Arhive etichetă: Ţările Române

Ţările Române şi Poarta

Extinderea dominaţiei otomane până la Dunăre va constitui pentru Ţările Române o ameninţare permanentă de transformare în paşalâcuri, care avea să planeze până târziu asupra acestora. De aceea, pe faţă sau în ascuns, românii şi-au format o constantă opoziţie faţă de Poartă, socotindu-se tot timpul un bastion al creştinătăţii, o barieră în faţa pericolelor care ameninţau Europa şi civilizaţia dinspre sud.

Continuă citirea →

Statutul Ţărilor Române faţă de Poartă

Ţările Române au făcut parte conform dreptului islamic, din „Casa păcii“ sau „Casa pactului”. Statutul era fixat în ahdname sau cărţi de legământ (cărţi de pace), numite „capitulaţii” de către creştini (redactate pe articole, care se numeau ,,capitula”). Prevederile lor principale erau:
Continuă citirea →

Oastea in Tarile Romane

La armată — la oaste se zicea, tot un cuvânt latin — Vodă cheamă bineînţeles pe boieri, pe boierii mari şi pe cei mici, iar dintre ţăranii liberi pe cei care sunt în măsură să „armeze” un cal; ceea ce nu înseamnă că nu se găsesc adesea şi „rumâni” în cadrul cetelor aduse de boieri. Aceasta este oastea cea mică, pe care o poate aduna repede Domnul. Când acesta se aşteaptă însă la o primejdie mare, de pildă când va afla că au pornit turcii asupra ţării cu armată „câtă frunză, câtă iarbă”, cum zic cântecele bătrâneşti, atunci el cheamă oastea cea mare— am zice în termeni moderni că „decretează mobilizare generală” — Şi atunci vin din ţara întreagă toţi bărbaţii în stare să Poarte armele. Vin cel mai de grabă cei din oraşe, fiind mai la-ndemână, în caz de urgenţă — oraşele au apărut o dată cu formarea celor două state dunărene, ba uneori chiar înainte de „descălecătoare”, ca să numim întemeierea voievodatelor aşa cum o numeşte legenda. Primii care le-au înfiinţat, după pieirea urbelor romane, au fost saşii, mai întâi în Transilvania.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Rolul Bisericii in Tarile Romane

S-ar fi cuvenit poate să vorbesc despre rolul Bisericii în stat înainte de a vorbi despre boieri; mi se pare însă că în ţările noastre marea boierime a fost mai apropiată de putere decât Biserica. Mai întâi fiindcă primii înalţi ierarhi ai bisericilor noastre (cum s-a întâmplat în Bulgaria şi în Rusia) au fost numiţi de Patriarhia de la Constantinopol şi au fost de cele mai multe ori greci. Mai târziu, când am izbutit să avem mitropoliţi, episcopi, stareţi de-ai noştri, multă vreme s-au recrutat şi ei dintre boieri, fiindcă Biserica, în societatea medievală, reprezenta o pârghie însemnată în exercitarea puterii.

Înfiinţarea de schituri şi mânăstiri e străveche în toată aria locuită de români; avem dovezi privind existenţa unei vieţi monahale şi în Ardeal, şi în Muntenia, şi în Moldova cu mult înainte de întemeierea voievodatelor. Mai târziu, documentele, în special hrisoave de organizare şi de înzestrare a marilor aşezăminte mânăstireşti, sunt foarte numeroase. Voievozii şi boierii — din evlavie şi pentru iertarea păcatelor — se vor întrece în generozitate faţă de mânăstiri. Avem chiar danii făcute mânăstirilor noastre de suverani străini, ca Lazăr al Serbiei sau Sigismund al Ungariei, pe când domnii noştri vor începe să sprijine din ce în ce mai mult mânăstirile din restul ortodoxiei, în special cele de la Muntele Athos, pe măsură ce dispar rând pe rând ceilalţi principi creştini ortodocşi: ţarii bulgari, despoţii sârbi, despoţii greci, împăratul de la Constantinopol…

În Ţara Românească — cum am văzut când am semnalat acel moment crucial sub domnia lui Nicolae Alexandru — avem un mitropolit la Argeş, din 1359. În Moldova va fiinţa de asemeni o mitropolie îndată după întemeierea voievodatului, nu fără conflicte iscate între domni şi patriarhie. Sediul mitropoliilor se va muta o dată cu schimbările de rezidenţă ale domnilor ţării. Faptul e oarecum simbolic pentru strânsa legătură între domnie şi capul Bisericii. După o tradiţie bizantină care a căpătat în istoriografie numele de „cezaro-papism”, puterea civilă, împăratul, domnul, a avut aproape întotdeauna întâietate asupra patriarhului sau mitropolitului când s-au ivit conflicte de competenţă. Şi domnii Ţării Româneşti sau ai Moldovei au avut conflicte cu mânăstiri (chiar de la Muntele Athos!), cu mitropoliţi sau cu patriarhul de la Constantinopol, şi mai întotdeauna a învins voinţa domnească.

Clerul inferior, preoţimea, în special la ţară, se recruta aproape mereu din ţărănime, iar cultura religioasă a slujitorilor bisericii lăsa adesea de dorit. In schimb, în câteva din marile mânăstiri, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, se concentra activitatea culturală a ţării. Copiere şi împodobire de manuscrise, unele de reală frumuseţe artistică; mai târziu traduceri în româneşte ale Sfintei Scripturi şi ale altor cărţi duhovniceşti; ateliere de broderie religioasă şi domnească, şcoli de pictură murală. Acolo, departe de zbuciumul lumii şi adesea şi de grozăviile ei, îşi vor găsi adăpost veacuri de-a rândul toţi cei care căutau în rugă şi înfrânare liniştea sufletului.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Sistemul de succesiune la tron in Tarile Romane

Sistemul de succesiune la tron în principatele române a fost cea mai nefericită dintre instituţiile noastre medievale.

Cu toate că primele două succesiuni din Ţara Românească par a se fi făcut fără tulburări, la a treia generaţie — iar în Moldova chiar de la a doua —, constatăm că succesiunea nu se face automat de la defunctul domn la fiul său mai mare (cum au reuşit să impună regii Franţei, de pildă, sau regii Angliei), ci că avem de a face cu o alegere dintre fiii fostului domnitor. E ca şi când descendenţii foştilor cneji şi voievozi şi „mai mari ai ţării” ar fi vrut să reînvie actul iniţial când au ales ei pe marele voievod. De acum înainte aceasta va fi regula — cu rare abateri, ca, de pildă, după domnia a două personalităţi excepţionale precum Mircea cel Bătrân în Muntenia şi Ştefan cel Mare în Moldova, care reuşesc să impună, înainte de moarte, ca succesor pe fiul lor mai mare: „ţara”, în cazul în care tronul devenea vacant, va putea alege ca succesor un membru oarecare din neamul lui Basarab (în Muntenia) sau al lui Bogdan (în Moldova).

Era un sistem ereditar-electiv. Putea fi ales, dacă era considerat vrednic de domnie, oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar dacă era copil din flori, adică bastard. (Mulţi dintre marii noştri voievozi au fost bastarzi! De pildă Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul!) Era de ajuns să fie — se zicea — „os de domn”.

Se poate vedea de aici ce sursă de competiţii, rivalităţi, intrigi, lupte se găsea în acest sistem, care aparent urmărea alegerea celui mai vrednic, în realitate, a fost la originea unui şir neîntrerupt de lupte intestine şi un prilej continuu de intervenţii străine. De unde provenea această tradiţie? De la slavi? De la cumani? Dar atunci de ce s-a stabilit şi în Moldova? Sau e o simplă consecinţă a faptului că primii voievozi au fost aleşi?

Adunările de stări

Când se zicea că pe noul domn la ales ţara, ce însemna asta? În principiu, se aduna în grabă o „Adunare de stări”, adică un consiliu excepţional în care erau reprezentaţi marii boieri, înaltul cler, câteva din oraşele ţării, slujitorii (adică oastea permanentă de la Curte) reprezentând, aşa-zicând, tot „norodul”.

Asemenea adunări au fost o adevărată instituţie în Evul Mediu, la noi ca şi în Occident. Nu erau convocate numai pentru alegerea noului domn, ci şi în momente de cumpănă, ca de pildă în 1456, când domnul Moldovei Petru Aron (predecesorul lui Ştefan cel Mare) voia să aibă învoirea „ţării” pentru a plăti tribut turcilor, sau, în caz contrar, ţara să-şi asume riscul războiului. În practică însă, foarte curând, când tronul rămânea vacant prin moartea domnului — sau, din nefericire, prin răsturnarea lui! — Adunarea de stări a devenit mai mult o simplă formalitate pentru a consfinţi o alegere hotărâtă, în sfat restrâns, doar de marii boieri.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri