Arhive etichetă: amante

O istorie a amantelor: Elena Lupescu (III)

elena-lupescu-carol-al-ii-leaDușmanii

Carismaticul lider al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, a declarat că nu a ordonat asasinarea Elenei doar pentru că se temea ca nu cumva Carol să cedeze nervos fără ea. Când Carol realiză, în cele din urmă, cât de periculoasă devenise Garda de Fier, ordonă asasinarea lui Codreanu. Nicio dovadă concretă nu o implică pe Elena în acest asasinat, dar imensa ei influenţă de culise sugerează că, în cele din urmă, trebuie să îl fi îndemnat pe Carol să scape România de unul dintre cei mai populari şi răi antisemiţi.

Dar Codreanu era doar unul dintre nenumăraţii duşmani, așa că s-au găsit alţi antisemiți să o vâneze pe Elena. Studenţii organizau marşuri de protest, cerând moartea ei. Şoferul care o ducea la Palat pentru partida nocturnă de sex cu regele Carol a fost concediat când nevasta lui a scăpat prin vecini vorba că el o numea „evreică împuţită.“ Dr. Neubacher, şeful misiunii economice germane la Bucureşti, i-a spus Elenei că Germania nu vedea cu ochi buni alianţa cu un rege a cărui amantă era evreică. El a încercat să o convingă să părăsească România, pentru a se refugia în neutra Elveţie, dar Elena a refuzat.

Bârfa

Viaţa ei, în postura de cea mai puternică femeie din România, nu era nici confortabilă, nici lipsită de complicaţii. Deşi menţinea un control draconic asupra camarilei conducătoare, Elena era persona non grata la Palatul Regal. Bârfa bucureşteană spunea că mergea acolo numai la ceas de noapte şi se auzeau tot felul de poveşti neverosimil de incitante şi oripilante, conform cărora Mihai, tânărul prinţ, se trezise la un moment dat din somn, văzându-şi tatăl alergând gol pe coridorul palatului, în timp ce Elena îl urmărea, cu un pistol în mână şi îmbrăcată numai cu un neglijeu străveziu. Şi încă un zvon şocant, care era probabil adevărat: se pare că Elena întreţinea relaţii sexuale și cu noul ei şofer, care devenise confidentul ei.

Continuă citirea →

O istorie a amantelor: Elena Lupescu (II)

Avea tot ce îşi dorea

elena-lupescuCarol trebuia să aleagă între tron şi amanta sa. Elena interveni, afirmând că ar fi fost „cea mai fericită persoană din lume“ în cazul în care Carol se întorcea în România pentru a fi rege. Astfel, la 8 iunie 1930, prin schingiuirea Constituţiei, Carol depuse jurămintele şi îşi detronă fiul.

În Franța, Elena era distrusă. Oare Carol avea să cedeze presiunilor mamei sale şi să se recăsătorească cu regina Elena? Oare presiunile politice făcute asupra lui aveau să-l determine să îşi abandoneze amanta evreică şi divorţată? Oare el o va mai iubi în continuare? Distrusă, îngrozită că îl poate pierde, Elena slăbise vreo opt kilograme şi avea migrene cumplite. Se jura că intră la mănăstire. Amenința că se sinucide. „Dacă m-ai mai iubi, nu ai face asta. Fii cuminte! Nu mă înşela!“ se ruga ea.

Continuă citirea →

O istorie a amantelor: Elena Lupescu

elena-lupescuGermania a lansat Holocaustul, dar prin anii ’20 antisemitismul deja bântuia prin Europa. A fost cu precădere mai virulent în România, cu toate că aici evreii constituiau mai puțin de 5 % din totalul populației și nu se bucurau de multe dintre drepturile care le reveneau românilor neevrei. Unii evrei ambiţioşi şi-au schimbat afiliaţia religioasă printr-o convertire publică la creștinism, ceea ce le-a permis să evite restricţiile severe care îi împovărau pe coreligionarii lor ce îşi păstrau credinţa proprie. Însă, orice ar fi făcut, nu puteau scăpa cu totul de „memoria“ oficială a originilor lor evreieşti.

Origini

Un astfel de convertit a fost românul de origine evreiască Nicolae Grunberg, care şi-a schimbat numele mai întâi în Wolff, apoi în românescul Lupescu. Pentru a putea obţine cetăţenie românească şi a-și dezvolta afacerile, Lupescu s-a botezat şi în ritul creştin ortodox. Soţia sa, Elizei, tot o evreică, s-a convertit la Romano-Catolicism. În 1899 s-a născut fiica lor, Elena, care a fost crescută, ca şi fratele ei, Costică, în credinţa creştină. În adolescenţă, Elena a stat chiar la internat, într-o şcoală administrată de călugărițe germane, care au învăţat-o manierele în societate, ceva franceză şi germană.

Reputaţie de femeie promiscuă

„Desăvârşita“ Elena era o tânără fermecătoare, inteligentă şi cochetă, care făcea capetele să se întoarcă în urma ei, cu un ten alb ca laptele, ochi verzi puşi în evidenţă de părul ei roşu. Avea o siluetă seducătoare, un mers falnic și – în ciuda faptului că fusese crescută la mănăstire – o reputaţie de femeie promiscuă. După un scurt mariaj cu un ofițer de carieră, care a divorțat repede de ea pe motiv de adulter, Elena şi-a reluat viaţa de plăceri care o ispitea atât de mult.

Continuă citirea →

Vai de ea!

amantaCompetiția pentru atenția regelui putea fi feroce. Nell Gwynne, amanta lui Carol al II-lea, regele Angliei între 1660 și 1685, și-a invitat odată rivala, pe Moll Davis, să împartă un platou de delicatese, peste care Nell presărase un laxativ. În noaptea aceea, când Moll era încătușată în îmbrățișarea amoroasă a lui Carol al II-lea, natura își spuse cuvântul brusc și imperios. Vai de Moll! Regele n-a suportat șocul și a renunțat la ea! 🙂

Continuă citirea →

Ana de Austria – O seducţie infinită (prima parte)

Ana de Austria portret

La 9 noiembrie 1615, două fete somptuos îmbrăcate îşi încrucişară drumurile pe puntea de lemn special construită între cele două maluri ale râului Bidassoa, care marca hotarul dintre Franţa şi Spania. Cea mai tânără (avea abia treisprezece ani) era Elisabeta de Franţa, a doua născută a lui Henric al IV-lea şi a Mariei de Medici care, căsătorită prin procură la Bordeaux cu principele Asturiilor, viitorul Filip al IV-lea, părăsea pentru totdeauna ţara natală pentru a-şi întâmpina destinul spaniol. Cealaltă (care avea cincisprezece ani şi mergea în direcţia opusă), era Ana de Austria, fiica lui Filip al III-lea al Spaniei şi a Margaretei de Austria, căsătorită prin procură la Madrid cu Ludovic al XIII-lea, regele Franţei.

Imortalizată de Rubens într-una din pânzele dedicate vieţii Mariei de Medici, scena schimbului între cele două prinţese reprezintă triumful politicii filohabsburgice a regentei. Ea fusese, într-adevăr, principala artizană a acestor două căsătorii, care aveau ca scop consolidarea păcii dintre cele două coroane şi întărirea înţelegerii dintre puterile catolice; totul, aşadar, lasă să se presupună că Maria avea să o întâmpine cu braţele deschise pe tânăra ei noră spaniolă. În realitate, Maria avea să acţioneze în toate felurile pentru a face din uniunea atât de puternic dorită de ea un autentic dezastru, punând o dată mai mult propria ei poftă de dominare înaintea fericirii fiului său.

Nerăbdătoare să vadă căsătoria consumată, regenta prefera să ignore faptul că Ludovic nu părea în niciun fel pregătit să înfrunte încercarea. La cincisprezece ani – aceeaşi vârstă cu a soţiei -, suveranul era fragil, imberb, foarte timid şi nu trecuse încă pragul pubertăţii. În ciuda evidentei sale spaime, chiar în noaptea nunţii Maria îl conduse în procesiune în camera miresei, aproape împingându-l în patul conjugal. Apoi, închizând draperiile baldachinului, se retrase împreună cu suita ei.

Continuă citirea →

Camilla Parker Bowles – cea mai faimoasă amantă regală a secolului XX

Fără îndoială, Camilla Parker Bowles este cea mai faimoasă amantă regală a secolului nostru. Deşi ignoră majoritatea convenţiilor asociate în mod tradiţional femeilor din categoria ei, Camilla a izbutit să cucerească inima moştenitorului tronului britanic, Prinţul Charles.

Povestea dintre Camilla şi Charles este bine cunoscută. Prima lor întâlnire, pe un teren de polo bătut de ploaie, a trecut neobservată; ea încă se mai numea Camilla Shand, o tânără aristocrată dornică de distracţie, care, deşi era udă până la piele şi purta haine de grajd, nu a ezitat să se prezinte prinţului, în timp ce acesta mângâia coama udă a poneiului ei. Au sporovăit mai mult de o oră. La un moment dat, Camilla i-a amintit că străbunica ei fusese amanta stră-străbunicului lui. Era în 1970, iar Camilla avea pe atunci douăzeci şi trei de ani, iar Charles, douăzeci şi doi.

Continuă citirea →

Maria de Medici – regina împotriva amantelor

Soţia venită din Italia, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600, avea douăzeci şi şapte de ani: după criteriile epocii, era aşadar o mireasă clar în vârstă. La treisprezece ani, o călugăriţă vizionară îi prezisese că va ajunge regina Franţei şi Maria îi refuzase pe toţi numeroşii săi pretendenţi în aşteptarea a ceea ce părea doar un vis imposibil. Dar iată că, împotriva oricărei aşteptări, exigenţele dinastice ale monarhiei franceze şi interesele politice ale Marelui Ducat al Toscanei şi Sfântului Scaun făcuseră în aşa fel încât visul să se prefacă în realitate.

Precum îndepărtata ei verişoară Caterina, Maria avusese o copilărie solitară şi lipsită de afecţiune. Orfană de mamă, plină de resentimente pentru tânăra mamă vitregă Bianca Capello, care acaparase inima tatălui ei, obligându-l la o ruşinoasă mezalianţă, Maria trecu, după tragicul sfârşit al amândurora, sub tutela unui unchi posedat de demonul puterii. De copil găsise alinare în prietenia Eleonorei, o fetiţă de extracţie socială modestă, cu cinci ani mai mare, pe cât de urâtă, pe atât de inteligentă, care reuşise să se facă indispensabilă. O prietenie aducătoare de multe nenorociri, în care inegalitatea de condiţie generase un raport întemeiat pe servilism şi adulaţie şi care, cu timpul, avea să permită slujnicei, ce exploatase vanitatea şi egocentrismul stăpânei, să o domine.

Continuă citirea →

Iubirea în afara căsătoriei în antichitate

De la origini, instituţia căsătoriei a fost asociată cu diverse forme de concubinaj, sisteme care permiteau, şi într-o anume măsură chiar defineau, relaţiile paralele şi intime dintre bărbaţi şi femei care nu le erau soţii. Biblia, pe care se sprijină o mare parte din cultura şi literatura occidentală, ne prezintă o mulţime de concubine. Regele Solomon a avut vreo trei sute, pe lângă cele şapte sute de soţii, iar alţi regi biblici şi patriarhi s-au bucurat de favorurile a zeci sau sute de concubine.

Continuă citirea →

Aspasia – O istorie a amantelor

Pe la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., oraşul-stat Atena eclipsa restul Greciei; democraţia care domnea acolo era cea mai mare realizare a Greciei antice. Dar epoca de aur ateniană nu influenţa şi viaţa femeilor, care îşi petreceau majoritatea timpului stând în casă. Femeile străine erau de două ori condamnate, atât prin sex, cât şi prin castă. Una dintre ele, Aspasia, o imigrantă venită din cetatea Milet, din Asia Mică, a încercat să îşi compenseze statutul social prin relaţia ei cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena.

Continuă citirea →

Diane de Poitiers – amanta regelui Henric II

La 7 iulie 1530, o săptămână după întoarcerea în Franţa a celor doi fii ai săi mai mari (care fuseseră ţinuţi ostatici timp de patru ani la Madrid, în schimbul permisiunii lui de a se întoarce liber) Francisc I, văduv după Claudia de Franţa, ratifica o pace fragilă cu Spania, căsătorindu-se a doua oară cu Eleonora de Austria, sora împăratului Carol al V-lea. Turnirul care încunună serbările în onoarea noii regine prilejui pentru prima oară coborârea în arenă a celor doi tineri prinţi. Potrivit uzanţei, ei aveau dreptul să desemneze doamna pe care înţelegeau s-o omagieze. Delfinul, incitat de dorinţa de a-i face pe plac tatălui său, alese să se bată pentru ducesa d’Etampes, amanta oficială a regelui, în vreme ce ducele de Orléans îşi înclină lancea la picioarele Dianei de Poitiers, soţia lui Louis de Brézé, mare seneşal de Normandia, în care o frumuseţe fără seamăn se îmbina cu o virtute fără pată. Al doilea născut al suveranului avea abia unsprezece ani, iar Diane treizeci, şi totuşi, sub valul ritualului cavaleresc se ascundea o autentică declaraţie de dragoste: avea să poarte toată viaţa de acum înainte culorile doamnei omagiate la turnir.

Continuă citirea →

Caterina de Medici – o italiancă la curtea Franţei

În 1533, la numai paisprezece ani, Caterina de Medici a sosit în Franţa pentru a deveni soţia celui de-al doilea născut al lui Francisc I, ducele de Orléans. Oricât ar fi fost de substanţială zestrea tinerei florentine, era totuşi vorba despre o mésalliance: fata era doar moştenitoarea unei familii de bancheri. Această căsătorie avea însă temeinice motivaţii politice. Pentru Clement al VII-lea, unchiul miresei, consolidarea înţelegerii între familia Medici şi coroana franceză avea să permită papalităţii să nu depindă integral de bunăvoinţa lui Carol al V-lea care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi sabie Cetatea Sfântă. În vreme ce lui Francisc I înrudirea cu papa şi cu dinastia Medici îi servea la consolidarea proiectelor sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea influenţei casei de Habsburg.

Continuă citirea →

Femeia în istorie – putere şi seducţie

În 1586, celebrul jurist francez Jean Bodin nu ezita să exileze femeile la marginea vieţii civile, considerând că „ar trebui să fie ţinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, de judecăţi, de adunările publice şi de consilii, ca să se ocupe doar de treburile lor femeieşti şi domestice”. Bazânduse pe o dublă moştenire culturală — cea greco-romană şi cea iudeo-creştină — marele teoretician al suveranităţii statului absolutist modern reafirma o convingere veche cât societatea occidentală. În întreaga Europă, ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, morală şi psihică intrinsecă naturii lor, femeile trebuiau excluse de la putere; numai bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, numai lor le era îngăduit să domnească.

Anna de Bretania

Obiceiurile şi legile nu fuseseră însă totdeauna atât de defavorabile sexului frumos şi nu cu mult timp în urmă, în cadrul sistemului feudal francez, femeile se bucuraseră de un tratament mai puţin drastic. Într-adevăr, până în secolul al XIV-lea, în absenţa capului de familie, îi ţineau locul şi aveau dreptul de a moşteni titluri şi feude, administrându-şi ele însele propriile moşii. Un exemplu în acest sens este cazul Annei de Bretania care, căsătorită întâi cu Carol al VIII-lea şi apoi cu Ludovic al XII-lea, aşadar de două ori regină a Franţei, nu încetase niciodată să se ocupe personal de administrarea ducatului pe care-l adusese ca zestre coroanei franceze.

Ca şi doamnele din nobilime, şi cele aparţinând burgheziei şi claselor de jos avuseseră în trecut o libertate mai mare de acţiune, începând cu dreptul de a practica legal meseriile cele mai diverse, de a întreprinde opere de caritate şi de asistenţă pentru săraci, în spitale şi pe străzi, de a se organiza în comunităţi şi confrerii, creând mişcări spirituale, instituind ordine religioase şi mănăstiri.

Legate de societatea feudală, aceste manifestări de autonomie feminină au dispărut odată cu Renaşterea. În cursul secolului al XIV-lea (în cadrul unei schimbări profunde, cu rădăcini în secolul precedent, a modului de a gândi politica şi instituţiile, în care conceptul de „respublica” l-a înlocuit treptat pe cel medieval de drept genealogic, iar autoritatea seniorului pe cea a regelui) a început să-şi facă loc o nouă concepţie asupra familiei. Aceasta apărea acum ca temelie pe care se sprijinea edificiul statului modern; mai mult, familia devenea un fel de republică la scară redusă, condusă de capul familiei şi perfect speculară republicii propriu-zise. Stabilitatea, echilibrul şi autonomia ei erau de aceea de o importanţă vitală atât pentru sfera privată, cât şi pentru cea publică, iar legiuitorii nu precupeţiseră prevederile care o puneau la adăpost de ameninţările potenţiale — iraţionalitatea, lipsa de răspundere, inconstanţa derivate din natura feminină.

Asemenea busturilor antice cu două feţe, femeia din secolul al XVI-lea se înfăţişa ca angelică şi deopotrivă diabolică, putea induce elevaţie spirituală sau pierzanie morală — dar reprezenta oricum o enigmă. Între cei care înclinau spre o viziune demonică asupra feminităţii se afla bunăoară Jean Bodin, care, în cartea lui Demonomanie des sorciers, apărută în 1580, le acuza pe fiicele Evei de perseverenţă în apucăturile lor subversive şi de a se afla în înţelegere cu Satana.

În războiul preventiv împotriva insidiilor sexului slab, era considerată necesară supunerea totală a femeii faţă de autoritatea masculină şi circumscrierea acţiunii ei în interiorul sferei casnice. În acest fel, era sacrificată, drept garanţie a ordinii familiale, nu numai libertatea ei, ci însăşi personalitatea ei juridică, întrucât femeia nu trebuie să mai aibă altă identitate în afara celei de fiică, soţie sau văduvă (doar văduvia îi putea garanta, de altfel, o anumită autonomie civilă).

În interpretare literală, „incapacitatea feminină” însemna că, fără autorizaţia rudelor pe linie bărbătească şi a regelui, femeile aproape că nu aveau o personalitate juridică autonomă. O soţie, de pildă, nu putea dispune liber de propriile bunuri sau să-şi ia angajamente, să depună mărturie. Acolo unde echilibrul instituţiei matrimoniale o cerea, era totuşi îngăduit soţiei, mamei şi îndeosebi văduvei să redacteze acte — testamente, donaţii, legate, care în orice caz erau supuse controlului legilor.

Apărarea instituţiei familiei nu putea însă să lase deoparte apărarea într-un fel oarecare a demnităţii soţiei, din moment ce legătura matrimonială o punea oricum în centrul vieţii domestice. Femeia trebuia aşadar să fie tratată cu respect şi, pe plan material, era protejată prin comuniunea bunurilor şi prin douaire, un fel de rentă viageră care-i garanta autonomia economică în caz de deces al soţului. În schimb, juriştii, moraliştii, oamenii bisericii erau de acord în a-i cere obedienţă, castitate, parcimonie, atitudine rezervată şi nu încetau să se întrebe asupra metodelor educative cele mai potrivite pentru a-i cultiva aceste virtuţi.

Dar care era tipul de educaţie de dorit? Slabă şi limitată, era inteligenţa feminină în stare să acceadă la ordinea raţională? Iar cunoaşterea nu risca oare să încurajeze defecte inerente naturii fiicelor Evei, precum curiozitatea şi orgoliul?

Christine de Pisan

Prima care şi-a ridicat glasul de protest a fost, la începutul secolului al XV-lea, Christine de Pisan, care susţinea că era suficient să trimiţi fetele la şcoală pentru a le dezvolta inteligenţa deopotrivă cu cea a băieţilor colegi de generaţie. Un secol mai târziu, deşi dădea dovadă de o atitudine mult mai liberală decât majoritatea contemporanilor săi faţă de sexul frumos, Montaigne continua să fie intim convins de superioritatea intelectuală a bărbaţilor şi se limita să observe că studierea istoriei şi filosofiei putea să ajute femeile să suporte nedreptăţile şi abuzurile din partea bărbaţilor, ale căror victime erau.

Nu resemnare, ci doar amărăciune indica, în schimb, strigătul lansat în 1626 de Marie de Gournay, fiică adoptivă a lui Montaigne, în Grief des dames„Fericit eşti, cititorule, dacă nu aparţii sexului care, lipsit de libertate, se vede respins de la orice bunuri, ca şi de la aproape toate virtuţile. Nici n-ar fi putut fi altminteri, din moment ce îi este negat accesul la sarcinile, ocupaţiile şi funcţiile publice, adică la putere, întrucât numai în exercitarea cu moderaţie a acesteia din urmă se formează bună parte dintre virtuţi. Un sex căruia, drept singură fericire, drept virtuţi unice şi suverane, i se lasă ignoranţa, servitutea şi posibilitatea de a trece drept stupidă, dacă acest joc îi place”.

În cadrul marii reînnoiri spirituale promovate de Contrareformă, deşi în polemică faţă de protestanţi, care îi îndemnau pe credincioşi, fără deosebire de sex, spre lectura nemijlocită a textelor sacre, Biserica Catolică a fost obligată să înfrunte problema educaţiei femeilor prin elaborarea unei pedagogii inspirate de cultul Fecioarei, care, de la un tratat la altul, urmărea un singur obiectiv: neutralizarea componentei obscure şi demoniace stând la pândă în natura feminină şi, luând drept model virtuţile încarnate de Fecioara Maria — puritatea, blândeţea, caritatea — să pregătească fetele hărăzite să trăiască în lume pentru a realiza în mod fericit vocaţia lor de soţii şi de mame creştine.

În Franţa secolului al XVI-lea, înrăutăţirea condiţiei femeii pe plan juridic şi religios a coincis totuşi cu o primă şi incontestabilă afirmare a prestigiului ei intelectual. După modelul oferit de tratatul De claris mulieribus al lui Boccaccio, tradus în Franţa la cererea Anei de Bretania, soţia lui Carol al VIII-lea, a apărut şi în Franţa o tradiţie literară destinată unui succes durabil, centrată pe elogiul femeii puternice şi al femeii savante. Era vorba de o literatură encomiastică, ţintind îndeosebi omagierea principeselor şi doamnelor ilustre, literatură scrisă aproape în exclusivitate de bărbaţi; succesul acesteia atesta existenţa unui public feminin. Un public de cititoare aparţinând elitelor aristocratice şi burgheze, care cereau literaturii, îndeosebi celei de reflecţie morală, poeziei şi romanului, o imagine idealizată a femeii, în care aceasta să se poată, în sfârşit, recunoaşte.

Margareta de Navara

Dar adevărata noutate a acestei „renaşteri” feminine o constituie intrarea sexului frumos în arena literară. În Evul Mediu existaseră mai multe scriitoare faimoase, dar „nimic, în discursul lor, nu lăsa să transpară conştiinţa unei «specificităţi»”. Şi invers, începând cu opera inaugurală a Christinei de Pisan, Le Tresar de la cite des dames, apărută în 1497, micul grup de autoare din secolul al XVI-lea — să amintim cel puţin numele lui Pernette du Guillet, Louise Labe, Catherine şi Madeleine Des Roches şi, spre sfârşitul veacului, pe Marie le Jars de Gournay — avea în comun un unic proiect, a cărui intenţie nu putea să scape contemporanilor: de a contesta monopolul masculin aproape total asupra scrisului şi de a lua direct cuvântul pentru a vorbi, mai mult sau mai puţin mascat, despre ele însele, despre propriile gusturi, sentimente şi aspiraţii profunde.

Încă dintru început însă, scriitoarele (cu câteva excepţii răsunătoare) au evitat ciocnirile directe, din care ar fi ieşit inevitabil în pierdere, şi au urmat căi ocolite, profitând de fiecare dată de ocaziile potrivite.De altfel, ele ştiau că pot invoca în apărarea lor precedente inatacabile: cele care dăduseră exemplul şi luaseră condeiul în mână nu fuseseră oare două principese? În fruntea cortegiului se afla Anne de France, fiica lui Ludovic al Xl-lea, sora mai mare a lui Carol al VIII-lea şi ducesă de Bourbon (1461-1522), cea care, după ce ţinuse în mâini frâiele guvernării în timpul minoratului fratelui său, se înconjurase de o curte strălucitoare, deschisă scriitorilor şi artiştilor, şi se hotărâse să încredinţeze tiparului, în 1521, învăţăturile sale către fiica ei, Suzanne. Urma apoi cea mai ilustră dintre toate, marea Marguerite, sora lui Francisc I şi soţia regelui Navarrei, „perfect suverană în poezie, doctă în filosofie, expertă în Sfânta Scriptură”. Prima poetă franceză publicată, Marguerite de Navarre aborda cu aceeaşi pasiune intelectuală şi cu acelaşi talent temele cruciale ale amorului sacru şi ale amorului profan. Trei generaţii mai târziu, o altă Marguerite, fiica lui Henric al II-lea şi a Caterinei de Medici, şi ea regină a Navarrei, va inaugura memorialistica feminină povestind tragicele vicisitudini ale vieţii sale.

Desigur, nimeni nu punea în discuţie necesitatea unei educaţii umaniste şi a unei pregătiri intelectuale pentru principesele regale şi pentru doamnele din înalta aristocraţie — dar aceasta privea un număr extrem de mic de reprezentante ale sexului frumos, destinate prin naştere unor roluri oficiale de înaltă responsabilitate. Deşi excepţionale, asemenea cazuri constituiau o dezminţire strălucită a clişeelor misogine privind tarele proprii naturii feminine şi reprezentau o încurajare implicită şi o cauţiune morală importantă pentru ambiţiile intelectuale ale suratelor lor de rang inferior.

Nici măcar o descendenţă regală nu putea însă conferi femeilor aceleaşi drepturi cu ale bărbaţilor şi legea salică era în acest sens dovada cea mai grăitoare. În virtutea unei străvechi interdicţii, care data de pe vremea lui Pharamond, rege mitic al francilor, şi spre desebire de ceea ce se întâmpla în alte ţări europene, în Franţa femeile erau excluse de la succesiunea la tron, sarcina de a asigura continuitatea dinastică fiind rezervată descendenţei masculine. Doar regele deţinea puterea, în vreme ce regina nu avea alt statut decât acela de soţie.

Nu fusese totdeauna aşa. Legea salică era o instituţie juridică relativ recentă, inventată de istorici şi jurişti în cursul secolelor XIV-XV, pentru a garanta întâi de toate independenţa şi unitatea teritorială a ţării. În Franţa medievală, coroana fusese transmisă, într-adevăr, cu respectarea dreptului primului născut, fără deosebire de sex, până când în 1316, la dispariţia lui Ludovic al X-lea, fratele suveranului, Filip de Poitiers, reuşise să determine recunoaşterea lui ca rege, profitând de minoratul nepoatei Jeanne, căreia i-ar fi revenit dreptul la coroană. Şase ani mai târziu, fiicele lui Filip al V-lea au fost victime ale aceluiaşi abuz şi şi-au văzut uzurpate drepturile de către fratele tatălui lor. Şi când, la rândul său, Carol al IV-lea cel Frumos a murit lăsând doar moştenitoare, acestea au fost automat excluse de la succesiune doar în temeiul exemplului celor două domnii precedente. Dar întrucât Carol al IV-lea nu avea fraţi, cine trebuia să ia coroana? Dacă s-ar fi ţinut seama de legătura de rudenie cea mai strânsă cu regele defunct, aceasta i-ar fi revenit lui Eduard al III-lea al Angliei, nepot pe linie maternă al lui Filip cel Frumos. Însă adoptarea acestei soluţii ar fi însemnat trecerea sub jurisdicţia unui suveran străin; de aceea, baronii francezi au preferat să-şi orienteze alegerea către Filip de Valois — Filip al VI-lea — descendent pe linie masculină al lui Filip Temerarul.

Introdusă pe ascuns pentru a susţine ambiţiile lui Filip al V-lea şi Carol al IV-lea, interdicţia ca femeile să poată accede la tron a fost astfel extinsă şi la descendenţa lor masculină, (încă de pe vremea Războiului de O Sută de Ani, începuse să se ia act de faptul că, în urma unei politici matrimoniale care hărăzea tot mai des principesele de sânge regal unor suverani din alte ţări, succesiunea pe linie feminină putea expune coroana riscului de a sfârşi în mâinile unui principe străin.)

Începând cu acest moment şi pe întreaga durată a Renaşterii, diferite generaţii de erudiţi şi de jurişti şi-au pus talentul şi ştiinţa în slujba ireversibilităţii acestei măsuri. Mitul originilor, ponderea unei tradiţii juridice autohtone ce trebuia contrapusă cu mândrie celei romane, teoretizarea caracterului sacru al monarhiei franceze, care comporta rolul sacerdotal al regilor, imposibil de extins la femei, autoritatea masculină ca principiu unificator al noii concepţii asupra statului în toate articulaţiile ei erau argumentele în favoarea excluderii femeilor de la exerciţiul puterii. Deşi era vorba de motivaţii cărora era greu să li te opui în vremuri în care Franţa se angajase în afirmarea propriei sale identităţi culturale şi în impunerea prestigiului său pe scară europeană, ceea ce a conferit legii salice caracterul său de necesitate incontestabilă a fost repertoriul de clişee misogine, şi în primul rând acela al „imbecilităţii de judecată” a sexului slab.

Şi totuşi, supus probei faptelor, secolul al XVI-lea nu a constituit oare o dezminţire categorică a interdicţiilor care grevau asupra sexului frumos? Nicicând ca în Europa acestui secol un număr atât de relevant de femei — fiice, surori, soţii, mame, amante — n-a avut acces la responsabilităţi înalte, nu şi-a exercitat influenţa asupra politicii, nu a guvernat personal. În ciuda anatemelor predicatorilor, Maria Tudor mai întâi şi apoi sora ei, Elisabeta, s-au urcat cu titlu deplin pe tronul Angliei, în vreme ce Maria Suart purta coroana Scoţiei. Mătuşă a împăratului Carol al V-lea şi o vreme logodnică a lui Carol al VIII-lea de Valois, Margareta de Austria avea să domnească, la rândul ei, cu abilitate şi prudenţă, asupra Ţărilor de Jos. Pentru a nu mai vorbi despre Renata de Franţa, care a jucat la Ferrara un rol religios şi cultural de mare rezonanţă.

Şi dacă în Franţa legea salică excludea femeile de la succesiunea dinastică, multe dintre reginele care aveau să se succeadă, alături de suveranii casei de Valois, vor avea, împreună cu mamele şi surorile lor, o mare înrâurire asupra evenimentelor din ţară. Luiza de Savoia, mama lui Francisc I, a guvernat în numele fiului său, în anii dramaticei perioade de prizonierat în Spania a acestuia, şi a purtat pentru el tratative diplomatice extrem de delicate, dând dovadă de un adevărat geniu politic, în vreme ce sora regelui, Marguerite, căsătorită cu regele Navarrei, nu şi-a ascuns simpatiile pentru religia reformată şi a făcut din curtea sa un mare centru de cultură umanistă, dând strălucire literaturii franceze atât prin poezia ei de inspiraţie mistică, cât şi printr-o celebră culegere de nuvele în maniera lui Boccaccio, Heptameronul.

Fiica Margueritei, Jeanne d’Albret, regină a Navarrei, şi-a consacrat în schimb inteligenţa ieşită din comun intereselor cauzei protestante şi ale fiului său, tânărul Henric de Bourbon, menit să domnească într-o zi asupra întregii Franţe. Nu se poate uita nici că, la moartea soţului ei, Henric al II-lea, survenită în 1559, timp de circa treizeci de ani, în toiul războaielor religioase, o regină, Caterina de Medici, va fi cea care va recurge la toate expedientele posibile, inclusiv la cele extreme, pentru a tutela interesele coroanei şi a apăra integritatea regatului.

Diane de Poitiers

În Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi principesele vor ocupa primul plan. În absenţa lor, alături de ele şi adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele inimii, atotputernicele favorite regale: ducesa d’Etampes şi Diane de Poitiers, amantele lui Francisc I şi respectiv Henric al II-lea, Gabrielle d’Estrees şi Henriette d’Entragues, destinatare privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV-lea. Nici în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se impună ca puncte de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase văduve, cele trei succesive ducese de Guise, de pildă, exercită o influenţă decisivă asupra strategiilor politice ale celei mai puternice familii din Franţa a epocii.

Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu de doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o îmbunătăţire juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea secolului al XIV-lea există femei care contează, aceasta se întâmplă pentru că, sprijinindu-se pe ambiţiile lor, pe inteligenţa şi frumuseţea lor, aceste femei au reuşit, în ciuda prejudecăţilor masculine, să profite de împrejurări prielnice ca să se pună în valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea în nume propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi supusă contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul fiilor, pasiunea simţurilor.

Oricât de spectaculoase, vieţile lor constituie suma unor cazuri individuale şi nu alcătuiesc niciodată o istorie organică. Deoarece Istoria — niciuna dintre ele nu se îndoieşte — rămâne apanajul oficial al bărbaţilor, şi pentru a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite, trebuie să-ţi pui o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi aliaţi puternici, să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să pedepseşti — şi să ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă.

Sursa: Benedetta Craveri – Amante şi regine. Puterea femeilor