Arhive etichetă: foc

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (VIII) Pasărea Phoenix

christopher wrenReclădirea orașului începu foarte repede, dar nu din inițiativa autorităților, ci a simplilor cetățeni. Rând pe rând, ei se înapoiau în City, curățau locul de ruinele afumate și își încropeau adăposturi provizorii.

În ziua de 13 septembrie, la o săptămână după stingerea focului, un locuitor din cartierul Blackfriars trecu la reconstrucția propriu-zisă a casei sale. Autoritățile au interzis, însă, cu desăvârșire orice asemenea inițiativă. Carol II era obsedat de planuri ambițioase, menite să facă din Londra cea mai modernă capitală a epocii. În acest scop, el se adresă câtorva proiectanți printre care se numărau memorialistul John Evelyn și un tânăr și necunoscut arhitect, Christopher Wren.

Continuă citirea →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (VII) Europa nu mai cunoscuse un asemenea foc

The Great Fire of LondonUn ceas mai târziu intensitatea vântului scăzu brusc. Bătălia continuă însă cu îndârjire toată noaptea și dimineața următoare pentru a se pune stavilă incendiului pe Fleet Street.

În după-amiaza de miercuri văzduhul era cu desăvârșire liniștit și fumul se înălța încet, în trâmbe verticale. Pepys, care își părăsise locuința în zorii zilei, se înapoie așteptându-se să găsească doar niște rămășițe carbonizate.Spre surprinderea lui, însă, casa scăpase neatinsă, ca și sediul Amiralității, locul său de lucru.

Din cele scrise de memorialist în jurnalul său se poate vedea limpede că problema principală care se punea acum era cazarea și aprovizionarea sinistraților. Într-un puternic elan de solidaritate cu londonezii, locuitorii comitatelor vecine trimiseseră convoaie de care pline cu merinde, primind în același timp, în casele lor, mii de refugiați rămași fără niciun adăpost. Centre de distribuire a pâinii fură improvizate în preajma zonei pârjolite.

Continuă citirea →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (IV) Zvonuri alarmante

incendiu londra 1666Operația urma să se desfășoare după procedeul clasic al vremii: în pereții caselor se înfigeau cârlige uriașe, legate la capătul liber de câte o frânghie groasă. O pereche sau două de cai, „înhămați” cu frânghii, trăgeau apoi până la năruirea pereților.

Pepys se grăbi să ducă la îndeplinire sarcina primită. O caleașcă îl purtă în galop până la catedrala St. Paul. Văzduhul era plin de fum și scântei, se auzeau țipete de femei și clopote care băteau „invers” – semnalul convențional pentru foc – se vedeau familii întregi care cărau pe străzi bruma de lucruri salvate de la incendiu.

Pe strada Cannon, Pepys îl descoperi în sfârșit pe lordul-primar. Epuizat, cu o năframă înfășurată în jurul gâtului, Sir Thomas Bludworth înălță din umeri la auzul mesajului venit din partea lui Carol II:

Doamne sfinte, ce să mă fac? Sunt istovit! Nimeni nu-mi dă ascultare! M-am străduit să dărâm niște case, dar focul e mai repede decât noi.

După cum notă în jurnalul său, Pepys avu impresia că „lordul-primar se purta ca o femeie gata să-și dea ochii peste cap”. Sir Thomas Bludworth respinse propunerea de a folosi soldați la stingerea incendiului, declarând că singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut era… să se culce! Și, fără să ia în seamă protestele lui Pepys, lordul-primar o porni spre casă.

Continuă citirea →

Nero şi imaginea sa

Nero a domnit doar 14 ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n.  La nici 31 de ani este constrâns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine: faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de el. Oare ar fi putut-o face? Greu de presupus, având în vedere violenţa cu care a respins-o. Conflictul avea să-şi găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj.

Continuă citirea →

Focul si vanatoarea in preistorie

Trecerea de la existenţa de culegător la cea de vânător a diversificat regimul alimentar al omului. Mai mult, a stimulat cooperarea cu ceilalţi şi cizelarea calităţilor sociale, pentru a permite formarea unui grup de vânătoare eficient. Odată cu îmblânzirea focului, fiinţa umană a învăţat să stăpânească o forţă a naturii. Acest fapt, precum şi schimbările sociale apărute, a avut o importanţă majoră.

Primii hominizi au fost probabil vegetarieni şi culegeau plante şi fructe, sau dezgropau rădăcini şi tuberculi cu ajutorul unor unelte de săpat. Includerea cărnii în alimentaţie, odată cu trecerea la vânătoare, deşi primii vânători 0erau cu siguranţă şi culegători, a marcat un progres remarcabil al inteligenţei sociale. Vânătoarea solicita efort colectiv, indemanare, strategie şi precautie. Cerea comunicare în grup şi probabil delimitarea unor teritorii de comun acord cu alte grupuri. O primă strategie de vânătoare a fost battue – împingerea animalelor în râpe sau de pe stânci. Buna cunoaştere a prăzii şi a obiceiurilor acesteia le-a permis primilor vânători să conştientizeze superioritatea lor asupra animalelor.

Principala armă a Paleoliticului timpuriu şi mijlociu a fost lancea ascuţită de lemn, care la început era folosită la împuns şi abia mai târziu la aruncat. Arcul şi săgeata nu au apărut decât în Neolitic. La scurt timp după aceea, câinele a fost domesticit şi folosit la vânătoare. Prada preferată era bizonul şi cerbul roşu în Europa, renul şi elanul în teritoriile nordice şi antilopa în Africa. Omul primitiv vâna şi pahiderme, precum mamutul, elefantul de pădure şi rinocerul lânos. Erau de asemenea vânaţi urşii de peşteră, care aveau un rol special în cultele primitive. Aceştia au dispărut odată cu trecerea la perioada neolitică.

Mulţi cercetători consideră că utilizarea focului, dovedită de numeroase descoperiri arheologice, începând cu Paleoliticul timpuriu, este esenţială în evoluţia omului modern. Omul primitiv a folosit probabil la începutul focul provenit din incendiile de câmpie sau din fulgere, până când a învăţat cum să îl aprindă cu ajutorul silexului (cremenea) şi cum să îl stăpânească. El şi-a însuşit astfel controlul unei forţe a naturii pentru a se proteja şi a se apăra sau a ataca. Focul a început să fie folosit şi la gătitul şi friptul mâncării. Probabil tot descoperirea lui i-a permis omului să pătrundă şi să locuiască în peşteri.

Au fost emise multe teorii cu privire la împărţirea rolurilor între sexe. S-a sugerat că în această perioadă s-a făcut prima data distincţia dintre bărbatul vânător şi femeia culegătoare şi îngrijitoare a focului şi a copiilor.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Vanatorii Erei glaciare

Cu circa 200.000 de ani in urma, a inceput sa evolueze o noua specie de oameni, desprinzandu-se din Homo erectus. Acesti oameni noi aveau creierele mai mari decat primii oameni si au fost numit Homo sapiens, ceea ce inseamna „om intelept” in limba latina.

Oamenii de Neanderthal au fost primii Homo sapiens. Numele lor este dat de valea Neander din Germania, unde au fost descoperite prima data osemintele lor. Neanderthalienii au aparut in Europa si in vestul Asiei in timpul unei glaciatiuni, cand o mare parte a Terrei a fost acoperita de gheata si zapada.

Mare si destept

Multa vreme, s-a crezut despre neanderthalieni ca erau lipsiti de inteligenta, asemanatori cu antropoidele, dar acum expertii au o alta parere. Neanderthalienii aveau trupuri puternice, musculoase si aveau o creasta osoasa deasupra ochilor, dar in rest erau foarte asemanatori cu noi. Unii dintre ei aveau creiere mai mari decat ale oamenilor actuali.

Gasirea hranei

Plantele erau greu de gasit in timpul lungilor ierni inghetate din perioada glaciatiunii, astfel ca neanderthalienii mancau multa carne. Curatau carnea de pe scheletele animalelor moarte pe care le intalneau si, de asemnea, vanau animale, cum erau caii si renii.

Vanatul cu ajutorul focului

Mamutii si rinocerii erau foarte periculosi, dar, ca toate animalele, se temeau de foc. Uneori, vanatorii neanderthalieni fugareau aceste animale avand in maini ramuri aprinse, le inconjurau langa marginea unei prapastii, iar animalele, de frica focului, se prabuseau in gol si mureau, iar vanatorii puteau sa taie carnea de pe trupurile moarte.

La adapost de frig

De-a lungul iernilor geroase, neanderthalienii aveau nevoie de haine groase, care sa-i fereasca de frig. Se pare ca isi confectionau tunici simple din piei de animal, pe care le legau. Neanderthalienii se adaposteau adesea in pesteri, iar afara se pare ca isi faceau adaposturi din crengile copacilor si din piei de animale.

sursa: Enciclopedie de istorie a lumii, Editura Aquila ’93