Arhive etichetă: Romulus

Cine a fost Romulus?

Romulus si Remus

Romulus. Întemeietor mitic al Romei şi protagonist al legendelor referitoare la începuturile istorice ale cetăţii.

Conform tradiţiei celei mai răspândite, Romulus şi Remus erau fiii lui Marte şi ai Rheei Silvia; mama lor era fiica lui Numitor, un urmaş al lui Iulus, fiul lui Enea. Numitor fusese îndepărtat din tronul Albei Longa de fratele său Amulius. La naşterea gemenilor, pentru că era vestală şi făcuse deci jurământ de castitate, Rhea Silvia a fost întemniţată împreună cu pruncii sau, în versiunea mai cunoscută, a fost abandonată în apele Tibrului; plutind la voia întâmplării, coşul în care fuseseră puşi nou-născuţii s-a oprit în cele din urmă pe unul din maluri, unde cei doi au fost alăptaţi de o lupoaică şi adăpostiţi în vizuina ei (legenda menţionează aici şi prezenţa unei ciocănitori: lupul şi ciocănitoarea sunt animale consacrate lui Marte). Acolo i-a găsit Faustulus, păstorul turmelor regelui Amulius; acesta i-a luat acasă şi i-a îngrijit împreună cu soţia sa Acca Larentia (care avea deja doisprezece fii).

Devenind adulţi, Romulus şi Remus, cărora Faustulus le dezvăluise obârşia regească, l-au ucis pe Amulius şi l-au reîntronat pe Numitor; au părăsit apoi Alba Longa, hotărâţi să-şi întemeieze propria cetate pe malurile Tibrului. Foarte curând însă, între cei doi au apărut neînţelegeri, atât asupra locului viitoarei cetăţi, cât şi a numelui ce urma să-l poarte şi care trebuia să fie al unuia din ei. În încăierarea iscată, Remus a fost ucis de fratele său (ori de un locţiitor al acestuia, Celerus), iar Romulus a săvârşit de unul singur întemeierea.

Continuă citirea →

Răpirea sabinelor

Rapirea sabinelor. The_Rape_of_the_Sabine_Women

Răpirea sabinelor. Eveniment legendar plasat de izvoarele literare romane în perioada primitivă a istoriei Romei, în timpul domniei lui Romulus.

După întemeierea cetăţii şi popularea sa cu bărbaţi, Romulus s-a văzut nevoit să găsească o soluţie pentru a atrage între zidurile Romei şi femei; a invitat atunci la celebrarea sărbătorilor Consualia poporul sabinilor, inclusiv femeile, pe care în timpul festivităţilor le-a răpit: Romulus a dat semnalul de atac ridicându-se în picioare, desfăcându-şi toga şi înfăşurând-o la loc.

Continuă citirea →

Legenda întemeierii Romei – rezumat

legenda intemeirii Romei

Legenda spune că Enea, fiul troianului Anchise şi al zeiţei Venus, a debarcat în regiunea Latium în fruntea celor care supravieţuiseră distrugerii Troiei. După unele lupte cu băştinaşii, Enea s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui local Latinus şi a domnit în Latium.

După moartea lui Enea, fiul său Iulus a întemeiat cetatea Alba Longa, al cărei rege a devenit. Un urmaş al lui Iulus, Numitor, a fost detronat de fratele său, prinţul Amuliu. Fiica lui Numitor, Rhea Silvia, a născut doi gemeni, pe Romulus şi Remus, care erau copiii zeului Marte. Amuliu a silit-o pe Rhea Silvia să abandoneze pe gemeni pe râul Tibru. Ei au fost salvaţi de o lupoaică  şi apoi de un păstor care i-a crescut ca pe fii săi. Ajunşi mari, Romulus şi Remus au redat domnia cetăţii Alba Longa bunicului lor; apoi au întemeiat Roma. În timpul construirii oraşului, între gemeni a izbucnit o încăierare, în urma căreia Remus a fost ucis.

Populaţia noii cetăţi a crescut în urma răpirii fetelor sabine de către romani. Războiul între romani şi sabini s-a încheiat în urma intervenţiei sabinelor, care între timp se ataşaseră de bărbaţii lor.

Legenda rapirii sabinelor

Ca să-şi uite durerea şi să-şi învingă remuşcările [legate de uciderea fratelui său, Remus], Romulus munci ca un apucat la ridicarea oraşului, îndemnându-i cu vorba şi cu pilda sa şi pe ceilalţi. Ba mai chemă şi alţi tineri, asigurându-i că vor fi şi ei socotiţi întemeietori ai Romei, părinţi ai patriei (patricieni). Şi astfel zidurile se înălţară falnice ca o jumătate de cer, atingând cu marginile limitele înalte ale Tibrului. Unele din micile dealuri care se înălţau pe câmpia netedă fură folosite la fortificaţii, altele fură cuprinse înlăuntrul lor, astfel că Roma, pe bună dreptate, fu numită de vecinii ei „cetatea celor şapte coline”.

Veni apoi timpul să se lucreze şi înlăuntrul zidurilor. Se făcu mai întâi forul, o mare şi frumoasă piaţă în mijloc, cu templul închinat lui Jupiter, o bazilică şi alte edificii măreţe. Apoi se croiră străzi, se pavară cu piatră şi se făcură fântâni. De-abia atunci oamenii băgară de seamă că locuiesc în bordeie şi porniră să-şi facă case de cărămidă, de piatră sau de marmură, care de care mai frumoase.

În câţiva ani Roma întrecuse în frumuseţe, în bogăţie şi putere toate oraşele din jur. Oamenii care continuau să vină şi acum erau primiţi, dar nu ca patricieni cu toate drepturile, ci ca plebei.

Ceva totuşi începea să-i îngrijoreze pe Romulus şi pe oamenii săi. În cetate nu erau femei, romanii nu aveau cu cine să se căsătorească, nu puteau întemeia familii, şi deci viitorul oraşului era nesigur.

Regele trimise soli în oraşele vecine, dar aceia se întoarseră fără nici un fel de izbândă. Nimeni nu voia să-şi dea fiicele de soţii unor oameni de strânsură plecaţi din oraşele lor într-unul nou, nici o fată n-ar fi voit să se căsătorească la Roma, unde nu mai erau alte femei şi unde s-ar fi simţit singure şi fără prietene.

Adevărul este că Roma crescuse foarte repede şi toţi vecinii o invidiau şi începuseră să se teamă de ea. Se gândeau cu bucurie că dacă romanii nu-şi vor găsi soţii, peste douăzeci – treizeci de ani va fi o cetate îmbătrânită, uşor de cucerit.

Înţelegând toate acestea, Romulus făcu un plan pe care îl împărtăşi alor săi. Îşi termină cuvântarea cu vorbele:

Deci, când am să fac eu un semn, voi să vă repeziţi fiecare la câte o fată, pe care din vreme aţi pus ochii şi care credeţi că vă este pe plac. Timp o să aveţi să vă uitaţi destul. Pe urmă, luând-o în braţe veţi fugi în cetate şi veţi duce fata în casa voastră… Dar ţineţi bine minte, acestea nu vă sunt roabe. Nu le veţi lua de soţii decât după ce le veţi câştiga dragostea…

Romulus dădu apoi de veste pretutindeni că romanii vor organiza nişte serbări nemaipomenite până atunci în cinstea lui Neptunus Equester, zeul protector al tagmei cavalerilor. Noua sărbătoare fu numită ,,Consualia”, şi se începură mari pregătiri pentru ca nici una să n-o întreacă în măreţie.

În ziua amintită, dis-de-dimineaţă, o mulţime uriaşă înnegrea câmpia de la porţile Romei. Erau din toate neamurile, dar cei mai mulţi erau sabinii, care locuiau cel mai aproape. Veniseră oamenii cu familiile lor, căci toţi erau curioşi să vadă serbările şi chiar noul oraş despre care auziseră atâtea.

Mai întâi i-au plimbat prin Roma, mai fiecare roman conducând câte un grup. Străinii rămăseseră miraţi de ceea ce văzuseră, ba cei mai tineri erau de-a dreptul fermecaţi.

Apoi ieşiră cu toţii dincolo de ziduri şi serbările începură cu imnuri către zei, cu jocuri şi întreceri, toţi admirând voinicia şi iscusinţa tinerilor romani. Sclavii începură să care oaspeţilor coşuri cu pâine, vase mici cu măsline, smochine, carne friptă şi mai ales amfore cu vin.

Când toată lumea era mai puţin atentă s-a auzit o trâmbiţă sunând într-un anume fel, pe care n-au băgat-o în seamă decât cei care aşteptau semnalul lui Romulus.

Unii, grăbiţi să se însoare, înşfăcau la întâmplare câte o fată, o azvârleau pe umăr şi fugeau cu ea în cetate. Alţii, mai bogaţi, îşi luaseră cu ei doi – trei sclavi care să-i ajute să fure o fată mai frumoasă, iar alţii ceruseră sprijinul prietenilor lor, promiţându-le că altădată îi vor ajuta şi ei. Fapta aceasta era aşa de neaşteptată încât unii părinţi nici nu băgaseră de seamă. Cei care încercau să-şi apere fiicele fură azvârliţi cât colo de voinicii romani şi se iscă o învălmăşeală care-i împiedică să mai urmărească pe răpitori.

Între timp, unii după alţii, romanii cu fetele furate intrau în cetate, iar ostaşii lăsaţi aici pentru pază de Romulus împiedicau pe străini să pătrundă. Când socotiră ei că toţi romanii s-au întors, mai dădură iar năvală să-i împrăştie şi să-i îndepărteze pe ceilalţi, apoi se retrăseseră repede şi marile porţi de bronz se închiseră. Oaspeţii plânseră, blestemară, bătură cu pumnii în porţi, dar zadarnic. Veniseră fără arme, iar porţile rămaseră închise; până la urmă trebuiră să plece la casele lor.

Înlăuntrul cetăţii, alte plânsete, bocete, ba chiar şi încercări de sinucidere. Fetele se aşteptau la ce poate fi mai rău: o viaţă tristă de roabe în necinste şi lipsuri.

Se mirară foarte mult când cei care le răpiseră s-au purtat frumos cu ele şi nu mai ştiau ce daruri să le dea pentru a le intra în voie. De altfel, Romulus însuşi, zile în şir a trecut pe la fiecare casă şi a explicat fetelor că numai trufia părinţilor lor care s-au împotrivit căsătoriei le-a adus aici şi că vor fi respectate şi nimic nu se va face fără voia lor. Dacă nu-l plac cu nici un preţ pe cel în casa căruia se găsesc, atunci vor putea merge libere la un altul, iar cea care nu va voi cu nici un preţ să rămână la Roma, peste o lună sau două va fi trimisă părinţilor ei.

Dar aşa ceva nu se întâmplă. Fetele văzând că sunt libere şi respectate începură să privească cu alţi ochi pe răpitorii lor, îi găsiră frumoşi şi viteji, buni. A fost destul ca una să vrea să se căsătorească şi îndată toate s-au pornit.

Dacă în Roma, treptat se instaurase liniştea şi chiar voioşia, în afară jalea era deosebit de mare. Poate nu la toate popoarele vecine de unde dispăruseră câteva fete care şi aşa mai erau furate, cât la sabini cărora, li se răpiseră mai bine de şase sute de fecioare. Sabinii se pregătesc de război, îşi strâng arme, se organizează, îşi caută aliaţi. Au trecut multe luni până când totul a fost gata, şi o mare oştire s-a mişcat spre Roma în frunte cu Titus Tatius, regele sabinilor. Pe când ei jefuiau ogoarele romanilor, Romulus cu oştirea sa i-a atacat cu multă vigoare, l-a ucis pe rege în luptă şi i-a împrăştiat şi alungat.

Dar părinţii fetelor răpite nu s-au lăsat. Îmbrăcaţi în doliu, plânşi, au cutreierat toate cetăţile din Latium şi mai departe făcându-şi rost de numeroase ajutoare. O oştire şi mai numeroasă s-a îndreptat spre Roma.

De astă dată, duşmanii au înaintat cu prudenţă şi prin vicleşug au reuşit să ocupe cetăţuia Roma. Dar nici romanii nu s-au descurajat, s-au ridicat ca un singur om şi au pornit furioşi să recucerească fortăreaţa. La picioarele zidurilor s-a pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte. Deodată, din oraş, pe câmpul de luptă năvăliră sabinele, cu părul despletit şi veşmintele sfâşiate, implorând când pe părinţi, când pe soţi să nu se facă de ruşine, mânjindu-se cu sângele ginerilor sau al soţilor lor.

Mai bine să pierim noi decât să trăim fără voi, rămânând văduve sau orfane!

Toată zarva luptei se potoli, ostaşii de ambele părţi lăsară armele în jos. Sabinii se căutară cu fiicele şi surorile lor, se îmbrăţişară şi plânseră, apoi se hotărâră să se întoarcă acasă, lăsându-le pe ele la soţii şi la căminurile lor. Hersilia rugă pe soţul ei Romulus să-i ierte pe sabinii pe care îi prinsese mai înainte şi să le dea voie, la cei care ar voi, să se aşeze în Roma. Regele se învoi.

Roma îşi spori populaţia şi puterea. Alţi zeci de tineri plecară în cetăţile vecine şi mai îndepărtate să-şi caute soţii, şi puţini dintre ei mai erau acum refuzaţi. În curând casele şi străzile Romei se umplură cu copii, iar până la sfârşitul domniei şi vieţii sale Romulus avu bucuria să vadă sute de oşteni tineri.

sursa: Paul D. Popescu, Ion Gh. Bociocă – Legendele latinilor

Legenda intemeierii Romei

Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe ţărmul unei ţărişoare din partea de mijloc a Italiei, la apus de Munţii Apenini, numită Latium, au debarcat pe câteva corăbii mai mulţi războinici avându-l în frunte pe Aeneas.

Regele acelor locuri, Latinus, i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a crescut când i-au povestit că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult cucerită de greci. Aeneas s-a lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a dragostei, Venus, după cum s-a lăudat şi cu faptele sale de arme. Nu ştim dacă Latinus i-a crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii şi ştiau să navigheze, aveau arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri. De aceea, l-a poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era aşa de tânăr, i-a dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.

Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit Lavinium.

Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus, regele rutulilor, care se considera jignit deoarece Lavinia îi fusese lui promisă înainte. Au început lupte grele şi lungi şi printre primii căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas rămânând singur conducător. Pentru a se bucura de sprijinul băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii săi dându-le tuturor un singur nume, cel de latini. Aceasta i-a sporit mult puterea, amândouă neamurile urmându-l cu credinţă ca unul singur. Până la urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus, dar pieri şi el tocmai în momentul în care câştigau biruinţă asupra duşmanilor.

În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau Iulus, cu toate că era încă nevârstnic. Căsătorindu-se, acesta a hotărât să înfiinţeze o altă aşezare. A lăsat-o pe mama sa vitregă, Lavinia să domnească peste oraşul care îi purta numele, şi el, urmat de mai mulţi credincioşi şi familiile lor au pornit, şi după o zi de mers cu căruţele au poposit la poalele munţilor Albani, unde au început să dureze cetatea Alba Longa.

Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a devenit tot mai puternică. A murit şi Ascanius şi apoi, rând pe rând, şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea urmaş, regele Proca, avea doi fii gemeni, Amulius şi Numitor. Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase moştenitor, a hotărât ca după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an. Amulius, care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a apropiat terminarea anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe fratele său. A poruncit, aşadar, ca Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la închisoare şi a continuat astfel să domnească ca şi cum el ar fi fost rege.

În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit Romulus şi Remus. Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă. I-a răpit mamei şi i-a încredinţat unui ostaş cu poruncă straşnică să-i ducă în pădure, să-i înjunghie şi să lase cadavrele lor pradă sălbăticiunilor. Omului i-a fost însă milă de cei doi prunci şi nu a putut înfăptui ucidere cu mâna lui. I-a aşezat frumos, cu coşuleţul în care fuseseră puşi pe malul apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că apa în creştere îi va lua repede şi se vor îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă în loc să ia coşuleţul l-a împins spre uscat până s-a oprit sub un smochin. Tocmai când lupoaica venise să se adape, răzbită de sete, cei doi prunci, deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii îi omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.

Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat la stână dându-i soţiei sale, Larentia, ca să-i crească. Văzându-le scutecele şi cunoscând şi întâmplările de la Alba Longa, Faustulus a înţeles de la bun început cine sunt pruncii, dar nu a spus nimănui de frică să nu atragă mânia lui Amulius.

Şi astfel Romulus şi Remus au crescut fără să ştie cine sunt, alături de copiii păstorilor, ajungând repede în fruntea jocurilor acestora, voinici şi isteţi, neînfricaţi; când s-au făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut drept căpetenie la vânătoare sau în treburile mai grele. Cum o ceată mare de hoţi se pripăşise prin pădurile vecine, jefuind şi pe păstori şi pe ţărani, tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori, îi bătură şi le luară prăzile.

Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe când tinerii păstori erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina Palatin cu prilejul sărbătoririi Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin surprindere asupra lor reuşind să-l prindă pe Remus. L-au legat şi l-au predat regelui Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele lui geamăn şi-a adunat o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de ei.

Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că regele va descoperi uşor cine este prizonierul şi îl va ucide, i-a mărturisit în grabă lui Romulus din cine se trage şi l-a sfătuit să nu mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul fratelui său.

Romulus îşi strânse tineri păstori şi le ceru să vină la palatul regal, fiecare pe alt drum, ajungând toţi în acelaşi timp. Între timp, simţind primejdia, Remus, ajutat de câţiva credincioşi ai lui Numitor, scăpă din închisoare împreună cu bunicul său şi se înarmaseră degrabă. Tocmai atunci au sosit şi păstorii cu Romulus, s-au strâns repede şi au venit în ajutor.

Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius fură înfrânţi şi urzurpatorul fu ucis. Toţi s-au strâns în for unde Numitor a arătat fapta josnică a lui Amulius şi obârşia nepoţilor săi. Începând cu Romulus şi Remus, toţi l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi vremurile bune s-au întors în Alba Longa. Dar Romulus şi Remus nu se puteau mulţumi numai cu isprăvile pe care le înfăptuiseră.

Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură voie să întemeieze un nou oraş în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi. Cum şi oraşele Lavinium şi Alba Longa erau pline de locuitori, regele se învoi, şi, după puţine zile de pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor păstorii şi de alţi tineri din oraş porniră la drum. Au mers drum de o zi cu căruţele, oprindu-se acolo unde cei doi prunci de altădată fuseseră alăptaţi de lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru o aşezare. Pe o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o parte, oferea apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.

Pământul era întins şi roditor şi de-abia aştepta să fie desţelenit. Nu departe trecea drumul de comerţ care lega cetăţile etrusce de la miazănoapte cu cele greceşti de la miazăzi, drum cutreierat de negustori. Se vedeau şapte coline destul de înalte, sprijin puternic pentru o viitoare cetate.

Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să săpăm şanţurile şi să aducem piatră!

Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi muşcă inima că nu el fusese acela care să aleagă locul. A doua zi în zori lucrul începu. Unii dintre tineri săpau şanţuri adânci, alţii aduceau bolovanii de piatră, ba începuseră să şi facă mortar şi să zidească temeliile. Romulus muncea de zor, dar lui Remus parcă nu-i venea să se apuce de treabă.

Frate! spuse el, cine va fi regele şi stăpânul noii cetăţi? Ce nume va purta ea?

E devreme să hotărâm – răspunse celălalt – uite, zidurile s-au ridicat de-abia de-o palmă…

Nu e devreme deloc! strigă Remus cu venin.

Bine! se ridică Romulus de la treabă, cerând apă să se spele. Să hotărască augurii!

Augurii hotărâră ca cei doi fraţi să se despartă şi să meargă pe câte o înălţime de unde să urmărească zborul vulturilor pe cer. Zeii vor hotărî astfel soarta oraşului. Remus îşi alese colina muntoasă Aventi şi se duse acolo cu câţiva auguri, Romulus făcu acelaşi lucru pe colina Palatin, unde începuseră lucrările de întărire. Nu după multă vreme, lui Remus i se arătară şase vulturi zburând în văzduh, dar numai ce se anunţă această prevestire că lui Romulus i se arătară doisprezece.

Oamenii se împărţiră în două, unii aclamând ca rege pe cel care văzuse mai întâi vulturii, alţii pe cel care văzuse mai mulţi. Augurii curmară cearta şi-l declarară stăpân pe Romulus, iar cetatea care se năştea o botezară Roma.

Jur, strigă Romulus, să fac din Roma un oraş etern care să înfrunte secolii! Jur că oricine îi va trece zidurile fără voia mea sau a urmaşilor mei să piară numaidecât!

Oricine? zise Remus cotropit de invidie şi de furie. Iată, eu am să trec zidurile, să vedem ce o să fie? Şi în bătaie de joc sări zidul de o palmă.

Oricine ar fi! Am jurat! urlă Romulus negru la faţă de mânie şi împlântă sabia scurtă în pieptul fratelui său.

Roma se întemeiase, dar cu un început sumbru. Era în anul 753 î.H.

sursa: Paul Popescu, Ion Bocioaca – Legendele latinilor

Moartea lui Romulus

După cum se întâmplă adesea cu domnitorii care merg din izbândă în izbândă, Romulus se umplu de trufie. Înstrăinându-se de popor, ţinea o strajă personală numeroasă — aşa-zişii lictori. Aceştia păşeau înaintea regelui, având pe umăr câte o legătură de nuiele — fascii, în care era înfiptă o secure. Lictorii executau sentinţele de condamnare la moarte.

Romulus purta veşminte bogate — tunică roşie şi mantie cu chenar de purpură. Cârmuia de unul singur şi, şezând pe tron, judeca şi lua hotărâri fără a mai ţine seama de sfatul bătrânilor, care din această cauză se simţeau, fireşte, jigniţi. Nimeni însă nu îndrăznea să se ridice deschis împotriva atotputernicului Romulus: toţi se arătau supuşi. Senatul, organul creat de Romulus, se întrunea, dar asculta în tăcere poruncile regelui.

Era în al treizeci şi optulea an al domniei lui Romulus. Într-o zi a lui cuptor, el a poruncit să fie adunat tot poporul dincolo de zidurile oraşului, lângă locul numit Balta Caprei. Tocmai atunci se dezlănţui o furtună: tuna şi fulgera, încât părea că venise sfârşitul lumii.

Apoi se făcu întuneric beznă, îngroziţi, oamenii prinseră a fugi care şi încotro. Dar curând tulburarea încetă, cerul se însenină şi toţi se întoarseră la Balta Caprei. Romulus însă nu mai era. Şi n-a putut fi găsit nicăieri.

Senatorii au explicat poporului că în lumina fulgerelor regele s-ar fi ridicat în înaltul cerului şi de acum încolo avea să fie pentru romani un zeu binevoitor, tot aşa cum fusese pentru ei un rege bun. Dar nu toţi au dat crezare acestei poveşti. S-a iscat zvonul că senatorii l-ar fi ucis pe Romulus în timpul furtunii, pentru a scăpa de puterea lui crescândă şi pentru a recăpăta influenţa de care s-au bucurat mai înainte.

Peste câteva zile unul din patricieni se înfăţişă în piaţa oraşului şi începu să se jure în faţa poporului că l-ar fi întâlnit pe Romulus îmbrăcat într-o armură orbitor de albă.

Urmând voinţa zeilor, i-ar fi spus Romulus, m-am întors în cer, unde am vieţuit şi mai înainte. N-am făcut decât să îndeplinesc ceea ce îmi fusese scris. Am întemeiat un oraş, pe care nu-l va întrece nimeni în slavă şi virtute. Roma va cunoaşte culmea puterii omeneşti, iar eu de acum înainte voi fi pentru voi, romanii, milostivul zeu Quirinus…

Mulţi au crezut în basmul acesta, iar acei care se îndoiau tăceau de frică.

La Roma a fost întemeiat cultul zeului Quirinus-Romulus, şi în cinstea acestuia s-a zidit un templu pe una din coline, care se numeşte Quirinal.

 

Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinău, Editura Cartier, 2004

Răpirea sabinelor – Romulus

Devenind rege, Romulus i-a împărţit pe locuitorii oraşului care ştiau să mânuiască arma în grupuri. Fiecare grup, numit legiune, număra trei mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi. Ceilalţi locuitori alcătuiau ceea ce se numea populus, adică poporul de rând. Apoi Romulus a ales o sută de cetăţeni de vază şi i-a numit patricieni. Adunarea patricienilor alcătuia Senatul, adică sfatul bătrânilor. Oraşul creştea necontenit pe seama oamenilor veniţi de oriunde, fiind primiţi cu dragă inimã. Majoritatea constituiau o adunătură — vagabonzi, cerşetori şi altă lume suspectă.

rapirea sabinelor

Femei erau puţine. Din această cauză Romulus trimite soli către triburile vecine, rugându-le să îngăduie fetelor lor să se mărite cu romanii. Triburile însă au răspuns că nu se vor înrudi cu nişte tâlhari şi haimanale. Atunci Romulus a recurs la un şiretlic. El a răspândit vestea că la Roma s-ar fi descoperit altarul lui Consus, zeul sfatului. În cinstea lui în oraş se pregătea o mare serbare. Astfel au fost atraşi musafiri din diferite locuri. Cei mai mulţi au sosit din tribul vecin, al sabinilor, cu soţiile şi copiii.

A început serbarea. Romulus, îmbrăcat în mantie de purpură, era în centrul alaiului, împreună cu suita sa. Când petrecerea era în toi, Romulus s-a ridicat în picioare, şi-a scos mantia, apoi a îmbrăcat-o din nou. Acesta era semnalul. Tinerii romani şi-au scos săbiile, năpustindu-se în mijlocul oaspeţilor. Fiecare roman răpi câte o sabină şi o duse la el acasă. Jigniţi la culme, sabinii au început să se pregătească de război împotriva romanilor. Mai întâi, trimiseră câţiva soli la Roma, cerând să le fie înapoiate fetele, iar apoi să înceapă convorbiri despre legăturile de prietenie şi rudenie dintre cele două popoare. Dar Romulus a refuzat.

Atunci Acron, regele oraşului Caenina, a pornit un război împotriva Romei. Când cele două armate se apropiară una de alta, comandanţii lor, potrivit unui vechi obicei, au început un duel. Romulus era un luptător iscusit, voinic şi stăpân pe sine, iar regele din Caenina era iute şi nechibzuit şi, desigur, a fost învins. În rândurile sabinilor s-a creat panică, drept urmare, oastea lor a fost distrusă. Apoi Romulus a cucerit Caenina şi i-a strămutat pe locuitorii ei la Roma. Astfel oraşul a crescut şi mai mult.

Romulus a mai cucerit şi a pustiit câteva oraşe sabine, iar pe locuitorii lor de asemenea i-a adus la Roma. Însă nu a trecut mult timp şi o mare armată sabină veni cu război împotriva romanilor. Conducătorul acestei armate era Titus Tatius. Sabinii se apropiară de oraş, dar se văzură nevoiţi să se oprească în faţa Capitoliului — un deal înalt, care avea din trei părţi pereţii priporoşi. În Capitoliu se putea pătrunde numai dinspre Răsărit, dar şi pe aici drumul era anevoios, trecând printr-o vale mlăştinoasă. În vârful dealului se înălţau ziduri mari, în spatele cărora se aflau apărătorii lor. Titus Tatius şi-a dat seama că o astfel de fortăreaţă nu poate fi luată cu asalt.

Dar un act de trădare le-a înlesnit sabinilor cucerirea cetăţii: la Titus Tatius a venit pe furiş fiica mai-marelui garnizoanei din Capitoliu, pe nume Tarpeia, şi-i spuse că ea ar putea lăsa oştenii lui să intre în fortăreaţă.

În schimb, pentru aceasta, fiecare soldat să-mi dea tot ce are pe braţul stâng, ceru Tarpeia, arătând spre brăţările de aur.

Titus Tatius ascultă propunerea neconvenabilă a acestei femei avide de aur, dar, uitându-se încă o dată la zidurile de neînvins ale Capitoliului, căzu de acord.

În toiul nopţii Tarpeia deschise una din porţile fortăreţei şi sabinii au pus stăpânire pe Capitoliu. Atunci trădătoarea veni să-şi ceară simbria. Tatius, cu toate că fusese nevoit să accepte serviciul ei, nu-i putea suporta pe acei care îşi vând neamul. Şi totuşi porunci:

Ţineţi-vă de cuvânt, ostaşi! Daţi-i tot ce purtaţi pe braţul stâng. Daţi-i totul, cum o fac şi eu. Şi zicând acestea, îşi scoase brăţara de aur şi scutul pe care-l purta în mâna stângă şi le aruncă asupra Tarpeii. Oştenii îi urmară pilda şi peste trădătoare începură să cadă brăţări de aur şi scuturi până când, îngropată sub ele, nemernica şi-a dat sufletul.

Mai târziu stânca înaltă a Capitoliului, unde pierise Tarpeia, avea să-i poarte numele (de pe vârful ei romanii aruncau în prăpastie pe cei osândiţi la moarte).

După ce pierduserã cetăţuia de pe Capitoliu, romanii îşi puneau toată speranţa în lupta din câmpul deschis. Bătălia începu într-o vale îngustă ce se aşternea între colinele Capitoliului şi Palatinului. Cei dintâi se avântară sabinii. Călărimea lor se năpusti asupra romanilor. Înaintea tuturor gonea voiniceşte un ostaş foarte viteaz, Curtius. Dar deodată picioarele calului se înfundară în noroi. Zadarnic îşi îndemna Curtius calul şi striga la el: calul se afunda tot mai mult în mlaştină. Atunci Curtius s-a ridicat în picioare pe crupa calului şi dintr-o săritură ajunse pe uscat, în timp ce bietul animal se îneca în mocirlă. Mlaştina nu se putea observa şi numai după pieirea calului sabinii şi-au dat seama de primejdia care-i pândea. Acest loc s-a numit un timp Iazul lui Curtius.

Sabinii ocoliră deci acele locuri şi peste puţin timp s-a încins o bătălie crâncenă. Sub loviturile de sabie cădeau morţi şi răniţi cu nemiluita. Pierderile au fost mari şi de o parte, şi de alta. Romulus lupta în fruntea oştii sale, dar se ivea peste tot unde primejdia era mai mare. Deodată însă se clătină, lăsându-se moale într-un genunchi: fusese lovit în frunte. Văzând că le-a fost rănită căpetenia, romanii avură o clipă de şovăială, apoi o luară la fugă spre colina Palatinului, urmăriţi de sabini. Atunci Romulus, deşi cu greu, se ridică în picioare ca să-şi îmbărbăteze soldaţii. Romanii se întoarseră iar cu faţa spre duşman şi lupta continuă.

Tocmai atunci oştenii auziră strigăte şi bocete femeieşti. De pe coline alergau într-un suflet sabinele, răpite cândva de romani. Plângeau în hohote, multe din ele strângeau prunci la piept. Mulţimea de femei se contopi cu războinicii. Ele întindeau copiii când bărbaţilor lor romani, când taţilor şi fraţilor sabini, rugându-i cu lacrimi să oprească măcelul şi să nu le văduvească, să nu le lase pruncii orfani.

— Ce rău v-am fãcut noi? De ce aţi venit să ne-aduceţi atâtea suferinţe? Dacă nu ne-aţi putut salva atunci, la ce bun să despărţiţi pe bărbaţi de soţiile lor acum, lăsând pe copiii noştri orfani? Odraslele noastre sunt şi nepoţii voştri. Sabini, cruţaţi-i pe copiii şi soţii noştri! Romani, cruţaţi-i pe fraţii şi taţii noştri!

interventia sabinelor

Înfăţişarea femeilor şi dojenile lor au fãcut ca ambele părţi să înceteze lupta. Conducătorii lor — Romulus şi Titus Tatius — au început să negocieze pentru încheierea unui armistiţiu. În timp ce ei stăteau la sfat, femeile îşi aduseră copiii şi bărbaţii la taţii şi fraţii lor, îi ospătau cu mâncare şi băutură, îngrijeau de răniţi.

Când între sabini şi romani s-a încheiat pacea, cele două triburi s-au unit, aşezându-se într-un singur oraş, care în cinstea lui Romulus îşi păstra mai departe numele. Cetăţenii Romei îşi ziceau acum curiţi, în cinstea oraşului Cures — locul de baştină al lui Titus Tatius, care împreunã cu Romulus avea să domnească şi să comande oştile unite. Cele două popoare unite împrumutau unul de la altul obiceiuri şi datini, consemnau atât vechile lor sărbători, cât şi pe cele noi. A luat naştere şi o nouă sărbătoare, a femeilor — aşa-zisele matronalii, în amintirea femeilor care au pus capăt războiului dintre sabini şi romani. Ea avea loc în fiecare an în ziua de 1 martie. Se menţinea şi vechea sărbătoare numită lupercalii, instituită de Romulus şi Remus în onoarea zeului Lupercus, care era protectorul turmelor de lupi. Preoţii, aşa-zişii luperci, tăiau din pieile animalelor jertfite zeului curele subţiri şi, cu ele în mână, făceau ocolul colinei Palatinului, pornind de la locul unde, conform legendei, Romulus şi Remus ar fi fost alăptaţi de lupoaică. Preoţii loveau cu curelele pe toţi cei întâlniţi în cale. Se credea cã aceste lovituri aduc noroc, iar femeilor le uşurează naşterea. Curelele se numeau februa, de aici provine şi numele lunii în care erau sărbătorite lupercaliile.

Romulus şi Tatius au domnit timp de patru ani. În cel de al cincilea an s-a întâmplat o nenorocire — rudele lui Tatius au ucis nişte soli din Larentum, ceea ce era o mare nelegiuire. Romulus a cerut ca ucigaşii să fie pedepsiţi cu moartea. Dar Tatius nu se grăbea să-i condamne. Atunci, fără a mai aştepta execuţia, rudele celor ucişi l-au sfârşit de zile pe Tatius, deoarece îl considerau vinovat pentru faptul că neamurile lor au rămas nerăzbunate. Romulus a primit vestea foarte liniştit şi nici n-a încercat sã cerceteze împrejurările morţii lui Tatius. El l-a înmormântat cu mare pompă şi după aceea a domnit singur.

Romulus a dus nenumărate războaie cu popoarele vecine, supunându-le. Temându-se ca nu cumva Roma să ajungă de neînvins, etruscii din bogatul şi puternicul oraş Veii au pornit un
război împotriva ei. La început oastea etruscă ieşea învingătoare, dar apoi a fost zdrobită de Romulus. S-a încheiat pacea, prin care oraşul Veii era obligat să-i cedeze Romei şapte regiuni şi mai mulţi ostatici.

Acesta a fost ultimul război purtat de Romulus. Acum nimeni nu se mai încumeta să pornească împotriva lui. Dar, după cum se întâmplă adesea cu domnitorii care merg din izbândă în izbândă, Romulus se umplu de trufie. Înstrăinându-se de popor, ţinea o strajă personală numeroasă — aşa-zişii lictori. Aceştia păşeau înaintea regelui, având pe umăr câte o legătură de nuiele — fascii, în care era înfiptă o secure. Lictorii executau sentinţele de condamnare la moarte. Romulus purta veşminte bogate — tunică roşie şi mantie cu chenar de purpură.

Cârmuia de unul singur şi, şezând pe tron, judeca şi lua hotărâri fără a mai ţine seama de sfatul bătrânilor, care din această cauză se simţeau, fireşte, jigniţi. Nimeni însă nu îndrăznea să se ridice deschis împotriva atotputernicului Romulus: toţi se arătau supuşi. Senatul, organul creat de Romulus, se întrunea, dar asculta în tăcere poruncile regelui.

Era în al treizeci şi optulea an al domniei lui Romulus. Într-o zi a lui cuptor, el a poruncit să fie adunat tot poporul dincolo de zidurile oraşului, lângă locul numit Balta Caprei. Tocmai atunci se dezlãnţui o furtună: tuna şi fulgera, încât părea că venise sfârşitul lumii. Apoi se fãcu întuneric beznă, îngroziţi, oamenii prinseră a fugi care şi încotro. Dar curând tulburarea încetă, cerul se însenină şi toţi se întoarseră la Balta Caprei. Romulus însă nu mai era. Şi n-a putut fi găsit nicăieri.

Senatorii au explicat poporului că în lumina fulgerelor regele s-ar fi ridicat în înaltul cerului şi de acum încolo avea să fie pentru romani un zeu binevoitor, tot aşa cum fusese pentru ei un rege bun. Dar nu toţi au dat crezare acestei poveşti. S-a iscat zvonul că senatorii l-ar fi ucis pe Romulus în timpul furtunii, pentru a scăpa de puterea lui crescândă şi pentru a recăpăta influenţa de care s-au bucurat mai înainte.

Peste câteva zile unul din patricieni se înfăţişă în piaţa oraşului şi începu să se jure în faţa poporului că l-ar fi întâlnit pe Romulus îmbrăcat într-o armură orbitor de albă.

Urmând voinţa zeilor, i-ar fi spus Romulus, m-am întors în cer, unde am vieţuit şi mai înainte. N-am făcut decât să îndeplinesc ceea ce îmi fusese scris. Am întemeiat un oraş, pe care nu-l va întrece nimeni în slavă şi virtute. Roma va cunoaşte culmea puterii omeneşti, iar eu de acum înainte voi fi pentru voi, romanii, milostivul zeu Quirinus…

Mulţi au crezut în basmul acesta, iar acei care se îndoiau tăceau de frică.

La Roma a fost întemeiat cultul zeului Quirinus-Romulus, şi în cinstea acestuia s-a zidit un templu pe una din coline, care se numeşte Quirinal.

sursa – Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinău, Editura Cartier, 2004

Romulus – întemeierea Romei

Romulus si Remus

Acum fraţii discutau unde anume sã construiascã oraşul, cum sã-l numeascã şi cine sã-i fie stãpânitorul. Romulus alese colina Palatinului, iar Remus considera cã ar fi mai bine sã înalţe oraşul pe dealul Aventin. Pânã la urmã fraţii au hotãrât sã se supunã voinţei zeilor, iar pentru a o afla, trebuiau sã urmãreascã zborul pãsãrilor. Cei doi fraţi se aşezarã deci unul într-o parte şi celãlalt în alta, aşteptând vulturii, consideraţi pe atunci pãsãri prevestitoare. Nu zãbavã din partea unde şedea Remus au apãrut şase vulturi. Peste câteva clipe chiar deasupra capului lui Romulus au trecut în zbor douãsprezece pãsãri. Şi iar s-a iscat gâlceava. Remus susţinea cã învingãtor este el, pentru cã mai întâi lui i s-au arãtat pãsãrile. Dar Romulus era ferm convins cã anume el trebuie sã fie rege, din moment ce a vãzut mai mulţi vulturi.

Romulus s-a apucat sã sape şanţul care avea menirea sã înconjoare zidurile viitorului oraş, dar Remus îşi bãtea joc de munca fratelui sãu şi îl risipea. Şi astfel, în bãtaie de joc, Remus sãri peste şanţ. De data aceasta însã şi-a plãtit scump nechibzuinţa. Se zice cã l-ar fi lovit Romulus, pentru cã frate-sãu îl scosese din rãbdãri, şi cã dupã întâmplarea aceasta Romulus ar fi zis: „Aşa se va întâmpla cu oricine va îndrãzni sã treacã peste zidurile oraşului meu!” Alţii afirmã cã Remus a fost ucis de cãtre unul din prietenii lui Romulus. Şi se mai spune cã în timpul încãierãrii au cãzut mai mulþi oameni, printre care şi Faustulus, cel care i-a crescut pe fraţi.

Dupã ce şi-a înmormântat fratele, Romulus s-a apucat sã zideascã oraşul. Pe atunci lucrãrile erau însoţite de diverse ritualuri. De exemplu, a fost sãpatã mai întâi o groapã mare şi în ea au fost depuse tot soiul de fructe şi grâne. Apoi, pe rând, fiecare din oamenii lui Romulus a aruncat în groapã câte un pumn de ţãrânã adus de la baştinã sa, astfel producându-se unirea tuturor viitorilor cetãţeni ai oraşului, sosiţi de pe diferite meleaguri. Groapa aceasta, numitã mundus, constituia centrul oraşului.

Apoi Romulus a înjugat la un plug un taur şi o vacã şi a tras o brazdã adâncã, de-a lungul cãreia urmau sã fie înãlţate zidurile cetãţii. Acolo unde el ridica plugul şi brazda se întrerupea era locul pentru o poartã. Dupã sãvârşirea acestei rânduieli zidul era considerat sfânt. Oraşul a cãpãtat numele întemeietorului, Romulus, primul lui rege.

Una din primele clãdiri zidite la Roma a fost în cinstea zeului Asylaios. Acolo îşi aflau adãpostul robii fugiţi de la stãpâni. La Roma erau primiţi toţi surghiuniţii şi pribegii de pretutindeni, şi nimeni nu era preocupat de trecutul lor. Astfel, numãrul locuitorilor şi proporţiile oraşului creşteau încontinuu.

Oamenii de ştiinţã din Roma de mai târziu susţineau cã au calculat exact data întemeierii Romei. Aceasta ar fi fost, conform deducţiei lor, 21 aprilie 753 î.Hr. Şi cu toate cã romanii consemnau anual pe aceasta datã ziua naşterii patriei, fãrã îndoialã, întemeierea Romei nu era decât o legendã, iar Romulus şi Remus, nişte figuri mitologice. Astãzi, de exemplu, se ştie cã Roma nu-şi trage numele de la Romulus, iar povestea cu Romulus a fost inventatã pentru a explica începutul şi numele oraşului.

cititi si Romulus – rapirea sabinelor

sursa: Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinãu, Editura Cartier, 2004

Romulus – copilăria unui erou

lupoaica

 

Romulus – rege mitic şi întemeietor, alături de fratele său geamăn, Remus, al Romei. Fiu al vestalei Rhea Silvia şi al zeului Marte. În 753 î.Hr. devine primul rege al Romei. A pus la cale răpirea Sabinelor. Divinizat de romani şi supranumit, ca zeu, Quirinus.

Uneori nimeni nu poate spune de ce o localitate, un râu, un munte, un lac ori o mare poartă un anumit nume. Atunci apar presupunerile. La fel a fost şi cu Roma. Din mulţimea de legende despre acest oraş, una pare mai verosimilă. Ea leagă numele oraşului de numele lui Romulus.

Când a fost distrusă Troia, o parte din apărători au fugit, luând cu ei comorile oraşului. În fruntea lor se afla eroul Aeneas. Corăbiile fugarilor au rătăcit multă vreme pe mare. În sfârşit, vântul le-a adus la un liman. Aveau în faţa lor un râu lat, pe malurile căruia creşteau copaci şi arbuşti deşi, şesul se scălda în soare, iar cerul albastru se oglindea în apele râului şi ale lacurilor situate de-a lungul coastei. Acesta era ţărmul Italiei şi i se spunea Latium. Fugarii au înălţat pe malul unuia din lacurile mai mici oraşul Alba-Longa. Cel dintâi rege la Alba-Longa a fost Aeneas, iar după moartea lui tronul a fost preluat de cãtre urmaşii săi.

S-au scurs mulţi ani. Unul din regii Alba-Longăi, presimţind apropierea morţii, îi chemă pe cei doi feciori ai săi, Numitor şi Amulius, şi le spuse:

Fiii mei, alegeţi-vă fiecare, după plac, coroana şi puterea sau toate bogăţiile mele.

Numitor alese coroana şi deveni rege, iar Amulius, hapsân din fire, a luat aurul, în speranţa că dacă va fi bogat, mai târziu va pune mâna şi pe putere. Şi de bună seamă, în urma unui complot, Amulius îl îndepărtă pe frate-său de la domnie şi deveni domnitor al oraşului. Dar ştiindu-se vinovat, tremura pentru pielea sa.

Numitor avea o fiică — Rhea Silvia, şi Amulius se temea că ea ar putea naşte copii, care să-l răzbune pe bunicul lor. De aceea o şi făcu vestală, adică preoteasă în templul Vestei — zeiţa căminului familial. Vestalele, precum se ştie, jurau să rămână fecioare toată viaţa, şi dacă încălcau legământul, erau pedepsite cumplit. Acum Amulius era sigur că Numitor nu va mai avea nepoţi, adică moştenitori legitimi.

Dar în curând se dovedi cã Rhea Silvia a născut doi băieţi. Se afirma că tatăl lor era însuşi zeul războiului, Marte. Cuprins de furie, Amulius porunci să fie omorâtă Rhea Silvia. Atunci fiica lui, Anto, i se aruncă la picioare implorându-l să ia o altă decizie. Amulius s-a lăsat înduplecat şi, în loc s-o ucidă pe Rhea Silvia, ordonă să fie aruncată în închisoare pe viaţă.

Pe copii însă nu i-a cruţat şi i-a ordonat unei slugi să-i arunce în Tibru. Sluga a luat pruncii, i-a pus într-o albie de lemn şi s-a dus la râu. Bătea un vânt năprasnic, care înălţa valuri imense. Sluga coborî până la mal, dar, speriindu-se de iureşul talazurilor, puse jos albia şi plecă îndată. Apele râului însă luară albia şi o duseră la vale.

Ca prin minune, copiii nu s-au înecat, căci albia se opri în rădăcinile unui smochin. Prin apropiere păştea turma regelui, şi ciobanul Faustulus observă albia cu cei doi prunci. Lângă ei era o lupoaică. Ciobanul, crezând că fiara vrea să-i sfâşie, se grăbi să-i salveze, dar se opri înmărmurit: lupoaica alăpta copiii, ca şi cum ar fi fost puii ei.

Atunci Faustulus se apropie şi, luând albia cu cei doi gemeni, o duse acasă. Pe unul din băieţi îl boteză Romulus, iar pe celălalt, Remus. Copiii rămaseră în bordeiul ciobanului, care, împreună cu nevastă-sa, Acea Larentia, i-a îngrijit până au crescut mari.

Cei doi tineri erau voinici, iuţi de picior şi meşteri la mânuirea lăncii, vînători iscusiţi şi ostaşi neînfricaţi. Toţi îi iubeau şi-i aveau în cinste pe cei doi fraţi, pentru că îi apărau de tâlhari, care împânzeau pădurile. Le-a mers vestea prin ţară şi au prins a veni la ei ţărani nevoiaşi şi chiar robi fugiţi de la stăpâni.

Zvonul ajunse până la urechile regelui Amulius. Acesta, auzind că Romulus şi Remus sunt atât de viteji şi neînfricaţi şi că adună cete de oşteni, se tulbură cumplit şi porunci să fie prinşi.

Într-o zi, când Remus era însoţit doar de câţiva prieteni, oamenii regelui tăbărâră asupra lui şi-l înşfăcară. L-au adus apoi în faţa lui Amulius, zicând:

Iată, măria ta, unul din cei pe care ai poruncit să-i prindem. L-am găsit pe păşunile fratelui tău, Numitor.

Amulius voi să zică: „Tăiaţi-i capul„, dar se răzgândi şi spuse: „Dacă e aşa, să-l judece Numitor”. Viclean din fire, Amulius se gândi că, procedând astfel, oamenii îl vor osândi mai puţin pentru că i-a luat coroana fratelui său.

Numitor îl cercetă cu privirea pe voinicul adus în faţa lui.

Cine eşti şi de unde ai venit, tinere? îl întrebă el cu glas blând. La care Remus răspunse:

Nu-ţi voi ascunde nimic, bătrâne, văd că eşti mai vrednic decât Amulius. Înainte de a hotãrî ce să faci cu un prizonier, îl asculţi, pe când Amulius taie şi spânzură fără judecată. Eu sunt Remus, fratele lui Romulus. Noi consideram întotdeauna că suntem copiii lui Faustulus şi ai Accăi Larentia, care, precum ştii, sunt slugile regelui. Mai zic unii că obârşia noastră e învăluită în mister. Am auzit lucruri de-a dreptul uimitoare. Cică, fiare şi păsări ne-ar fi hrănit: o lupoaică ne-ar fi alăptat şi o pasăre ne-ar fi adus în cioc fărâme de mâncare, pe când stăteam într-o albie, pe malul râului celui mare. Albia este şi acum întreagă. Pe legăturile ei de aramă sunt gravate nişte cuvinte vechi…

Romulus Remus

 

Lui Numitor îi trecu atunci prin minte că în faţa lui se află poate chiar nepotu-său, unul din feciorii Rheei Silvia, care mai zăcea în temniţă. Şi îi mai puse câteva întrebări lui Remus, ca să vadă: oare nu e greşită presupunerea lui?

Între timp, Faustulus îl chemă pe Romulus şi-i mărturisi adevărul despre obârşia lui. Ciobanul îi mai vorbise altădată, mai mult în pilde, despre aceasta, dar acum, de vreme ce Remus fusese prins, considera că nu mai are rost sã ascundă adevărul. Faustulus l-a rugat pe Romulus să-l scape pe frate-său din ghearele lui Amulius şi, fără a pierde timpul, porni spre curtea regelui. Şi nu uită să ia cu el albia, care fusese cândva leagănul celor doi gemeni. În faţa porţilor oraşului paza îl opri pe bătrân:

Ce cauţi aici? şi ce duci sub suman?

Răspunsurile lui Faustulus li s-au părut oştenilor confuze şi aceştia îi porunciră să ridice poalele sumanului. Când au văzut albia, au izbucnit cu toţii în râs şi au vrut să-i dea drumul. Dar se nimerise pe acolo o slugă a regelui şi, auzind hohotele, se apropie să vadă ce s-a întâmplat. Sluga era tocmai omul care, din porunca lui Amulius, duse cândva copiii Rheei Silvia să-i arunce în Tibru. Cum zări albia, o recunoscu pe dată şi strigă la oşteni să pună mâna pe Faustulus şi să-l ducă la rege.

Amulius se mirã:

Nepoţii lui Numitor n-au murit?!

Faustulus a fost supus unor chinuri îngrozitoare, dar călăul n-a putut afla de la el prea multe. Bătrânul a mărturisit doar atât: copiii trăiesc, dar unde — nu ştie.

Or fi păscând pe undeva vitele, departe de Alba-Longa, de abia îngăima el cu buzele crăpate.

Atunci de ce ai venit? ţipă la el ameninţător Amulius. Şi la ce-ţi trebuia albia?

Am vrut s-o duc Rheei Silvia, mamei copiilor, răspunse gemând bătrânul. M-a rugat de atâtea ori să-i aduc leagănul: e mamă, sireaca, şi voia măcar să se uite la el, să-l atingă cu mâinile…

In clipa aceea una din slugi dădu buzna, vestindu-l pe rege că nişte războinici străini ar fi năvălit în oraş şi că se îndreaptă spre curte. Era Romulus, care venea val-vârtej să-şi salveze fratele. Romulus avea multe forţe şi îşi împărţise oamenii în câteva pâlcuri, de câte o sută de inşi. În afară de aceasta, i s-au alãturat şi mulţi locuitori din Alba-Longa, care-l urau pe tiran, şi mai era şi Remus, în care Numitor îşi recunoscuse nepotul.

Amulius se pierdu cu firea: alerga încolo şi încoace prin sălile palatului ca o fiară care a presimţit primejdia. Nu trecu mult timp şi gloata a ocupat curtea. Puţinii ei apărători au fost doborâţi şi oamenii lui Romulus şi Remus năvăliră înăuntru. Amulius şi-a găsit moartea.

Romulus şi Remus l-au înălţat pe bunicul lor, Numitor, rege la Alba-Longa, au eliberat-o din temniţă pe maica lor, Rhea Silvia. Numitor i-a rânduit pe cei doi nepoţi moştenitori ai tronului. Dar ei n-au dorit să rămână la Alba-Longa, ci au zis că vor să se aşeze în altă parte. Au hotărât, dimpreună cu oamenii lor, să zidească un oraş nou pe locul unde se oprise cândva albia lor şi-i alăptase lupoaica.

 

sursa: Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinău, Editura Cartier, 2004.

Intemeierea Romei

Romulus şi Remus, fii zeului Marte, au hotărât, dimpreună cu oamenii lor, să zidească un oraş nou pe locul unde se oprise cândva albia lor şi-i alăptase lupoaica. Fraţii discutau unde anume să construiască oraşul, cum să-l numească şi cine să-i fie stăpânitorul. Romulus alese colina Palatinului, iar Remus considera că ar fi mai bine să înalţe oraşul pe dealul Aventin.

Până la urmă fraţii au hotărât să se supună voinţei zeilor, iar pentru a o afla, trebuiau să urmărească zborul păsărilor. Cei doi fraţi se aşezară deci unul într-o parte şi celălalt în alta, aşteptând vulturii, consideraţi pe atunci păsări prevestitoare. Din partea unde şedea Remus au apărut şase vulturi. Peste câteva clipe chiar deasupra capului lui Romulus au trecut în zbor douăsprezece păsări. Şi s-a iscat gâlceava. Remus susţinea că învingător este el, pentru că mai întâi lui i s-au arătat păsările. Dar Romulus era ferm convins că anume el trebuie să fie rege, din moment ce a văzut mai mulţi vulturi.

Romulus s-a apucat să sape şanţul care avea menirea să înconjoare zidurile viitorului oraş, dar Remus îşi bătea joc de munca fratelui său şi îl risipea. Şi astfel, în bătaie de joc, Remus sări peste şanţ. De data aceasta însă şi-a plătit scump nechibzuinţa. Se zice că l-ar fi ucis Romulus, pentru că frate-său îl scosese din răbdări, şi că după întâmplarea aceasta Romulus ar fi zis:

Aşa se va întâmpla cu oricine va îndrăzni să treacă peste zidurile oraşului meu!