Arhive etichetă: romanitatea romanilor

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Subiectul I

bacalaureat

SUBIECTUL I ……………………………………………………………30 puncte

Citiți, cu atenție, textele de mai jos:

A. “Începând cu secolul al VI-lea intrăm deci în a doua etapă a formării poporului român; impactul civilizator al imperiului [roman] încetează, atât datorită interpunerii masei slave între el și protoromâni, cât și datorită evenimentelor interne care-l vor transforma din imperiu roman în imperiu grecesc. Influențele romanizatoare nu s-au putut exercita decât până la această dată, de acum înainte nu mai avem de a face cu un proces de romanizare, ci cu unul de menținere a ei și de asimilare a populațiilor slave așezate în mijlocul protoromânilor; deși ultimii slavi vor fi asimilați, romanizați abia în secolul al XII-lea, putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.”
(Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre)

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Sinteză pentru bacalaureat

harta romanieiRomanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:
1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (V) Ideea romanității românilor în epoca modernă și contemporană

scoala ardeleanaÎn epoca modernă ideea romanității românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările naționale. Această nouă etapă apare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la moștenitorii și continuatorii lui Inochentie Micu, dar și în Țara Românească și Moldova în memoriile unor boieri. În secolul al XIX-lea, această idee va apare sistematic în momentele-cheie ale luptei românilor pentru emancipare politică, unitate și independență națională.

Secolul al XIX-lea aduce, la începutul său, contribuția Școlii Ardelene la afirmarea ideii romanității românilor. Continuându-l pe Cantemir, istorii acestui curent nu acceptă decât pura obârșie romană a românilor. Această poziție se poate explica prin analiza contextului situației românilor din Transilvania. Militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, ținuți într-o stare de netă inferioritate de elita conducătoare maghiară, corifeii Școlii Ardelene foloseau ideea romanității ca pe o armă. Urmași ai stăpânilor lumii, a căror limbă era încă limba oficială în Ungaria și Transilvania, românii nu puteau să mai accepte situația umilitoare de tolerați și excluși de la drepturi politice și culturale. De aceea, recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esențial în lupta pentru emanciparea națională a românilor la care s-au angajat urmașii lui Inochentie Micu. Astfel, reprezentanții acestui curent invocau exterminarea și alungarea dacilor din doua provincie, inexistența căsătoriilor mixte etc.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (IV) Cronicarii medievali

grigore_ureche

Grigore Ureche

Primul român care a susținut unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist de faimă europeană. Contribuția lui Olahus la afirmarea romanității românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte demnități religioase și laice în Regatul ungar.

Secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale românești emanciparea definitivă de slavonism și desprinderea de tiparele bizantine. Această schimbare radicală în viața spirituală a românilor se poate constata și în evoluția ideii de romanitate. Asupra acestei idei și-au exercitat o înrâurire decisivă cronicari umaniști ai veacului al XVII-lea.

Primul reprezentant de marcă al culturii umaniste în mediul românesc a fost cronicarul Grigore Ureche. Afirmarea și demonstrarea romanității românilor și latinității limbii acestora a avut la bază serioasa sa educație din colegiile din Polonia, unde a învățat limba latină.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (III) Politizarea ideii romanității românilor

roesler

Robert Roesler

Ideea romanității nord-dunărene s-a îmbogățit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea. Primul este legat de începutul scrisului în limba română, iar ce de-al doilea de începutul politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a papalității, fie de cea a unor potentați laici. Și unii și alții susțineau pretențiile politico-spirituale. Cei care se considerau moștenitorii politici ai Romei (papa sau împăratul) pun accentul pe apartenența etnică a Daciei la Imperiul Roman, pretențiile lor fiind înfățișate în Țările Române ca un fel de recucerire. Cei care nu puteau invoca acest lucru făceau apel la romanitatea românilor, știind prea bine că la afirmarea ei românii erau deosebit de receptivi.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar șă în cea a ideii romanității lor. Grație victoriilor strălucite obținute de domnul român împotriva oștilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuți în întreaga Europă. Cunoașterea originii lor romane a depășit cadrul relativ restrâns al umaniștilor vremii pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societății europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii.

Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ștefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg și Padova a publicat o lucrare în care a dedicat un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt urmașii romanilor, descendența lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care îl judeca aspru pe Mihai („Nero verus„). Schimbarea de atitudine s-a manifestat și în privința opiniei sale în privința românilor: ei nu mai erau înrudiți și nici urmașii romanilor.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (II) Românii văzuți de occidentali

papa Pius IIÎn corespondența dintre papa Inocențiu al III-lea și Ioniță cel Frumos, ideea romanității românilor este un adevărat leit-motiv.

Una din cele mai puternice afirmări ale originii romane a românilor a venit din partea cronicarilor maghiari Anonymus și Simon de Keza. În aceste cronici, anterioare întemeierii Țărilor Române, nu se poate sesiza un ton de ostilitate față de români. În această perioadă, statul maghiar nu suprimase încă autonomiile locale, iar românii din Transilvania nu erau excluși de la drepturi.

Începând cu veacul al XIV-lea, romanitatea nord-dunăreană se va dezvolta într-un cadru politic propriu, statele feudale Țara Românească și Moldova. Datorită unor împrejurări externe, la solicitarea cărora Țările Române au reacționat, romanitatea orientală va intra în sfera unei întinse și complexe zone a conștiinței europene preocupată de pericolul expansiunii otomane. Astfel, romanitatea românilor este afirmată de umaniștii veacului al XV-lea.

Au existat două motive în preocuparea umaniștilor față de români: unul se datora preocupării occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană, iar al doilea pornea din preocuparea acestora pentru antichitatea clasică și pentru tot ce aceasta a lăsat în urma ei, fie vestigii materiale, fie crâmpeie vii, populații și limbi de origine antică. Întâlnirea acestor două tendințe explică frecvența mărturiilor asupra romanității românilor în opera umaniștilor secolului al XV-lea.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (I) Românii văzuți de orientali

romanitatea romanilorContext

Prin romanitatea românilor se înțelege în primul rând ideea despre descendența romană a românilor. Din ansamblul acestei categorii istorice, mai fac parte o serie de idei înrudite și adiacente cum ar fi: stăruința elementului roman în Dacia postaureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii române, esența romană a unor obiceiuri și datini populare și conștiința românilor despre originea lor romană.

În contextul migrației slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se va identifica cu poporul român. Această nouă realitate etnică s-a fixat în conștiința contemporanilor și a fost surprinsă și în documentele bizantine din epocă. Atenția acordată de cronicarii bizantini teritoriilor locuite de români a fost determinată, pe de o parte, de politica Imperiului la Dunărea de Jos și de repetatele incursiuni ale unor populații în migrațiune, care au trecut de atâtea ori marele fluviu.

Românii văzuți de orientali

Noua realitate etnică datează documentar din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul. Numele sub care întâlnim poporul român în documentul imperial este cel de vlahi. Următoarea menționare datează din 1020, într-un act emis de același împărat. După 1020, mențiunile asupra poporului român se înmulțesc în ritm accelerat, dovadă a prezenței noii realități în conștiința contemporaneității.

La originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Cezar în De bello Gallico. De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud și apus (valh=roman și gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba germană o restrângere, referindu-se doar la locuitorii din Peninsula Italică (walcher).

Continuă citirea →

Mic test de istorie pentru bacalaureat

profesor

Citiţi cu atenţie textele de mai jos:

A. „Afirmaţiile cuprinse în scrierile savanţilor străini din secolul XV dovedesc din plin că nu cronicarii moldoveni (…) au afirmat cei dintâi, între români, descendenţa romană a poporului român. Într-adevăr, savanţii străini îşi întemeiază concluziile relative la originea romană a poporului român nu atât pe propriile lor investigaţii şi descoperiri, cât, în primul rând, pe înseşi mărturiile românilor, mărturii cunoscute direct sau indirect.” (Ş. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, 1988)

B. „Aceasta este în primul rând ideea despre descendenţa romană a românilor din coloniştii romani tranplantaţi în Dacia traiană: de aici, decurg logic o serie de idei înrudite şi adiacente, dar care fac parte din ansamblul categoriei istorice de romanitate a românilor. Aceste idei complementare sunt: ideea stăruinţei elementului roman în Dacia abandonată de Aurelian năvălirilor barbare, ideea unităţii de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei, ideea latinităţii limbii române, ideea esenţei romane a unor obiceiuri şi datini populare.” (A. Armbruster, Romanitatea românilor, 1972)

Continuă citirea →

Romanitatea românilor – o problemă politică

Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român. Ca urmare a procesului de romanizare desfăşurat pretutindeni în Imperiul Roman, se formează, de-a lungul secolelor, o mare familie romanică. Românii, ca şi alte popoare ale Europei (francezi, italieni, spanioli, portughezi), vorbesc o limbă romanică formată pe baza limbii latine vorbite pe teritoriul imperiului. Din această limbă este format aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază. Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării, precum şi-n interiorul arcului carpatic, a fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Germanii l-au numit walach, aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor latine. De aici denumirile de „vlah”, „olah”, „olasz” etc. date românilor.

Continuă citirea →