Arhive etichetă: Robert Roesler

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Sinteză pentru bacalaureat

harta romanieiRomanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:
1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (III) Politizarea ideii romanității românilor

roesler

Robert Roesler

Ideea romanității nord-dunărene s-a îmbogățit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea. Primul este legat de începutul scrisului în limba română, iar ce de-al doilea de începutul politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a papalității, fie de cea a unor potentați laici. Și unii și alții susțineau pretențiile politico-spirituale. Cei care se considerau moștenitorii politici ai Romei (papa sau împăratul) pun accentul pe apartenența etnică a Daciei la Imperiul Roman, pretențiile lor fiind înfățișate în Țările Române ca un fel de recucerire. Cei care nu puteau invoca acest lucru făceau apel la romanitatea românilor, știind prea bine că la afirmarea ei românii erau deosebit de receptivi.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar șă în cea a ideii romanității lor. Grație victoriilor strălucite obținute de domnul român împotriva oștilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuți în întreaga Europă. Cunoașterea originii lor romane a depășit cadrul relativ restrâns al umaniștilor vremii pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societății europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii.

Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ștefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg și Padova a publicat o lucrare în care a dedicat un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt urmașii romanilor, descendența lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care îl judeca aspru pe Mihai („Nero verus„). Schimbarea de atitudine s-a manifestat și în privința opiniei sale în privința românilor: ei nu mai erau înrudiți și nici urmașii romanilor.

Continuă citirea →

Teoria roesleriană – Dicţionar de termeni istorici

istorie

Teoria roesleriană – Teorie neştiinţifică, privind etnogeneza românească, elaborată din motive politice, al cărei nume provine de la cel al istoricului austriac Robert Roesler. Acesta a reluat şi îmbogăţit idei mai vechi ale unor precursori (Istvan Szamoskozy, Fr. Joseph Sulzer, Joseph C. Eder, I. Christian Engel) care negau originea latină a poporului român şi a limbii sale, publicându-le în lucrarea Romanische Studien (Studii româneşti) apărută la Vena, în 1871.

Teoria roesleriană susţine că, la stabilirea lor în Transilvania, ungurii au găsit o „terra deserta”, iar românii ar fi imigrat (teorie imigraţionistă) din Peninsula Balcanică (unde s-au format ca popor) în Transilvania numai în secolele al IX-lea – al XIII-lea, motiv pentru care au devenit „toleraţi” şi, prin urmare, lipsiţi de drepturi.

Netemeinicia acestor afirmaţii a fost combătută de corifeii Şcolii Ardelene, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru D. Xenopol, iar mai târziu de istoricul Gheorghe I. Brătianu în lucrarea O enigmă şi un miracol – poporul român.

sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009

Teoria roesleriană şi netemeinicia ei

În secolul al XVIII-lea, în condiţiile procesului de formare a naţiunilor şi a statelor naţionale, ideea de continuitate s-a transformat în problemă politică (cu ceea ce presupune ea – ipoteze, argumente, afirmaţii).

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII. Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii„, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.

Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană„, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.

Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele „Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: „De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul„.  Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor.

Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.

Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi considera pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către „naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).

Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită „roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini –Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

*****

sursa: Mariana Gavrila, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Continuitatea populaţiei romanice după retragerea aureliană

A. Poziţia lui Robert Roesler (1871)

Cei care susţin menţinerea unei populaţii romanice în Dacia se împart în două categorii. Unii susţin părerea că provincialii romani s-au refugiat în munţi pentru a-şi păstra acolo libertatea şi viaţa, alţii, printre care Maior şi Laurian, consideră că ei au rămas netulburaţi în văi şi câmpii în vechile lor case şi aşezări. Împotriva primei păreri putem ridica întrebarea de ce coloniştii romani, obişnuiţi cu bunurile unei culturi mai dezvoltate, ar fi preferat să îmbrăţişeze o viaţă în sălbăticie, să schimbe modul de viaţă urban şi agricultura cu păstoritul, când împăratul lor le asigurase în Moesia locuinţe şi pământuri, în mijlocul poporului lor, în condiţiile plăcute ale unei existenţe obişnuite, sub protecţia săbiilor legiunilor romane, unde nu trebuiau să părăsească nici măcar vechiul nume al provinciei lor? A doua părere îşi găseşte respingerea în căutarea zadarnică a presupusei continuităţi a oraşelor şi populaţiei Daciei în toate monumentele literare ale vecinilor.

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)

Xenopol

B. Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Chiar bogaţii când fugeau din Dacia, încă nu o părăseau fără gândul de a se întoarce, căci greu se dezlipeşte omul de ceea ce a agonisit, dovadă mulţimea de comori îngropate, găsite pe pământul vechii Dacii! Dar încă sărmanul! El se retrăgea totdeauna în preajma locuinţei sale, sperând că se vor linişti vremile şi că va putea să-şi revadă aşezarea şi casa. […] Timpul trecea şi o generaţie se strîngea după alta în creierii munţilor, încît cei născuţi la umbra înaltelor lor piscuri se deprinseră în curând a găsi aici o nouă patrie. […] Cei bogaţi s-au dus, daci sau romani; cei săraci au rămas aici, ori de ce naţionlitate s-ar fi ţinut. […] Un popor aşezat nu fuge niciodată în întregimea lui în faţa unei năvăliri. […]

(A.D.Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Bucureşti, 1998, p. 38–39)

Problema romanizării Daciei

A. Poziţia lui Robert Roesler (1871)

Dacia era provincie imperială în frunte cu un legat de rang pretorian la început, apoi, din vremea lui Marcus Aurelius, cu rang consular. Ţara, care şi-a pierdut cea mai bună şi cea mai mare parte a puterii sale demografice de-a lungul unui război îndârjit şi sângeros care a durat mai mulţi ani, ca şi prin emigrare, primi o nouă populaţie prin coloniştii romani care s-a revărsat aici din toate provinciile Imperiului roman, dar în mare măsură din Italia de Jos. Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ţinut departe de contactul cu civilizaţia romană şi şi-a menţinut duşmănia faţă de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaţionalizări a unei populaţii numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populaţii la un alt mod de a gândi şi de a vorbi, a amestecului unei părţi a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic şi alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată ţară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit şi înconjurat de o popula]ie duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei na]ionalităţi cucerite şi din punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată şi a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ştearsă ca o simplă poleială.

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)

B. Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Roesler pare deci a primi de adevărate spusele lui Eutropiu, care zice că „Dacia pierduse prin lungul război împotriva romanilor poporaţiunea sa bărbătească“. […] Dară, chiar dacă am lua ca atare spusele lui Eutropiu, nu arată el oare prin cuvintele sale că femeile şi copii dacilor nu suferiră cu toţii soarta părinţilor? Apoi această nouă generaţie nu era ea îndestulătoare
pentru a reconstitui în ţară o bază naţională pe care să se poată hultui elementul roman? De aceea, şi inscripţiunile găsite atât în Dacia, cât şi aiurea ne dovedesc cu prisosinţă fiinţarea poporului dac după cucerire, precum şi romanizarea lui. Trebuie amintit că poporul roman înţelegea a lipi de imperiul său provinciile cucerite într-un cu totul alt chip de cum au făcut-o în timpurile mai noi ungurii sau nemţii. Departe de a alcătui o castă despărţită de poporul cucerit, romanii se legau cu el prin căsătorii, îi înlesneau intrarea în cetăţenia romană şi cu toate că îl întrebuinţau la toate lucrările, îl făceau să se bucure de toate foloasele.

(A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Bucureşti, 1998, p. 22–23)

C. Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)
[…] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susţine romanizarea acestei ţări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timişan şi Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. În Moldova şi Valahia răsăriteană, precum şi în regiunea dintre Tisa superioară şi Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominaţia romană curat dacă, ca şi populaţia. […] Şi după părăsirea provinciei dacii din ţară susţin ostilităţi cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.

(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoţeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 167–168)

Legiunile romane se retrag din Dacia – Istoria românilor

O dată cu armata şi administraţia locală, probabil că o parte din populaţia romană, în orice caz cea mai înstărită, din oraşe şi din villae, adică din „fermele” marilor posesori de pământ, speriaţi că nu mai erau de acum protejaţi de armata romană, vor fi părăsit şi ei colonia de la nord de Dunăre, pentru a se refugia pe malul drept al Dunării, unde împăratul Aurelian a instituit — în regiunea unde vor fi mai târziu Serbia de est şi Bulgaria de nord-vest — o nouă provincie numită tot Dacia, dar care a căpătat, cu vremea, în scrieri, numele de Dacia Aureliană.

Unii istorici germani, apoi istoriografia oficială ungară, au susţinut teza că toată populaţia Daciei nord-dunărene a fost atunci evacuată, că această mare provincie s-a aflat dintr-o dată golită de întreaga populaţie de limbă latină. Dar această teorie n-a apărut decât acum vreo două sute de ani, adică o dată cu naşterea conştiinţelor naţionale şi ivirea pretenţiilor naţionaliste în toată Europa! De atunci a apărut în istoriografia europeană şi, bineînţeles, mai cu seamă în disputele savante româno-maghiare, ceea ce s-a numit „chestiunea continuităţii”: au continuat oare să locuiască în fosta Dacie vorbitori de limbă latină? Sau, cum pretind cei mai mulţi istorici unguri, la apariţia năvălitorilor maghiari la sfârşitul secolului IX, ori în secolul X, Ardealul era pustiu sau cel mult populat ici-colo de mici grupuri slave.

Încă o remarcă, înainte de a expune punctul meu de vedere asupra „chestiunii continuităţii”. Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică. Chiar dacă ar putea istoricii maghiari — printr-o minune — să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă azi, în inima ţării, decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional contemporan nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice. Nu se mai ia în cont decât situaţia demografică actuală. (Vedeţi drama recentă din Kosovo!) Deci — încă o dată — trebuie înţeles că „chestiunea continuităţii” nu mai are nici o importanţă practică. Dacă încerc să înşir aici, pe scurt, argumentele noastre, e numai din pasiunea de a încerca rezolvarea unei probleme spinoase.

Iată mai întâi argumentele pe care le înaintează partizanii necontinuităţii, adică ai tezei căreia i s-a dat numele de „teoria lui Roesler” — după numele autorului german de la sfârşitul secolului trecut, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorică):

evacuarea populaţiei dacoromane sub Aurelian ar fi fost totală; documente interne dovedind prezenţa unor vorbitori de limbă latină în aria carpato-dunăreană ar lipsi cu desăvârşire între secolul IV şi începutul secolului al XIIIlea, o tăcere de vreo 900 de ani — aproape un mileniu, „mileniul întunecat”; latinofonii (li se va spune de acum vlahi sau valahi— voi explica mai departe de ce) apar în documente abia începând din veacul al Xlea, însă la sud de Dunăre, Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria. La nord de Dunăre nu apar, în documente oficiale ale regatului ungar, decât în jurul anului 1200 — se deduce deci că ar fi imigranţi din sud, ciobani nomazi veniţi cu oile, şi a căror imigrare ar fi fost încurajată de regii maghiari în Ardealul insuficient populat;

atunci când au pătruns maghiarii în Transilvania — adică în „ţinutul de dincolo de pădure” (al munţilor Apuseni), trans = peste şi sylva = pădure — ţara era pustie, şi nici n-ar fi putut fi locuită, fiind acoperită în proporţie de 90 % de păduri;

dacă viitorii locuitori români de la nord de Dunăre n-ar fi locuit câteva veacuri în preajma aromânilor şi în vecinătatea albanezilor, nu s-ar putea explica nici strânsa înrudire între limba daco-română de la nord de Dunăre şi dialectele aromân şi megleno-român (regiunea Salonic) de la sud, nici prezenţa în daco-română a câtorva zeci de cuvinte (pretins) împrumutate de la albanezi; în sprijinul acestei teze au venit şi teoriile a doi filologi români de la începutul veacului nostru, Ovid Densusianu şi Alexandru Philippide, care au fost convinşi — pe baza unor argumente, cred, eronate — că leagănul limbii române trebuie căutat la sud de Dunăre.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri