu care a cucerit numeroase femei din lumea bună.

Elena Văcărescu a fost o femeie urâtă, dar o fiinţă remarcabilă, mai târziu diplomat de carieră şi membră a Academiei Române. Nu trebuie uitată şi prezenţa ei în viaţa principelui moştenitor Ferdinand, care s-a îndrăgostit nebuneşte de ea şi a cerut-o în căsătorie, dar opoziţia regelui Carol a dus la ruperea brutală a logodnei secrete dintre cei doi.

Elena Văcărescu

Una din nenumăratele legături ale lui Ionel, cea cu Maria Moruzi – văduva fiului lui Cuza, Alexandru – a generat complicaţii, prin naşterea lui Gheorghe I. Brătianu. Ionel s-a căsătorit cu principesa Moruzi, dar, după oficierea cununiei religioase, a intentat, chiar a doua zi, acţiunea de divorţ. În acest fel l-a recunoscut pe Gheorghe Brătianu ca fiul său legitim.

Relaţiile dintre tată şi fiu au fost sporadice, deoarece mama nu îngăduia contactele dintre cei doi. Abia după 1918, Gheorghe Brătianu îl va frecventa pe Ionel Brătianu, cerându-i sfatul şi sprijinul. În ciuda unor divergenţe politice, Gheorghe Brătianu a fost un urmaş demn al tatălui său şi poate că, într-o altă conjuctură decât dictatura, ar fi fost nu numai un mare istoric, dar şi un devotat prim-ministru.

După mai multe aventuri galante, Ionel Brătianu s-a căsătorit, în 1906, cu Eliza Stirbey, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, cunoscutul fruntaş al Partidului Conservator.

Marea iubire

Regina Maria

Dar femeia care l-a iubit probabil cel mai mult pe Ionel Brătianu şi alături de care a condus România a fost Regina Maria. Înconjurată mereu la palat de femei şi de bătrâni, principesa Maria s-a revoltat împotriva vieţii austere din palatul lui Carol I încercând să-şi recapete libertatea. L-a întâlnit la Gherghiţa, nu întâmplător, pe Ionel Brătianu, singurul om sub 40 de ani, iar bărbatul acesta a impresionat-o.

Pentru a proteja o iubire curată şi de o romantică frumuseţe, principesa a simulat o corespondenţă intimă cu un prinţ rus, iar Brătianu a dus până în pragul căsătoriei relaţia cu prietena Mariei, multimilionara Pauline Astor.

Inteligenţi şi foarte uniţi, Maria şi Ionel Brătianu au reuşit să înşele mulţi ani suspiciunile adversarilor. Oricum, a-i face pe toţi să creadă că naţionalistul Ionel Brătianu se putea căsători cu multimilionara americană şi se va stabili în Statele Unite, a fost cel mai haios renghi jucat de doi oameni atât de serioşi!

În faţa responsabilităţii publice pe care o aveau şi pentru a evita un scandal, Brătianu şi Maria au decis să treacă relaţia lor într-o prietenie matură, niciodată stinsă, trâind şi ei drama personală a oamenilor care au o datorie faţă de ţară.

 sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din România

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (III)

Nici Dissescu, nici Cantacuzino Paşcanu, nemaicerând cuvântul, veni rândul lui Brătianu. Emoţionat, sau mai exact adânc frământat, Brătianu a expus punctul de vedere al întregului guvern: Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul precum s-a arătat nu ne obliga, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost fapt îndeplinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip. Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele regatului.

Ionel Brătianu

Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici. Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Chestia Românilor din Ardeal domină întreaga situaţie, ea a fost pururea punctul negru al Alianţei. În ultima vreme , Austro Ungaria a făcut totul ca să înăsprească până într-atâta lucrurile, încât să rupă legătura sufletească a Alianţei. Soarta Românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale oamenii de stat trebuie să ţie seama de voinţa poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul.

Vorbea greoi şi oarecum alene, cum i se întâmpla adesea la începutul unei discuţiuni, ca o puternică maşină care cu greu porneşte. Era foarte categoric în fond, dar vădit preocupat în formă să menajeze pe bătrânul suveran din ce în ce mai abătut.

Principele Ferdinand nu spunea un cuvânt, înregistra însă cu atenţie toate vorbele sfetnicilor unchiului său. Va fi avut el presimţirea că soarta îl va chema pe el să culeagă roadele acestei înfrigurate şedinţe? E o întrebare pe care adesea mi-am pus-o.

Nici nu sfârşise încă bine Brătianu, când Carp, din ce în ce mai nervos şi mai sprinten, ceru din nou cuvântul. El protestă împotriva necesităţii, afirmată de Brătianu, de a se ţine seama de opinia publică în marile împrejurări ale vieţii popoarelor. Protestă cu o vehemenţă juvenilă, se vedea că toate fibrele organismului său se revoltau împotriva acestui fel democratic de a concepe conducerea naţiunilor şi deodată deveni agresiv. „Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod să vă puneţi la adăpostul opiniei publice!” Brătianu protestă la rândul lui, şi astfel se angajă între batranul şef al conservatorismului român şi ultimul prim ministru al Regelui Carol un dialog care, fără îndoială, a fost punctul culminant al întregii discuţiuni şi în care auditoriul a putut avea vie impresia a două personalităţi puternice ciocnindu-se în cea mai nobilă luptă în care puteau fi chemaţi nişte conducători de popoare să se războiască vreodată.

E imposibil de reprodus acest dialog întretăiat de întreruperi, accentuat de gesturi, intensificat prin tonul vocii. Carp pleda o temă reacţionară: omul de stat e totul, poporul e nimic. O pleda cu o fertilitate de argumente, cu o bogăţie de formule lapidare, cu o elocinţă minunată. Nu l-am auzit niciodată aşa de elocvent. Dezaprobam tot ce spunea, dar nu-mi puteam stăpâni admiraţia pentru talentul şi vigoarea de atac a acestui moşneag. Şi azi păstrez neştearsă amintirea acestei neîntrecute discuţiuni. Ce păcat pentru ţară că asemenea însuşiri n-au fost puse în slujba curentelor de idei ale vremurilor şi, din rătăcire reacţionară în rătăcire reacţionară, au sfârşit tragic în incoherenţă şi în absurd. Brătianu pleda tema democratică, omul de stat nu poate clădi opere trainice decât dacă ştie să fie expresia marilor nevoi şi marilor aspiraţiuni naţionale. Bismarck, citat de Carp, n-a învins pentru că a lucrat după ideile lui personale în afară de simţământul public, ci a învins cum a învins fiindcă, mai mult decât oricare altul, a reprezentat într-un moment istoric marea năzuinţă naţională, năzuinţa seculară a unităţii germane. Brătianu se menţinea la înălţimea adversarului său.

Pe când dialogul era mai înflăcărat, uşa se deschide şi apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic: era ştirea oficială a neutralităţii Italiei. O adevărată lovitură de teatru. Se simţea că după aceasta Regele nu va mai fi în măsură să-şi apere punctul de vedere. Tăcu, cu un gest de resemnare. Noi toţi ne bucuram şi ne uitam la Carp, care cu câteva minute înainte ne afirmase cu atâta siguranţă că Italia nu va rămâne neutră. Fără voie trebuie să fi ghicit în ochii noştrii că îi spuneam : „nu vezi că aceeaşi valoare o au toate argumentele D-tale?” Brătianu a rămas însă impasibil.

În cele din urmă, Carp repetă accentuând încă argumentele din prima lui cuvântare. „Dace nu mergem cu Austria, Germania sau va înlesni victoria Rusului, şi vom pierde astfel România, sau, ceea ce e convingerea mea, Germania va birui, şi prin neutralitatea noastră vom pierde toate foloasele acestei victorii, pe care le vor culege în dauna noastră Ungurii şi Bulgarii. Încă odată,” încheie el pe un ton patetic „urmaţi calea cea logică a politicii noastre tradiţionale. Nu duceţi ţara aceasta la un dezastru. Eu sunt gata să iau răspunderea situaţiei.”

urmarea Aici

Despre Ion C. Brătianu

Dacă regele Carol I întemeiază o dinastie a Hohenzollernilor români, Ion C. Brătianu o creează pe aceea a Brătienilor politici: alături de el, Dimitrie, fratele lui, Ionel, Vintilă şi Dinu, copiii lui, George, nepotul lui. Toţi izvorăsc din moşnenii din Brătieni-Argeş, adică din chiar mijlocul ţării (şi să se mai spună că oamenii mari ai unui popor vin mai totdeauna din marginile sale geografice!).

Se naşte într-o veche familie de mici boieri, la 2 iunie 1821. Învaţă în ţară cu Simonide şi Gheorghe Lazăr. În 1835 intră în armata pământeană care tocmai se crease. Trei ani mai târziu, în 1841, îl găsim la Paris, unde face studii politehnice şi intră în contact cu emigraţia românească, emigraţie care frecventează ca şi el cursurile lui Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickievicz. Este francmason cu Louis Blanc, revoluţionar în Franţa cu Lamartine, suflet arzător al generaţiei de la 1848 cu Bălcescu, Rosetti, fraţii Goleşti şi Heliade Rădulescu. Este omul acţiunii şi al rezistenţei, în legătură şi prietenie cu toţi marii revoluţionari ai veacului, mobilizând speranţele româneşti în exilul postpaşoptist.

Un exil lung şi dificil. Istoricul Gh. Brătianu scria:

„Mentalitatea şi pregătirea intelectuală şi politică a lui Ion Brătianu? Anii tinereţei şi-i petrecuse în frământările Parisului revoluţionar, tot acolo îşi adăpostise surghiunul după înăbuşirea revoluţiei muntene de la 1848, iar poliţia celui de-al doilea imperiu văzuse în el un agitator periculos, în legături strânse cu societăţile secrete ale vremii…”

Republican convins la acea dată, participă sau e învinuit că participă la un complot împotriva împăratului Napoleon al III-lea şi este condamnat. În 1856 se reîntoarce la Bucureşti şi, unionist înfocat, este unul dintre artizanii Unirii. Devine liderul radicalilor liberali, denumiţi „roşii”. Este apropiat mai ales de C.A. Rosetti, jurnalist de forţă, care conduce ziarul Românul.

Inspirat de Occident, Ion Brătianu dă o luptă tenace pentru reforme. Îşi arată din ce în ce mai clar atitudinea pragmatică şi realistă faţă de problemele politice. Elanurile romantice ale tinereţii fac loc treptat realismului unui om politic matur. În 1866, participă la complotul împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. Are o contribuţie majoră la aducerea în ţară a unui principe străin. Merge în Germania, la Dusseldorf, pentru a-l determina să vină în ţară pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Îl şi însoţeşte la venirea acestuia în ţară, în ultima parte a drumului pe Dunăre, de la Baziaş la Tr. Severin şi apoi cu trăsura până la Bucureşti, unde cei doi ajung la 10 mai 1866. În ciuda opoziţiei unora dintre marile puteri, care aveau alte planuri, politica faptului împlinit practicată de Brătianu şi diplomaţia acestuia au avut succes. În acelaşi an, e adoptată o noua Constituţie, după modelul celei belgiene din 1831 – cea mai liberală din Europa.

Ion Brătianu face parte din mai multe ministere. Şi, după ani de frământări şi nelimpeziri, ajunge sfetnicul cel mai de seamă al lui Carol, ca prim-ministru între 1876-1888, nu mai puţin de 12 ani, în cea mai lungă guvernare a României liberal-democrate.

Mic de statură, foarte vioi, om de energie şi de acţiune, Brătianu era înainte de orice o mare voinţă. Dacă e adevărat ce se zice, cum că esenţele tari se află în flacoane mici, I.C. Brătianu confirmă cu strălucire zisa. Este omul care duce în spinare o epocă în istoria românilor, personalizând-o şi caracterizând-o. E cu adevărat omul care trăieşte în istorie şi face istorie. Pentru că ştie ce vrea. E simbolul burgheziei române care se ridică. Şi este unul care creează canavaua acestei ridicări. El şi prietenii săi, visătorul său prieten C.A. Rosetti, nu mai puţin visătorul său frate Dimitrie, pragmaticul Eugeniu Carada şi mulţimea oamenilor politici noi (aşa de sarcastic întâmpinată de M. Eminescu), pe care o înregimentează în 1875 în Partidul Liberal. Un partid care până în 1938 va fi cea mai importantă forţă politică a ţării, instrumentul cel mai eficace al modernizării ei.

Ideile lui I.C. Brătianu erau puţine, dar clare. Nu a fost un doctrinar, a fost omul acţiunii practice hotărâte. Într-o vreme în care în România totul era de făcut şi de construit, I.C. Brătianu a ştiut să fie un mare constructor – de instituţii politice mai cu seamă, dar şi de pârghii economice şi sociale. Dacă n-ar fi fost, Brătianu ar fi trebuit inventat.

Ion Bulei

sursa: zf

Ionel Brătianu – porecla

Ion (Ionel) I. C. Brătianu (1864-1927), fiul lui Ion C. Brătianu, preşedinte al Partidului Naţional Liberal (1909-1927), de mai multe ori prim-ministru, unul dintre marii oameni de stat pe care i-a avut România; a fost poreclit Sfinxul de la Florica (Florica fiind moşia familiei Brătianu).

Porecla a venit din aceea că era o fire taciturnă, ce cultiva o anumită stare de mister, şi pentru că, în calitatea de prim-ministru, în anii neutralităţii României (1914-1916), exaspera opinia publică şi cercurile politice cu „mutismul său voit”, ceea ce dădea şi impresia de nehotărâre cu privire la atitudinea pe care urma să o adopte România faţă de primul război mondial; această atitudine l-a făcut pe Clemeanceau să afirme că „Brătianu balansează spre cele patru puncte cardinale, regretând ca nu are decât patru!”

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009