Viaţa doamnei de Pompadour

Viaţa Doamnei de Pompadour este un basm, ale cărei personaje aparţin istoriei şi aventura acestei copile din popor seamană cu cea mai himerică dintre legendele orientale.

Marchiza de Pompadour - portret de Francois Boucher

Din ziua când o cărturăreasă i-a prezis destinul, a mers spre el cu o tăcută încredere, cu o ambiţie chibzuită şi inteligenţă. Ajunsă pe treapa cea mai de sus a onorurilor, a păstrat o neînfrânată slăbiciune pentru vrăjitori şi magicieni – pentru tot ce depăşea hotarele obişnuite ale simţurilor şi părea să cheme forţele necunoscute.

Primi cu interes pe contele de Saint-Germain, îi urmări experienţele, se îmbăta de povestirile lui, în care realitatea era învăluită în mister şi fantezie.

Ca mai toţi din vremea ei, înlocuia credinţa în Dumnezeu cu o superstiţie naivă şi credulă care explică şi desfăşurarea propriei sale existenţe.

Înzestrată cu un spirit fin şi delicat, având o cultură care-i îngăduia subiectele cele mai felurite şi să dea replici plăcute în orice conversaţie, ea îmbina voinţa şi puterea sa de dominare cu o neclintită încredere în steaua ei.

Ori de câte ori avea de luptat împotriva Curţii şi a intrigilor, ori de câte ori situaţia ei devenea tragică şi disperată, în clipa în care duşmanii se felicitau de căderea-i iminentă, ea vedea răsărindu-i înainte prezicerea magică şi-şi regăsea energia necesară pentru a învinge şi triumfa.

Se ştie slăbiciunea lui Ludovic al XV-lea pentru basme şi taine – frica sa copilărească în timp ce asculta pe mareşalul de Villeroy, încrederea ce avea în Saint-Germain, plăcerea cu care asculta poveşti înspăimântătoare şi oribile.

Regele şi Doamna de Pompadour împărtăşeau deci această nevoie de evadare dincolo de hotarele firii, această dorinţă de a scăpa de recea experienţă de fiecare zi, această chemare spre un necunoscut cu forme neprecise, producătoare de plăceri nebănuite şi de emoţii noi.

Marchiza avea un caracter prea serios pentru a cădea în extravaganţe; liturghiile negre, adunările vrăjitoreşti şi otrăvirile nu o atrăgeau; se mulţumea cu o cărturăreasă pricepută, cu vreun magician monden; gustul ei pentru minuni nu se dezvolta decât pe o linie normală. Totuşi, acest gust care s-a manifestat la ieşirea din copilărie, explica multe acte din viaţa ei şi se suprapune unei netăgăduite agerimi a judecăţii.

Pe la 1715, după anii de doliu şi de tristeţe de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, s-a produs o explozie de bucurie şi de senzualitate păgână. Regenţa este caracterizată printr-o amoralitate triumfătoare.

Doamna de Pompadour - pastel de Quentin de la Tour

Cu părul blond, tenul superb, ochi albaştri, delicateţea plăpândă şi încântătoare, Jeanne-Antoinette Poisson părea făcută pentru umbra plăcută a parcurilor cu fântâni tâşnitoare. Nici o femeie nu a aparţinut mai mult epocii sale; ea îi cristalizează meritele ca şi imperfecţiunile.

A ştiut, în situaţia ce ocupa, să-şi întrebuinţeze influenţa cu o blândeţe pur feminină, să se folosească de artişti şi de oameni de litere cu o îndemânare fermecătoare şi să stimuleze ivirea unor capodopere fără seamăn; în politică, diplomaţia ei a dus adesea la bune rezultate; posteritatea i-a purificat memoria de tot noroiul, de toate calomniile şi de toate învinuirile îndreptate împotriva ei cu atâta stăruinţă.

Viaţa doamnei de Pompadour se poate compara cu o simfonie.

Uvertura este cât se poate de primăvăratecă şi plăcută – viitoarea favorită pătrunde în lume împodobită cu toate farmecele frumuseţii şi inteligenţei, în accentele unei arii vioaie şi vesele. Apoi vine un allegro: cântec de dragoste şi de triunf, care se sfârşeşte cu o viziune caldă de bucurie şi tinereţe.

Andantele are accente de duioşie în care se disting şoapte melancolice, decepţii; în depărtare viorile plâng, pe când trâmbiţele proclamă farmecele naturii.

După acest andante vine un Schezo chinuit, tumultos, tragic pe alocuri, care se termină cu o mută şi dureroasă întrebare.

Partea finală se ridică până la dramă; se aude o rugăciune disperată, tulburătoare; ultimele note spun odihnă în moarte.