Tag Archives: Tara Romaneasca

156 de ani de la unirea Ţării Româneşti cu Moldova

cuza.jpgAstăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 156 de ani de când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizând astfel unirea Ţării Româneşti cu Moldova.

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VII) Postelnicul

stolnicul constantin cantacuzinoPOSTELNICUL – în Moldova a fost amintit din 1407 şi ocupa locul următor după hatman. Miron Costin socotea că titlul său provine de la cuvântul slav „postelia” (aşternut), pentru că avea „voie să intre la domn, chiar dacă domnul nu este încă îmbrăcat şi chiar dacă nu e chemat, ceea ce nu se permite nimănui altuia”.

Dregător de încredere al domnului, când acesta nu era de faţă, îi ţinea locul în sfat, îngrijindu-se ca toţi ceilalţi sfetnici „să hotărască de îndată şi după voia domnului în trebile cele mai grabnice ale ţării” (D. Cantemir).

De la vornici a preluat atribuţia de a judeca curtea domnească (pe cei care slujeau la reşedinţa domnească – n.r.), fiind socotit asemenea „mareşalului” curţii din Polonia. De el ascultau aprozii, curierii de Ţarigrad şi de Crimeia. Cunoştea limba turcă, de obicei şi greaca, fiind adesea ales, în veacul XVII, dintre boierii greci -, şi ca atare se ocupa de solii străini, jucând, uneori, rolul de tălmaci pe lângă domn. În Ţara Românească, unde era amintit la 1437, ocupa un loc mai mic în sfat, de obicei al noulea, în veacul XVII, şi atribuţiile sale, cu excepţia celei de judecător al curţii, care a rămas mai departe în seama vornicului, erau asemănătoare. Timp de 25 de ani (1625-1627 şi 1632- 1654), dregătoria de postelnic a fost ocupată aici de Constantin Cantacuzino.

Continue reading →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VI) Vistierul

ienachita vacarescu vistierVISTIERUL – a apărut în Sfatul Domnesc al Ţării Româneşti în vremea lui Mircea cel Bătrân, în aceeaşi perioadă fiind amintit şi în Moldova. Iniţial avea în grijă hainele („vestis”) şi bunurile de preţ ale domnului, ca în Imperiul bizantin. Mai apoi a fost însărcinat cu strângerea şi evidenţa banilor proveniţi din dările ţării.

În Ţara Românească ocupa locul al patrulea sau al cincilea în sfat şi dregătoria sa era considerată foarte rentabilă. În Moldova, poziţia sa era mai modestă. Ţinea şi aici catastifele vistieriei, aduna tributul, haraciul pentru turci şi pentru celelalte cheltuieli ale ţării, dar, după informaţiile lui D. Cantemir, nu avea un scaun în sfat, fiind totuşi socotit al optulea, ultimul dintre sfetnici şi aceasta, pare-se, din pricină că păstra cheia de la cămara unde se ţinea sfatul de taină.

Continue reading →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (V) Spătarul

nicolae milescu spatarulSPĂTARUL – era în Ţara Românească de obicei al patrulea dregător din Sfatul Domnesc, unde a apărut la 1415, în vremea lui Mircea cel Bătrân. Atribuţiile lui erau de a purta spada domnească la ceremonii, şi de a conduce călărimea în vreme de război. Între martorii unui act din 6 martie 1628, marele spătar era numit „pan Gorgan marele purtător de arme şi conducător al călărimii”.

În veacul XVII, spătarul conducea efectiv pe câmpul de luptă numai călăraşii (slujitori de origine ţărănească), în vreme ce roşii (călărimea formată din mica nobilime) erau sub ascultarea paharnicului.

În Moldova a fost menţionat la 1434, conducând şi aici unităţi de călărime, dar atribuţiile sale militare erau limitate din cauza existenţei hatmanului. În schimb, la ceremonii, îmbrăcat cu haină de brocart, purta spada domnului atârnată de braţul stâng şi buzduganul domnesc în mâna dreaptă.

Continue reading →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (IV) Hatmanul

miron barnovschiHATMANUL – „mai mare peste toată oastea” (D. Cantemir), a existat numai în Moldova, fiind menţionat în 1541, în vremea celei de a doua domnii a lui Petru Rareş, îndeplinind în veacul XVI şi dregătoria de portar (comandant al garnizoanei din Suceava – n.r.) sau pârcălab de Suceava, până la sfârşitul secolului următor continuând să fie socotit „oblăduitorul Ţinutului Sucevei” (D. Cantemir). „Muntenii – arată Miron Costin – nu au hatman, ci marele spătar (…) conducea oastea, ca în Moldova hatmanul”.

În timp de pace, o parte dintre oşteni erau folosiţi pentru strajă la palatul hatmanului, ori îi trimitea el „să slujească ţara” (îndeplineau funcţii interne).

Hatmani au fost, la vremea lor, Miron Barnovschi, viitorul domn, Costin, tatăl cronicarului Miron Costin şi Ion Neculce, care a participat alături de D. Cantemir la lupta de la Stănileşti, în 1711. Vestit a fost în timpul domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), Alexandru Buhuş hatmanul. Şi spune cronica lui Neculce că, luptând în fruntea oştilor moldovene împotriva lefegiilor nemţi, care ocupaseră Suceava, „şi dându-le năvală vitejeşte acolo cu slujitorii săi, au rumtu (rupt – n.r.) tabăra nemţilor în două. Atunce au ucis calul de supt hatmanul Buhuş (…) Dece hatmanul încălecându-şi pe alt cal, le-au mai dat năvală în câteva rânduri, şi mulţi nemţi au pierit, iar pe unii i-au prins vii…”. Însuşi domnul îl ţinea la mare cinste „pentru vitejiile ce făcuseră acolo la cetăţi”.

Continue reading →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (III) Vornicul

vornicVORNICUL – era mai mare peste curtea domnească, numit de accea în diferite relatări şi palatin, mareşal sau judecător al curţii. La nord şi la sud de Milcov, ocupa de obicei locul al doilea în sfat, fiind amintit pentru întâia oară la 1387, în Moldova, şi la 1389, în Ţara Românească.

Avea drept de judecată în întreaga ţară, aceasta fiind principala sa atribuţie. Era unul din comandanţii armatei. În secolul XVI vornicia în Moldova s-a împărţit în două, un fenomen similar fiind amintit în Ţara Românească doar la mijlocul secolului XVII, pentru scurtă vreme însă, căci aici rolul vornicului de Ţara de Jos îl juca marele ban. Ca şi acesta, vornicul moldovean „de Ţara de Jos“ („judecător general asupra jumătăţii de ţară de la Dunăre până la Iaşi“ – Miron Costin), şi cel „de Ţara de Sus“, cu atribuţii identice în restul Moldovei, hotărau „pedeapsa morţii, fără ştirea domnului, pentru tâlhari, omorâtori, jefuitori de biserici şi alţi ticăloşi” (D. Cantemir).

Continue reading →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (II) Logofătul

logofat miron costinLOGOFĂTUL – În Moldova era cel dintâi între dregători, „fruntea şi capul tuturor sfetnicilor” (D. Cantemir), iar în Ţara Românească ocupa de obicei locul al treilea, după ban şi vornic. A fost amintit în sfatul Ţărilor Române pe la 1400, deşi exista încă de la organizarea cancelariei domneşti, în fruntea căreia se afla. Sub supravegherea lui se alcătuiau actele domneşti, pe care uneori le scria el însuşi. Pentru aceasta primea frumoasă răsplată de la cei care solicitau hrisoave.

Era un om învăţat, cunoştea limba slavă, din care tălmăcea documentele vechi. Îşi începea cariera, de obicei, ca grămătic de cancelarie.

Logofătul înfăţişa celorlalţi dregători pricinile care se judecau în sfat şi, după ce asculta hotărârile acestora, le prezenta domnului. „De aceea – scria D. Cantemir – şi-a dobândit numele (…) logotheta (= purtător de cuvânt), această dregătorie având o origine bizantină.

Continue reading →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (I) Marele ban al Olteniei

Anton_Chladek_-_Marele_Ban_Teodor_Vacarescu_FurtunaÎn secolul XVII, marii dregători din Moldova erau, după relatările lui Miron Costin şi D. Cantemir, în număr de 8 : 1) logofătul; 2) vornicul de Ţara de Jos; 3) vornicul de Ţara de Sus; 4) hatmanul; 5) postelnicul; 6) Spătarul; 7) paharnicul; 8) vistiemicul. În Ţara Românească marii dregători care participau la sfatul de taină al domnului erau în număr de 12 : 1) banul; 2) vornicul; 3) logofătul; 4) spătarul; 5) vistiernicul; 6) comisul; 7) stolnicul; 8) paharnicul; 9) postelnicul; 10) clucerul; 11) slugerul; 12) pitarul.

BANUL – mai exact marele ban al Olteniei, era cel mai important dregător al Ţării Româneşti, singurul care putea osândi la moarte. Apărea întotdeauna în fruntea divanului şi, după cum rezultă din hrisoavele domneşti care-l menţionau ca martor, stătea aproape tot anul la curtea domnului. Judeca şi închidea pe vinovaţi, acorda acte de întărire a proprietăţii, care erau confirmate, de obicei, de către domn. Comanda oştile domneşti din Oltenia, avea o curte proprie şi înlocuitor (ispravnic) la Craiova în vremea cînd se afla pe lângă domn, apoi subordonaţi în judeţele oltene, care-i îndeplineau poruncile. Se afla în fruntea boierilor cărora le revenea sarcina de a conduce ţara în lipsa domnului.

Continue reading →

Basarab cel Mare. (II) Solii lui Basarab

CharlesIofHungaryPregătiri de război

Nu trecură pe firul timpului nici zece ani de la nunta lui Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al voievodului, că prietenia cu craiul Carol Robert se strică. Deprins cu tacâmuri alese, cu oşteni mulţi la curte şi cu slujitori în veşminte a căror ţesătură venea de departe tocmai din Persia şi China, darnic cu cei din jur, de nu‑i mai ajungeau banii de aur, când simţi lipsurile, se mânie ca de o boală rău vestitoare. Pe boierii care veneau să i se închine, după datină, aducând darurile cuvenite unui suzeran din partea vasalilor săi, îi lăsa multă vreme să aştepte între slugile de la uşă sau între grăjdarii de la cai şi uneori nici nu‑i primea, trimiţându‑le vorbă că era supărat foarte neavând cu ce să îndestuleze nevoile domniei. Într‑acestea doi voievozi mai de seamă din părţile Transilvaniei şi Banatului, Dionisie Szechy şi Toma de Szecseny, veniră călări până la stânca cea mare de la Dunăre şi se înfăţişară, vestind că doreau să grăiască regelui.

Mărite‑crai, cuvântă Dionisie care era gras ca un vier, având şi un rât cu nările larg deschise, drept ar fi, după cheltuielile Curţii, să creştem şi noi dările. Dar de unde? Că molima ne‑a omorât toţi porcii din Banat! Nu mai sunt nici de prăsilă — şi va trebui să ne rugăm de sârbi să ne dea ei.

Toma de Szecseny, cavaler chipeş, dar chiorât de o spangă în tinereţe, la o întrecere de luptă, zise şi el craiului:

Numai ca să ne plângem venit‑am, Mărite stăpâne, că ogoarele noastre bătute de arşiţă n‑au dat nici cât să facă omul o mămăligă de mei şi au început argaţii să‑mi taie caii şi să‑i mănânce.

— Ce vreţi să vă fac? Să vă dau eu porci şi cai? strigă mânios regele Carol Robert, în timp ce pletele bălaie ca de fată i se zbârliră ca înşfăcate de furtună. Aşa după cum merg treburile văd că m‑aţi lăsat mai sărac decât un rege învins. Ar trebui să v‑alung şi să iau în seama mea toate voievodatele.

Dionisie, cel cu râtul porcesc, gâfâi la asemenea ameninţare şi zise repede:

Luminate crai, poate n‑ar fi rău să îndoieşti, să întreieşti chiar darea acelui voievod din Câmpulung, (Basarab parcă‑l cheamă), că avuţiile lui întrec cu mult pe ale noastre! Grâu ca la el nu e în toată lumea şi aud că acum a găsit şi sare prin munţii lui… Porcii dincolo de Porţile de Fier nu mai pot trece, că a pus o strajă valahă tare, ca şi cum bănia Severinului n‑ar fi cu Banatul tot a Măriei Tale! Să dea voievodul muntean încincit, înzecit, că are de unde!

— Să dea… îngăimă cu glas pierit Carol Robert. Dar va voi? Continue reading →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (II)

Batalia-de-la-PosadaBasarab şi „Prima libertate românească”

În septembrie 1330, oastea ungară, în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător — vechi obiect de litigiu între cele două ţări — pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii săi. Solia de pace trimisă de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plăti în continuare tribut şi de a îndeplini toate celelalte obligaţii asumate în anii anteriori cu prilejul restabilirii relaţiilor cu Regatul Ungar, a fost categoric respinsă de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpaţi.

Înaintarea oştii ungare înlăuntrul ţării a fost deosebit de anevoiasă. Evitând o luptă decisivă, Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul ţării. Lipsit de mijloace de aprovizionare, Carol Robert a fost silit în cele din urmă să ordone retragerea, fără a-şi fi împlinit ţelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munţi, într-o trecătoare foarte îngustă, pe înălţimile căreia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsă ca „peştii în mreajă”, potrivit cronicii ungare, şi a suferit un cumplit măcel. Regele însuşi a scăpat cu greu din dezastru în vreme ce o parte însemnată a elitei nobiliare şi ecleziastice a regatului său a rămas pe câmpul de luptă.

Pentru tânărul stat românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, înfruntarea cu marea oaste a unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a însemnat eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească. Înţelegând din proprie experienţă zădărnicia încercării sale, Carol Robert nu a mai întreprins o nouă campanie, de revanşă. „Prima libertate românească” — cum a numit Nicolae Iorga Ţara Românească a lui Basarab — şi-a manifestat puterea de rezistenţă, devenind un fapt istoric ireversibil.

Continue reading →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (I)

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiApariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat” şi „întemeiere„, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

„Descălecatul” la Câmpulung   

Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă„, personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat” scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.

„Întemeierea” ţării  

„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.

Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.

Continue reading →

Petru Cercel. Un prinţ valah pe drumurile Europei

Petru Cercel

Timp de aproape două veacuri, Ţările Române au fost nevoite să poarte lupte grele cu Imperiul otoman pentru a-şi apăra libertatea. Marile victorii antiotomane, câştigate sub conducerea străluciţilor comandanţi de oşti Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, au atras admiraţia suveranilor din Europa, dar aceştia n-au înţeles să susţină şi cu oşti uriaşele eforturi ale acestor ţărişoare pentru zăgăzuirea torentului musulman. Şi astfel, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ţările Române s-au văzut silite să accepte, în condiţii de luptă inegale, situaţia grea a vasalităţii faţă de Poarta otomană. S-au impus Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei apăsătoare obligaţii politice şi economice. Domnii aveau să fie numiţi de sultan, care trecea, uneori, peste propunerea adunărilor de stări privilegiate ale ţărilor, instituind astfel mezatul tronului.

Altă cale pentru obţinerea scaunului domnesc era aceea de a atrage simpatia şi sprijinul diplomatic al unor monarhi europeni, în relaţii bune cu turcii şi cu agenţi la Constantinopol. O asemenea cale a ales şi Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) din Ţara Românească. Născut prin 1545, Petru a fost trimis de tatăl său, pe când avea 10 ani, ostatec la Poartă. După moartea lui Pătraşcu Vodă, Petru fu exilat în insula Rodos, apoi în Siria.

Frumosul pretendent la tron

Deosebit de inteligent, el învăţă în cursul acestor peregrinări limbile turcă, greacă şi italiană. Intrând în relaţii cu boieri munteni ostili lui Alexandru II Mircea (1558-1577), Petru reuşi să fugă din închisoarea de la Alep în anul 1569, se strecură apoi în Ţara Românească nădăjduind să ocupe tronul, însă nu izbuti şi se refugie în Transilvania. Când Ştefan Báthori fu numit de turci principe al Transilvaniei (1571), tânărul pretendent muntean, neagreat de acesta, trecu în Polonia. Aici intră în relaţii de prietenie cu câţiva nobili poloni printre care şi aventurierul Albert Laski.

Continue reading →

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

Petru_Cercel

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

a. Petru Cercel

b. Ioan Iacob Heraclid

c. Dimitrie Cantemir

d. Mihai Viteazul

Răspuns: a. Petru Cercel

Fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi frate al lui Mihai Viteazul, a fost domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Instruit la izvoarele umanismului italian, a călătorit în Franţa, asigurându-şi sprijinul regelui Henric III pentru a accede la tron. Nu s-a putut menţine la putere din cauza intrigilor boiereşti şi s-a refugiat în Transilvania. A fost ctitorul Bisericii Domneşti de la Târgovişte.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Diploma Cavalerilor Ioaniţi – Teste recapitulative pe lecţii

formarea statelor medievale romanesti

1. Precizaţi motivul aşezării Cavalerilor Ioaniţi în zona Banatului de Severin de către regalitatea maghiară.

Protejarea regatului maghiar de năvălirile tătare.

2. Numiţi formaţiunile politice menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

  • Ţara Severinului în zona Banatului
  • cnezatele lui Ioan şi Farcaş în zona Oltului
  • voievodatul lui Litovoi care cuprindea Valea Jiului şi Ţara Haţegului
  • voievodatul lui Seneslau în zona Argeşului şi Muscelului

Continue reading →

Semnificaţia întemeierii statelor medievale Valahia, Ţara Moldovei, Dobrogea

Negru Voda

Negru Vodă

1. Analizaţi premisele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • contextul extern favorabil: criza regatului ungar şi slaba influenţă a tătarilor din Hoarda de Aur;
  • contribuţia românilor din Transilvania, concretizată prin tradiţia istorică a descălecatului;
  • nivelul de civilizaţie atins de societatea românească de la sud de Carpaţi.

2. Precizaţi etapele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • 1272-1275 – încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa faţă de Ungaria, încheiată cu un eşec;
  • 1291 – descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi, conform tradiţiei istorice;
  • unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi de către Basarab I (1310-1352);
  • obţinerea independenţei Ţării Româneşti în 1330, în urma bătăliei de la Posada.

Continue reading →