Arhive etichetă: Pablo Picasso

Picasso – Apariţia cubismului

În primăvara anului 1907, Picasso începe să picteze un tablou care avea să devină piatra de temelie a artei secolului al XX-lea. După cum rezultă din numărul mare de studii şi desene pregătitoare, geneza iconogtafiei a fost una extrem de agitată. La început proiectase o scenă de bordel, pe modelul „tranches de vie”, albastru şi roz, cu reprezentarea dramei umane care dobândea valenţe simbolice, universale. Alături de prostituate trebuia să se afle doi clienţi, un marinar şi un student la Medicină cu un craniu în mână, artistul făcând referire, în mod evident, la stilul „vanitas” al picturii baroce spaniole. Ulterior, cele două figuri masculine dispar şi rămâne doar grupul de nuduri feminine, un subiect ce revine în arta franceză, facând referire la seria de tablouri La scăldat a lui Cezanne.

Pablo Picasso - Domnişoarele din Avignon

Les Demoiselles d’Avignon (cu acest nume este universal cunoscută) este o operă cu un destin straniu. Foarte mult timp a rămas închisă în atelierul autorului. Era o pictură foarte puţin cunoscută, despre care vorbeau doar vizitatorii admişi. A fost prezentată în public la expoziţia organizată de către Andre Salmon, „Art Moderne en France”, la Paris, abia în anul 1916, şi a fost ulterior publicată pentru prima oară în „La Revolution Surealiste”. Intrată în 1920 în colecţia lui Jacques Ducet, a fost expusă din nou, în 1937, pe simezele de la Petit Palais. Cu această ocazie, a fost achiziţionată de către Museum of Modern Art din New York şi prezentată în 1939 la expoziţia Art of Our Time, fiind acceptată definitiv ca piatră de temelie a picturii secolului al XX-lea.

Titlul nu îi aparţine lui Picasso. Numele a fost născocit de Salmon, cu ocazia expoziţiei din 1916, şi nu i-a plăcut niciodată autorului, care de-a lungul vieţii a preferat să o numească Bordelul filosofic, deoarece scena a avut ca sursă de inspiraţie un bordel din Barcelona, situat în Carrer d’Avinyo.

Nici evaluările tabloului nu sunt unitare. Considerat mult timp un element central al cubismului, astăzi tinde a fi interpretat ca un experiment asupra valorii apotropaice ( valoare referitoare la superstiţia apărării de duhurile rele) a artei, pictorul fiind influenţat de cunoştinţele de „art negre”. Într-adevăr, Picasso a modificat radical pictura, lucrând din nou, mai ales la cele două personaje din partea dreaptă, după vizita la Musee de l’Homme din luna iunie a anului 1907, când a înţeles dintr-odată valoarea magică a sculpturilor africane primitive. „Cred că Les Demoiselles d’Avignon s-a născut în mintea mea în acea zi: nu prin natura formelor, ci pentru că era prima mea pânză de exorcism”, îi spune lui Andre Malraux (este şi perioada în care achiziţionează de la Gery Pieret, secretarul lui Apollinaire, două sculpturi de origine iberică înfaţişând busturi, care, câţiva ani mai târziu, se vor dovedi a fi furate de la Luvru, provocându-i poetului o mulţime de probleme de natură judiciară).

Origine a reflecţiilor formale care au dus la cubism sau talismanul pentru îndepărtarea neliniştilor sexuale ale lui Picasso (pentru deformarea statuetelor „negre” au fost amintite şi efectele sifilisului, pe care le studiase cu câţiva ani înainte la Saint-Lazare), Les Demoiselles este considerată, fără îndoială, punctul culminant al reflecţiei asupra înclinaţiei antropologice şi formale a statuetelor africane, pe care artistul începe să le colecţioneze. Efectele acestora se recunosc, de asemenea, într-o serie de picturi şi desene realizate în aceeaşi perioadă cu marea pânză. Cu siguranţă, acestea au avut un rol important în evoluţia cubismului.

Reacţia de consternare a primelor persoane care au văzut pânza (prietenii de la Bateau, familia Stein, Kahnweiler) a condus la crearea unei legende care atrăgea mulţi curioşi în atelierul lui Picasso. Printre aceştia s-a aflat şi un tânăr pictor francez care se bucura de o anumită notorietate în cercurile picturii foviste, Georges Braque, care i-a fost prezentat lui Picasso de către Apollinaire. Braque a rămas profund marcat de noutatea violentă a operei, aceasta exercitând o influenţă aproape imediată asupra picturii sale (unul dintre tablourile realizate în iarna dintre anii 1907 şi 1908, Marele nud, este considerat un fel de replică imediată la Demoiselles), şi a început să-l frecventeze asiduu pe spaniol. Din această asociere a luat naştere cubismul.

Georges Braque - Marele nud

Picasso îşi continuă cercetările asupra unei transformări progresive a formelor în planuri geometrice, utilizând câteva teme (peisaje, nuduri de femei şi naturi moarte) alese dintre cele specifice picturii de şevalet, ca şi cum ar fi încercat să nu distragă atenţia – proprie sau pe cea a spectatorului — de la examinarea radicală a conturului formei pe cale să se nască. Având ca
puncte de referinţă cultura africană şi sensul singular al culorii la Cezanne, încă de la început spaniolul şi francezul identifică suprafeţele cu planurile de culoare, neacordând mare atenţie efectelor luminii (nu mai este nevoie să amintim că Picasso avea straniul obicei de a picta noaptea, la lumină artificială), aşa cum se observă în opere precum Driadă sau Trei femei, şi se concentrează pe o construcţie profund intelectuală a imaginii.

În anul 1908, Braque inaugurează prima expoziţie personală la Galeria Khanweiler, cu câteva peisaje realizate în timpul verii, pe parcursul vizitei la Estaque (peisaj pictat, la vremea sa, şi de Cezanne), care fuseseră refuzate de către juriul Salonului de Toamnă. Cu această ocazie, criticul Louis Vauxcelles (repetând o teorie a lui Matisse, se pare) vorbeşte despre cuburi pentru a defini noul stil, născocind numele care va deveni oficial pentru noul stil de pictură.

Între timp, cei doi prieteni – care, pe măsură ce pictura lor intră în armonie, îşi semnează tablourile doar pe verso, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă identitatea -, se îndreaptă către o defîniţie tot mai riguroasă a artei comune. Cu naturile moarte, evident inspirate de Cezanne, dimensiunea plastică va fi înlocuită de forme realizate prin intersectarea planurilor. Atenţia asupra structurii conceptuale coerente a compoziţiei pune acum pe planul al doilea influenţa „africană”, dusă până la refuzul seducţiei prin culoare şi prin variaţiile acesteia (au fost critici care au vorbit despre o aşa-zisă perioadă verde„), şi îl determină pe Picasso să caute rezultate similare celor artistice în sculptură, manifestare care îl va încerca periodic pe parcursul vieţii.

În primăvara anului 1909, Picasso se întoarce pentru câteva luni în Spania, împreună cu Fernande, şi petrece o lungă perioadă la Horta de Ebro, unde mai poposise, cu unsprezece ani înainte, împreună cu Pallares. Aici va realiza o serie de personaje şi portrete. Forma reprezintă acum o intersectare de planuri geometrice, care devin din ce în ce mai neclare (Nud de femeie, expus la New York, în 1911, a fost interpretat ca o scară antiincendiu). Această operaţiune este determinată de dorinţa de a imortaliza pe pânză percepţia cognitivă asupra subiectului, prin prezentarea simultană a mai multor puncte de vedere. Până în acel moment, pictura reprezentase o simplă imitare a realităţii. S-a vorbit adesea în această perioadă, uneori chiar în mod exagerat, despre formele geometrice noneuclidiene, răspândite în perioada lui Montmarte de către Maurice Princet, un matematician amator. Concentrarea asupra dimensiunii conceptuale a operei îl determină pe artist să reducă gama de culori la câteva nuanţe fundamentale, toate aplicate pe un ton ocru, nisipos, căutând să dobândească o nouă concentrare „plastică”, marcată prin intermediul alternanţei dintre suprafeţele pline şi cele goale (care sunt prezente şi în sculptura celebră Bustul lui Fernande), ca şi cum experimentarea unei noi picturi ar fi avut nevoie şi de o revizuire a instrumentelor cu care aceasta este realizată. Prin aceste picturi se defineşte în totalitate „cubismul analitic”, care caracterizează pictura lui Picasso şi a lui Braque, cel puţin până în 1912, şi care îi face pe cei doi artişti să se afirme (mai ales pe cel spaniol) printre cei care, în cursul secolului al XX-lea, asemenea lui Chaplin în domeniul cinematografiei, lui Joyce în literatură, lui Freud şi Einstein în domeniul ştiinţific, au revoluţionat radical atât limbajele, cât şi optica prin care individul putea aprecia rolul său în lume.

sursa: Viaţa şi opera lui Picasso, Adevărul Holding, 2009

Picasso şi boema pariziană (1904-1913)

Bateau-Lavoir

Bateau-Lavoir

În primăvara anului 1904, Picasso se mută definitiv la Paris şi închiriază un atelier într-o clădire din lemn, situată pe colina Montmartre. Aceasta era clădirea Bateau-Lavoir, aflată la numărul 13 de pe Rue Ravignan (se pare că numele de „spălătorie de bărci” fusese născocit de către Max Jacob sau Andre Salmon, deşi locuitorii acesteia preferau să o numească „casa lui Trapper”), o veche fabrică pe care proprietarul o restaurase în anul 1889, transformând-o într-una dintre numeroasele clădiri ieftine destinate atelierelor artiştilor mediocri. Aceştia împânzeau cartierul şi căutau să exploateze moda atelierelor situate pe colină (Butte), răspândită încă din anii impresionismului, datorită chiriilor ieftine. De-a lungul timpului, în ciuda vitregiei condiţiilor de viaţă la care trebuiau să se adapteze, aici au locuit pictori, poeţi, oameni de condiţie modestă, agitatori politici şi personaje pitoreşti.

Picasso la Bateau-Lavoir

La început, Picasso a continuat să frecventeze colonia catalanilor din Paris. Alături de aceştia, participă adesea la spectacolele Circului Medrano, care aveau loc nu foarte departe de Butte (foarte curând, ele vor deveni teme preferate). În acelaşi timp, în pictura sa se observă debarasarea de stilul simbolist din „perioada albastră„, aceea din care datează capodopera Cina frugală (prima încercare a tehnicii gravurii efectuate la Paris), dovadă evidentă a aplecării sale spre stilistica de care fusese atras la El Greco. Încercările exotice spaniole, cu care sperase să obţină succesul în Franţa — reminiscenţe de pe vremea când frecventa Els Quatre Gats – sunt acum definitiv depăşite. În acest moment, punctele de referinţă sunt pictorii francezi din generaţia imediat următoare, Van Gogh, Gauguin, ale căror opere le putea admira în galeriile unde şi el însuşi începea să expună.

Fernande Olivier

În toamna aceluiaşi an, la Bateau-Lavoir, Picasso o întâlneşte pe Fernande Olivier, care îi va fi iubită în următorii şapte ani. Era o tânără femeie de o frumuseţe proverbială, al cărei nume adevărat era Amelie Lang (asemenea multor alte modele din acea vreme, îşi alesese un nume cu rezonanţă artistică), care, după o copilărie şi o adolescenţă tumultuoase, se alăturase mediului artiştilor. Locuia la Bateau, câştigându-şi existenţa ca model, dar încerca, la rândul său, să picteze. La scurt timp după prima întâlnire, cei doi se mută împreună în sărăcăciosul şi dezordonatul atelier al lui Picasso şi, în această dezordine, noul nucleu amoros devine punctul de atracţie al unui pitoresc cerc numit „bande â Picasso”, din care faceau parte vechi prieteni din perioada spaniolă precum Canals şi Manolo, artişti precum Andre Derain şi Maurice Vlaminck şi scriitori precum Max Jacob şi Andre Salmon.

Guillaume Apollinaire

De faima grupării lui Picasso este legată şi legenda tavernei „Le Lapin Agile”, tradiţionalul loc de întâlnire al artiştilor din Montmartre (localul fusese frecventat şi de către Tolouse-Lautrec), iar proprietarul, Pere Frede, le permitea clienţilor lefteri să consume pe credit, în schimbul operelor lor. Picasso iubea foarte mult poezia (pe uşa atelierului său de la Bateau-Lavoir scrisese: „Aici se întâlnesc poeţii”), iar din 1904 datează prietenia cu poetul francez Guillaume Apollinaire, care va avea o influenţă definitorie asupra culturii din acea vreme. Poetul jovial şi bine fâcut, pasionat de artă, era unul dintre protagoniştii scenei literare de atunci. Cei doi se întâlnesc în octombrie, la inaugurarea unei expoziţii în galeria lui Berthe Weill, şi, foarte repede, Apollinaire devine unul dintre obişnuiţii atelierului din Rue Ravignan şi un susţinător al stilului de pictură care tocmai se năştea. Legătura dintre cei doi devine foarte strânsă, chiar şi în plan personal, încât tânăra pictoriţă Marie Laurencin, iubita lui Apollinaire din acea vreme, îşi intitulează tabloul – în care personajele erau ea însăşi, poetul, pictorul, Fernande şi câinele lor – Familia Picasso.

Este dificil de apreciat vizavi de cele două personaje care era figura centrală a grupului, ce a dat şi ce a primit fiecare de la celălalt. Ştim sigur însă că primele opere critice ale lui Apollinaire, acele „Cronici de artă” foarte importante pentru afirmarea noii picturi franceze pe scena europeană, sunt două texte din anul 1905, dedicate chiar lui Picasso. Astăzi, poetul este considerat un cronicar de artă instinctiv, mult mai interesat să se situeze în centrul tuturor noutăţilor de avangardă decât preocupat de înţelegerea profundă a fenomenelor. Oricum, se pare că Apollinaire i l-a prezentat lui Picasso pe unul dintre artiştii care îi vor marca profund cariera, Henri Rousseau.

Henri Rousseau

Poetul îl cunoscuse în jurul anului 1906, prin intermediul scriitorului Alfred Jarry (creatorul personajului de teatru Pere Ubu, nume devenit caracteristic pentru toţi cei care încălcau legea între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea). Pictura lui Rousseau, autodidactul supranumit „Vameşul” (era meseria pe care o făcuse toată viaţa), era un amalgam foarte rafinat – chiar instinctiv – de cunoştinţe despre temele postimpresioniste (postimpresionismul este curentul care a continuat impresionismul, dar a exclus limitele impuse de acesta: pictorii au utilizat în continuare culorile vii, aplicările groase cu vopsea şi tuşele distinctive, dar s-au axat mai mult pe formele geometrice, deformându-le, pentru a obţine efecte expresive), fascinaţie pentru reprezentările populare şi tensiune onirică. Predilecţia pentru naivitatea folclorică era prezentă în pictura franceză încă din secolul al XVIII-lea, dar, prin intermediul Vameşului, acest gen imaginativ şi îmbinarea dintre brutalitate şi sensibilitatea puerilă s-au impus ca exemple pentru noua pictură, reprezentare privilegiată a curentului „modernist”.

Picasso a fost imediat atras de lucrările lui şi, în luna noiembrie a anului 1908, a cumpărat de la un anticar un important tablou al lui Rousseau, un portret feminin, pe care l-a păstrat cu sfinţenie, sărbătorind achiziţionarea acestuia printr-o petrecere organizată în atelierul său, rămasă legendară în Montmartre. În timpul petrecerii, Vameşul, profund mişcat de onorurile care îi erau aduse, i-a spus proprietarului casei că ei doi erau cei mai mari pictori contemporani: el, ca exponent al curentului modernist, iar Picasso, ca adept al curentului cu influenţe egiptene.

Rousseau făcea referire la o transformare radicală care avusese loc cu câţiva ani înainte în operele lui Picasso. „Egiptean”, în limbajul criticii de artă din acea vreme, indica tocmai stilul plastic şi hieratic (stilul hieratic se manifestă printr-o manieră înţepenită, rigidă, solemnă, prin reprezentarea personajelor în atitudini convenţionale, conform regulilor fixate de canoanele religioase), identificat generic ca „primitiv”. Acest stil era destinat oamenilor simpli, care traversau o perioadă tensionată, dar arătau o evidentă atracţie pentru arta plastică. Interesul lui Picasso pentru primitivism se născuse în Spania, cu câţiva ani înainte, când prietenul său, sculptorul şi fotograful Joan Vidal Ventosa, îl îndruma către stilul romanic catalan. În vara anului 1906, în timpul călătoriei pe care a facut-o cu Fernande în satul spaniol Gosol din Pirinei, Picasso a admirat sculptura iberică antică, Muzeul Luvru dedicându-i acesteia o expoziţie cu un an în urmă. În mintea tânărului pictor, aceste opere aveau o legătură directă cu inovaţiile apărute cu câţiva ani în urmă în pictura franceză, dominată de redarea optică a luminii, de sorginte impresionistă, de către noii săi idoli, Gauguin, dar mai ales Cezanne – pe care îl cunoscuse în 1905. Aceste influenţe îl marcaseră atât la Salonul de Toamnă (acela în care avusese loc prima expunere a fovismului), unde operele pictorului din Aix erau expuse alături de cele ale lui Ingres şi ale Vameşului, cât şi în casa colecţionarilor americani Stein, pe care începuse să-i frecventeze. Acestea sunt personajele care se vor afirma treptat şi în pictura din această epocă, aşa-zisa „perioadă roz”.

Actorul datează din 1904, an ce marchează începuturile acestei epoci. Paleta artistului, aproape monocromă în perioada precedentă, se îmbogăţeşte cu tonuri care variază de la roz la ocru, iar personajele – predomină scenele din lumea circului şi din viaţa saltimbancilor, precum şi chipurile, mai ales cele feminine, de o vagă sugestie alegorică — capătă o nouă densitate plastică, o reminiscenţă a artiştilor, cum ar fi Ingres, numip în trecut „instigatori”, conform raţiunilor avangardiste.

Picasso - Acrobatul şi micul arlechin

În 1905, două dintre aceste opere sunt expuse pentru puţin timp la Bienala de la Veneţia, în sala dedicată picturii spaniole, la care Picasso participă în urma invitaţiei primite din partea pictorului Zuloaga. Era vorba despre o guaşă din acelaşi an, Acrobatul şi micul arlechin, şi despre o mare pânză reprezentând saltimbanci, care însă s-a pierdut. Picturile au fost expuse doar pentru câteva zile, deoarece responsabilul general al Bienalei, Antonio Fradaletto, le-a retras, considerându-le scandaloase pentru gusturile publicului de la acea vreme.

Mulţi ani Picasso nu a mai participat la nicio expoziţie oficială. În perioada care a urmat, a refuzat orice invitaţie la Salon sau la alte manifestări instituţionale, preferând să se bazeze pe galeriile şi pe colecţionarii particulari care începuseră să îl suspnă. În casa unuia dintre aceştia, Gertrude Stein, are loc ultima întâlnire importantă din acest moment de ucenicie frenetică. Matisse povesteşte (secvenţa este confirmată apoi şi în memoriile lui Picasso) că într-o zi din toamna lui 1906, în timp ce se îndrepta către reşedinţa familiei Stein, cumpără de la un anticar o statuetă de artă africană, pe care i-o arată lui Picasso. De câţiva ani, pictorii aparţinând fovismului strângeau din târgurile de vechituri şi de la anticari statuete şi obiecte importate din Africa, foarte răspândite în Franţa prin intermediul comerţului colonial. Pasiunea pentru „art negre” l-a atras şi pe Picasso, care povestea adesea despre vizita sa la Muzeul de Antropologie de la Trocadero, Musee de l’Homme, din vara anului 1907, vizită care a reprezentat pentru el o adevărată revelaţie. Datorită stilului şi calităţilor protectoare faţă de duhurile rele, „art negre” concentra toate influenţele întâlnite până atunci de tânărul pictor, dezvăluindu-i un nou univers şi o nouă faţetă ce puteau fi atribuite obiectului artistic. Aceste trăsături erau regăsite şi în textele antropologice, precum cele ale lui Marcel Reja (pseudonim cu care psihiatrul Paul Meunier îşi semna scrierile care nu ţineau de domeniul medical). Ele subliniau valoarea statuetelor africane, care până atunci fuseseră apreciate doar formal.

De la decadentism Picasso a fost artistul cel mai radical în ceea ce priveşte această nouă direcţie antropologică. (Decadentismul este denumirea generică dată tendinţelor literar-artistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea de către propriii protagonişti, care opun realităţii exterioare o lume a stărilor de spirit subiective, considerată ca singura autentică către orientalismul exotic). În acest moment, Picasso era pregătit pentru cubism.

sursa: Viaţa şi opera lui Picasso, Adevărul Holding, Bucureşti, 2009

Picasso – Educaţia spaniolă

Pablo Ruiz Picasso s-a născut la 25 octombrie 1881, în Malaga. Tatăl său, Jose Ruiz Blasco – un pictor mediocru, specializat în scene generale, al cărui subiect preferat erau porumbeii —, era profesor de desen la şcoala locală şi conducea muzeul municipal, unde deţinea funcţia de restaurator. Tradiţia biografică a lui Picasso menţionează precocitatea uimitoare a tânărului artist, sub atenta îndrumare a tatălui.

Picasso - Portretul tatalui artistului

Primul său tablou adevărat este considerat a fi Picador, din 1890 (care zugrăveşte o altă pasiune insuflată de tatăl său, corida), pictat cu doi ani înainte ca Picasso să înceapă studiile  artistice şi după mutarea familiei în La Coruna, pe coasta atlantică a Spaniei. Din anii imediat următori datează câteva dintre portretele rudelor, a căror faimă este legată de o serie de anecdote care evidenţiază însuşirile viitorului geniu. Se pare, de exemplu, că numai sugestiile exercitate de talentul său artistic în plină formare au convins-o pe bătrâna şi aspra mătuşă Pepa să pozeze pentru portretul din 1896, contrar aşteptărilor celorlalţi membri ai familiei, care îi cunoşteau caracterul îndărătnic. În acelaşi timp, trebuie spus că anecdotele acestea au fost adesea redimensionate de cele mai recente biografii, în dorinţa de a estompa acea aură mistică cu care Picasso s-a învăluit în mod voit.

Cu doi ani înainte, în 1894, pare să fi avut loc un alt episod important al legendei picassiene, destinat să dobândească calitatea de „ritual de învestire”. Se pare că atunci, în faţa manifestărilor tot mai evidente ale talentului excepţional al lui Pablo, Jose îi cedează acestuia pensulele şi paleta de culori, abdicând în favoarea sa şi abandonând pictura.

Anul următor are loc un alt ritual de iniţiere al neobişnuitei ucenicii a lui Picasso. În vara lui 1895, în timpul mutării din La Coruna la Barcelona (mutare care-i marchează copilăria şi prima parte a tinereţii pictorului şi care sunt legate de transferurile tatălui de la o şcoală la alta, în căutarea unui trai mai bun), familia Picasso poposeşte pentru câteva zile la Madrid, iar tânărul are pentru prima oară ocazia să viziteze Muzeul Prado şi să se confrunte cu măreţia picturilor din trecut. Este o experienţă care îl marchează profund: El Greco şi Velazquez au rămas puncte constante de referinţă, iar în 1936 a acceptat cu satisfacţie funcţia de custode al muzeului madrilen, din partea guvernului republican spaniol.

Dacă abandonarea picturii de către Jose trebuie înţeleasă în sens metaforic, este adevărat că, în faţa talentului deosebit al lui Pablo, el a renunţat şi la orice pretenţie de succes pentru a se dedica cultivării şi planificării viitorului fiului său, în limitele în care putea să înţeleagă succesul artistic un pictor de provincie mediocru, abia mutat într-un oraş, Barcelona, care se dorea a fi unul dintre centrele cele mai active ale culturii moderne spaniole. Mulţumindu-se cu rolul de profesor la Şcoala de Arte Frumoase (care era numită Llotja Bursa, pentru că era situată la etajul al doilea al clădirii Bursei din Barcelona), unde chiar şi tânărul Pablo se înscrie pentru o perioadă, promovând examenele de admitere într-o singură zi. Jose găseşte imediat un atelier pentru fiul său. Voia ca Pablo să poată lucra cât mai lejer şi căuta să-l îndrume către o carieră mult mai profitabilă decât a sa. Considerând arta sacră un domeniu de viitor, datorită numărului mare de comenzi ecleziastice, reuşeşte să-l introducă pe Pablo în atelierul lui Jose Garnelo Alda, colegul său la Llotja şi important pictor de scene religioase. Aici, tânărul  realizează, în iarna anului 1896, lucrarea Prima împărtăşanie, tablou acceptat la Expoziţia municipală din Barcelona, care are loc în aprilie, prima operă academică recunoscută oficial.

Picasso - Prima impartasanie

Pictura, realizată în stil della coeva pittura devota (n.t. – de mare amator de artă contemporană), s-a bucurat de un anumit succes, în stilul uşor complicat al picturii religioase contemporane, iar tânărul artist primeşte o comandă pentru o mănăstire din Barcelona – două aripi ale altarului inspirate de Murillo, care au dispărut într-un incendiu, în anul 1909. (Picasso susţinea că acestea erau primele sale tablouri vândute.) 

Acest fapt explică poate numărul mare de subiecte religioase prezente în caietele şi schiţele din prima tinereţe picassiană – în care se poate recunoaşte influenţa impresiilor pe care i le-a produs vizita la Muzeul Prado din anul precedent -, precum amintirea emoţionantei tensiuni artistice cu care sunt sculptaţi sfinţii lui El Greco şi care va reveni, câtiva ani mai târziu,  influenţând întunecatele figuri ale aşa-numitei „perioade albastre”.

Picasso - Stiinta si caritate

Succesul obţinut cu picturile religioase l-a îndemnat să încerce în anul următor un tablou foarte mare, cu aceeaşi temă patetico-umanitară, pictura Ştiinţă şi caritate, care prezintă un medic (pentru acest personaj a pozat tatăl artistului) şi o călugăriţă la căpătâiul unei tinere bolnave. Pânza este foarte mare (o altă legendă picassiană spune că aceasta a trebuit să fie introdusă pe fereastră în atelierul pictorului, pentru că holul era foarte îngust), iar un examen radiografic a dezvăluit faptul că sub pictura actualmente vizibilă se găseşte o schiţă pentru  un tablou cu totul diferit, o scenă de luptă. Obiceiul de a recicla pânzele va fi o constantă a tânărului Picasso până în anii primului său succes francez, dictată mai ales din motive de economie — ca şi cum graba de a picta ar fi trecut chiar şi peste dorinţa de a păstra urmele propriei munci. Şi acest tablou este marcat de cultura academică pe care i-o insuflaseră tatăl său şi profesorii de la Llotja, împreună cu gustul pentru patetismul social al subiectelor răspândit în Spania ca alternativă la pictura hedonistă, dusă în acele vremuri la apogeu de Fortuny. Şi acest tablou a avut un oarecare succes. A fost expus la Expoziţia naţională din Madrid şi la Expoziţia provincială din Malaga, obţinând, pe rând, o menţiune de onoare şi o medalie de aur – primele recunoaşteri oficiale din viaţa sa.

În acelaşi an, 1897, Picasso câştigă concursul de admitere la Real Academia de San Fernando din Madrid şi se mută în capitala spaniolă. Atmosfera madrilenă se dovedeşte a fi însă o dezamăgire, în comparaţie cu dinamismul din capitala catalană, şi Picasso preferă să se întoarcă la Barcelona în iarna aceluiaşi an. Acestei perioade îi datorăm însă o scrisoare trimisă la 3 noiembrie prietenului Joaquim Bas, unde povesteşte dezamăgirea sa, care poate fi considerată prima lui confesiune poetică.

„Dacă aş avea un fiu care ar vrea să se facă pictor, nu l-aş ţine în Spania nici măcar o clipă. Şi nu l-aş trimite nici la Paris (deşi acolo mi-ar plăcea să stau), ci la Monaco, pentru că acela este un oraş unde pictura se studiază cu seriozitate, fără a ţine cont de dogme, noţiuni de poantilism şi aşa mai departe…”

Aşadar, interesul lui Picasso în aceşti ani era îndreptat către cultura Secesiunii moderniste, în plin apogeu la Monaco, unul dintre centrele Art Nouveau, mai mult decât către experimentele postimpresioniste pariziene — chiar dacă el ar fi preferat să trăiască în capitala franceză. Această declaraţie arată gusturile lui Picasso, în concordanţă cu atmosfera avangardistă catalană, în care tânărul pictor se integrase perfect, primind apelativul de „copil-minune” împreună cu un vechi coleg de la Llotja, Manuel Pallares. Acesta era originar dintr-un sat aflat în zona muntoasă înaltă dintre Catalonia şi Aragon – Horta, pe care obişnuia să îl numească Horta de Ebro, datorită apropierii de fluviul Ebru, pentru a-l deosebi de un sat omonim aflat în apropierea Barcelonei (din 1970, numele a fost schimbat definitiv în Horta de San Juan, ca omagiu pentru sfântul protector). În luna iunie a aceluiaşi an, Pallares hotărăşte să petreacă ceva timp cu familia în satul natal, iar Picasso îl însoţeşte pentru a se reface după boala suferită, mizând pe avantajele oferite de viaţa la ţară. Rămâne la Horta câteva luni, pe parcursul cărora pictează scene generice, care au alimentat studiile pregătitoare pentru o pictură (pierdută) – Obiceiuri aragoneze — expusă anul următor la Exposicion di Madrid.

Aceste picturi, chiar dacă nu sunt considerate valoroase din punct de vedere artistic, reprezintă mărturia primei întâlniri a lui Picasso cu un peisaj care, ani mai târziu, va dobândi un rol central în naşterea cubismului (n.t. – curent artistic al secolului al XX-lea, caracterizat prin faptul că obiectele sunt descompuse şi reasamblate într-o manieră abstractă: pictorul zugrăveşte subiectul din multiple unghiuri, pentru a-l încadra într-un context mai cuprinzător. Adesea, suprafeţele se intersectează prin unghiuri aparent aleatorii, eliminând astfel perspectiva caracteristică operelor clasice).

sursa: Viaţa şi opera lui Picasso, Adevărul, Biblioteca de Artă

Cine a fost Picasso?

Picasso şi-a facut apariţia în lumea artelor între anii 1898 şi 1899, când tânărul pictor spaniol, talentat, încetează a se mai semna cu numele de familie al tatălui – Ruiz – şi adoptă definitiv numele mamei — Picasso -, alegând să nu folosească niciunul dintre cele 14 prenume primite la naştere. Nu se cunosc foarte bine motivele acestei alegeri, care a fost oricum rezultatul unei lungi perioade de meditaţie — pe tot parcursul anului 1897 experimentase variante ale numelui de familie matern, semnându-şi desenele cu „Picaz”, „Picas…”, pseudonime precedate uneori de incontestabilul „Io”. Mai târziu a susţinut că impulsul i-l dăduse sunetul exotic al acestui nume, marcat de dublarea literei „s”, în timp ce numele tatălui – Ruiz – era un nume prea comun în Spania. „Chiar şi în numele Matisse, Poussin şi Rousseau există litera «s» dublă”, declara el fotografului Brassai.

Pablo Picasso

Conform altei versiuni însă, a ales numele de Picasso din superstiţie: tatăl lui, şi el pictor, avusese o carieră mediocră, iar tânărul artist – în dorinţa de a alunga ghinionul – ar fi preferat să îndepărteze posibilele influenţe negative din memoria sa (chiar dacă, în realitate, a rămas foarte legat de amintirea figurii paterne pentru tot restul vieţii), odată ce a devenit conştient de talentul său mai puţin obişnuit.

Indiferent de motivul alegerii sale, acel nume era destinat să devină unul dintre cele mai faimoase ale secolului al XX-lea, evocând, în bine şi în rău, tot ceea ce presupunea revoluţionarea artei contemporane. Alţi artişti ai secolului ce abia se sfârşise au pus în practică experimente mult mai radicale decât cele ale lui Picasso, dar niciunul nu a reuşit ca el (cel puţin în prima parte a secolului al XIX-lea) să obţină un succes de asemenea anvergură.

Picasso - Autoportret cu paleta de culori

În atelierul său aflat la numărul 7 din Rue des Grands-Augustins, pe care pictorul îl foloseşte începând cu anul 1937, era un permanent du-te-vino de prieteni, admiratori şi aspiranţi. Acelaşi lucru se întâmplase, la începutul secolului, şi în atelierul pe care artistul, pe atunci necunoscut, îl avea în Montmartre (se spune că în acea perioadă a dobândit straniul obicei de a picta noaptea, pentru a evita ca vizitele să-i întrerupă lucrul).

Picasso a fost întotdeauna conştient de valoarea sa. Înainte ca propria-i imagine – privirea intensă („mirata fuerte”, cum se spune în spaniolă), cămăşile aspectuoase – să devină un model în publicaţiile de mare tiraj, pictorul s-a preocupat mereu de îmbunătăţirea acesteia, printr-o lungă serie de desene şi picturi, dorind parcă să sublinieze fiecare transformare a artei sale cu ajutorul corpului. Autoportrete în care adesea se înfăţişa pictând, chiar şi sub masca anonimatului – Pictor şi model, de exemplu — sunt tot mai încărcate de tensiuni erotice, ca şi cum, prin identificarea dintre dorinţa sexuală şi pictură, ar fi vrut să dezvăluie încărcătura emoţională deosebită ce stătea la originea picturilor sale.

Juan Gris - Portretul lui Pablo Picasso

Într-adevăr, imaginea trupului lui Picasso dobândeşte imediat o valoare simbolică pentru comunitatea artiştilor. În anul 1912, tânărul pictor spaniol Juan Gris, stabilit la Paris, care participa pentru prima oară la Salon des Independants, expune un Portret al lui Picasso pentru a-şi declara în mod explicit apartenenţa la mişcarea cubistă. Pe de altă parte, analizând atent evenimentele secolului al XIX-lea, artistul Maurizio Cattelan a introdus, printr-o operă din anul 1998, o caricatură a lui Picasso în galeria sa defăimătoare a miturilor secolului al XX-lea.

Cum devine Picasso simbolul excelenţei artistice contemporane? Viaţa acestui artist este în aparenţă lipsită de evenimente importante, ea fiind dedicată trup şi suflet picturii. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este chiar lipsită de o reală recunoaştere oficială — ca şi cum Picasso nu ar fi căutat confirmări de ordin administrativ din exterior (invitaţii la expoziţii sau la manifestaţii de gen), fiind foarte conştient de propria valoare şi mult prea ocupat să-şi trăiască (conform spuselor sale) „viaţa de pictor”.

Helene Parmelin, soţia pictorului Edouard Pignon, citează într-o carte de memorii din 1966 afirmaţia lui Picasso:

„Pictorii autentici nu se pot culca niciodată pe lauri. Aceştia ştiu doar să ducă o existenţă eternă şi mizerabilă, aceea de pictori”.

sursa: Picasso, Adevărul Holding, 2009

A cui este această operă?

Pablo Picasso se afla la Paris când oraşul a fost ocupat de trupele naziste.

Ofiţerii germani îl vizitau des, iar el îi primea destul de rece. La plecare le dădea cadou o reproducere a renumitei lucrări care înfăţişa distrugerea oraşului Guernica de către piloţii germani. Pictorul rostea doar un sigur cuvânt: „souvenir”.

– E opera dumneavoastră? l-a întrebat unul dintre ofiţeri.

Oh, nu, l-a lămurit Picasso, a dumneavoastră! 🙂

Care este cel mai talentat pictor?

Pablo Picasso, întrebat care este cel mai talentat pictor, a oferit următorul răspuns:

Peter Paul Rubens, pentru că a pictat în viaţa lui circa 600 de tablouri, dintre care s-au mai păstrat până astăzi 2.700.” 🙂

Suspecţii

Se spune că Pablo Picasso, marele maestru al artei, a surprins un hoţ în locuinţa sa. Intrusul a reuşit să fugă, dar artistul i-a reţinut figura şi a predat poliţiei o schiţă a portretului acestuia.

Pe baza desenului poliţia ar fi trebuit să aresteze câţiva suspecţi: o călugăriţă, ministrul Finanţelor, o maşină de spălat şi Turnul Eiffel! 🙂