O istorie a duelului (III)

duelPersonaje dintre cele mai ilustre ale occidentului medieval au condamnat cu asprime practica „Judecății lui Dumnezeu”. Astfel, Liutprand, regele longobarzilor (712-744), afirma: „Nu suntem siguri de judecata lui Dumnezeu și am auzit că oameni nevinovați au pierit apărând o cauză justă; dar acest obicei este atât de vechi la longobarzi, încât nu-l putem schimba, cu toată impietatea sa.” Carol cel Mare, deși considera că lupta în arenă este preferabilă jurământului fals, s-a văzut silit, în 805, să încerce oprirea vărsării de sânge, indicând ca soluție calea tratativelor.

Dar personaje la fel de importante s-au folosit de această practică. În secolele X-XII, mai mulți împărați germani au apelat la „campioni” pentru a proba… nevinovăția fiicelor sau a soțiilor lor.

Pe pământ englez, întâiul duel judiciar cunoscut are o însemnătate cu totul aparte, căci adversarii își disputau stăpânirea unui regat: regele Edmund II (1016-1017) și prințul danez Canut, viitorul rege al Angliei (1016-1035) s-au luptat în fața armatelor sleite de puteri și au sfârșit prin împărțirea regatului.

Chiar și oamenii bisericii au recurs la sorții armelor pentru a rezolva astfel neînțelegerile lor privind dreptul asupra unor bunuri imobiliare. Acest obicei a persistat și călugării l-au folosit cu regularitate, deși de mai multe ori papalitatea îl interzisese.

În 1306, regele Filip cel Frumos a interzis duelul în pricini de drept comun, menținându-l însă în afacerile de crimă și trădare, și aceasta numai dacă probele erau insuficiente și îndoielnice. O hotărâre a aceluiași rege prevedea că cel ce avea de rezolvat o neînțelegere cu cineva nu se mai putea face reprezentat printr-un campion desemnat. În felul acesta, femeile, copiii, bătrânii, dar mai ales preoții s-au văzut lipsiți de posibilitatea „câștigării” dreptății în arenă.

Libertatea purtării duelurilor judiciare a fost, astfel, continuu restrânsă. De altfel, prea de multe ori rezultatul lor contravenise ideii de dreptate pe care ar fi trebuit s-o slujească.

Ultimul duel judiciar admis de Parlamentul francez s-a petrecut în 1385 între doi gentilomi normanzi, în spatele bisericii Saint-Martin-des-Champs, de față cu întreaga curte și cu însuși regele Carol VI (1380-1422). Soția lui Jean de Carrouge îl învinuise de Jacques Legris că, mascat fiind, ar fi pătruns într-o noapte în castelul ei și, dându-se drept soțul acesteia – plecat din țară de mai multă vreme – ar fi abuzat de credulitatea ei, necinstind-o. Refuzând să se recunoască vinovat de o atare faptă, Jacques Legris a fost provocat la duel de către Jean de Carrouge și, fiind învins, a fost spânzurat chiar pe câmpul de luptă.

După o vreme, un răufăcător a mărturisit la spovedania dinaintea morții că el comisese fapta pentru care fusese Legris. De atunci, Parlamentul a respins cu regularitate cererile de soluționare a unui proces prin lupta judiciară. Din acest moment, nemulțumiții vor trebui să se adreseze regelui, fapt de mare însemnătate pentru evoluția duelului, căci regele va admite întâlnirea nu în virtutea legii ori tradiției, ci numai după cum va judeca el de cuviință.


sursa: Alexandru Cernea, Ștefan Grigorescu, Onoarea se spăla cu sânge în Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie, 1972

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: