Arhive etichetă: teoria imigraţionistă

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Sinteză pentru bacalaureat

harta romanieiRomanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:
1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (III) Politizarea ideii romanității românilor

roesler

Robert Roesler

Ideea romanității nord-dunărene s-a îmbogățit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea. Primul este legat de începutul scrisului în limba română, iar ce de-al doilea de începutul politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a papalității, fie de cea a unor potentați laici. Și unii și alții susțineau pretențiile politico-spirituale. Cei care se considerau moștenitorii politici ai Romei (papa sau împăratul) pun accentul pe apartenența etnică a Daciei la Imperiul Roman, pretențiile lor fiind înfățișate în Țările Române ca un fel de recucerire. Cei care nu puteau invoca acest lucru făceau apel la romanitatea românilor, știind prea bine că la afirmarea ei românii erau deosebit de receptivi.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar șă în cea a ideii romanității lor. Grație victoriilor strălucite obținute de domnul român împotriva oștilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuți în întreaga Europă. Cunoașterea originii lor romane a depășit cadrul relativ restrâns al umaniștilor vremii pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societății europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii.

Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ștefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg și Padova a publicat o lucrare în care a dedicat un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt urmașii romanilor, descendența lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care îl judeca aspru pe Mihai („Nero verus„). Schimbarea de atitudine s-a manifestat și în privința opiniei sale în privința românilor: ei nu mai erau înrudiți și nici urmașii romanilor.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Idei esenţiale. Pregătire pentru admiterea la Academia de Poliţie

columna lui Traian din RomaÎmpăratul bizantin Vasile II Macedoneanul
– 980 – primul document (o scrisoare) în care românii sunt desemnaţi cu termenul de vlahi
– cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre

Cezar – la originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae)

Românii sunt numiţi:
– vlahi de către bizantini şi slavii sudici
– volohi de către slavii răsăriteni
– valachus în lumea latino-catolică apuseană
– blach sau olah de către unguri

Împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul – îi desemnează pe români cu termenul de romani, iar pe bizantini cu cel de romei

Ioan Kynnamos (sec. XII)
– descrie o campanie bizantină împotriva maghiarilor (1167)
– spune despre români că sunt veniţi demult din Italia

Poggio Bracciolini (sec. XV)
– primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român
– a argumentat pentru prima dată latinitatea limbii române cu probe culese din spaţiul românesc de cunoscători ai limbii latine

Enea Silvio Piccolomini (sec. XV)
– a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre originea romană a poporului român
– a devenit papă sub numele de Pius II
– şi-a cules informaţiile de la misionarii dominicani şi franciscani Continuă citirea →

Teoria roesleriană – Dicţionar de termeni istorici

istorie

Teoria roesleriană – Teorie neştiinţifică, privind etnogeneza românească, elaborată din motive politice, al cărei nume provine de la cel al istoricului austriac Robert Roesler. Acesta a reluat şi îmbogăţit idei mai vechi ale unor precursori (Istvan Szamoskozy, Fr. Joseph Sulzer, Joseph C. Eder, I. Christian Engel) care negau originea latină a poporului român şi a limbii sale, publicându-le în lucrarea Romanische Studien (Studii româneşti) apărută la Vena, în 1871.

Teoria roesleriană susţine că, la stabilirea lor în Transilvania, ungurii au găsit o „terra deserta”, iar românii ar fi imigrat (teorie imigraţionistă) din Peninsula Balcanică (unde s-au format ca popor) în Transilvania numai în secolele al IX-lea – al XIII-lea, motiv pentru care au devenit „toleraţi” şi, prin urmare, lipsiţi de drepturi.

Netemeinicia acestor afirmaţii a fost combătută de corifeii Şcolii Ardelene, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru D. Xenopol, iar mai târziu de istoricul Gheorghe I. Brătianu în lucrarea O enigmă şi un miracol – poporul român.

sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009

Romanitatea românilor – o problemă politică

Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român. Ca urmare a procesului de romanizare desfăşurat pretutindeni în Imperiul Roman, se formează, de-a lungul secolelor, o mare familie romanică. Românii, ca şi alte popoare ale Europei (francezi, italieni, spanioli, portughezi), vorbesc o limbă romanică formată pe baza limbii latine vorbite pe teritoriul imperiului. Din această limbă este format aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază. Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării, precum şi-n interiorul arcului carpatic, a fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Germanii l-au numit walach, aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor latine. De aici denumirile de „vlah”, „olah”, „olasz” etc. date românilor.

Continuă citirea →

Teoria roesleriană şi netemeinicia ei

În secolul al XVIII-lea, în condiţiile procesului de formare a naţiunilor şi a statelor naţionale, ideea de continuitate s-a transformat în problemă politică (cu ceea ce presupune ea – ipoteze, argumente, afirmaţii).

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII. Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii„, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.

Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană„, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.

Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele „Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: „De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul„.  Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor.

Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.

Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi considera pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către „naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).

Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită „roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini –Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

*****

sursa: Mariana Gavrila, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010