Arhive etichetă: Aeneas

Enea, unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană

enea aeneasEnea (Aeneas). Unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană, protagonist al Ciclului troian şi a numeroase tradiţii ulterioare, care culminează în literatura latină cu Eneida lui Vergiliu.

Povestirea lui Homer (Homer, Iliada). Enea, un mare erou troian, era fiul lui Anchise şi al Afroditei şi s-a născut pe muntele Ida. A fost crescut la Dardanos de către nimfe, în casa lui Alcatoos. La începutul războiului troian nu apare printre eroii participanţi; s-a implicat doar atunci când Ahile i-a atacat turmele pe muntele Ida. Atunci a plecat la luptă împotriva grecilor, devenind, alături de Hector, principalul erou troian, duşmanul prin excelenţă al armatei greceşti, ţinta admiraţiei oamenilor şi, în acelaşi timp, a bunăvoinţei zeilor. Homer ne povesteşte în mai multe rânduri cum a fost salvat Enea prin intervenţia directă a zeilor: Afrodita îl ajută atunci când este rănit de Diomede, iar Poseidon îl apără atunci când e pe punctul de a fi omorât de Ahile. Spre deosebire de legendele ulterioare, Homer nu vorbeşte despre rătăcirile sale de după căderea Troiei; dimpotrivă, ne lasă să înţelegem că Enea şi urmaşii săi au urcat pe tronul Troiei după ce s-a stins neamul regelui Priam.

Continuă citirea →

Aeneas, personaj de legendă

Aeneas luptandu-se cu Turnus

Aeneas (Enea) – erou troian, fiul lui Anchises (regele dardanilor) şi al Afroditei. Personaj complex, ale cărui acţiuni, cu implicaţii în câmpul  istoriei, religiei şi mitologiei, sunt descrise adeseori în paginile poeţilor şi istoricilor greci şi latini.

Continuă citirea →

Legenda intemeierii Romei

Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe ţărmul unei ţărişoare din partea de mijloc a Italiei, la apus de Munţii Apenini, numită Latium, au debarcat pe câteva corăbii mai mulţi războinici avându-l în frunte pe Aeneas.

Regele acelor locuri, Latinus, i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a crescut când i-au povestit că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult cucerită de greci. Aeneas s-a lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a dragostei, Venus, după cum s-a lăudat şi cu faptele sale de arme. Nu ştim dacă Latinus i-a crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii şi ştiau să navigheze, aveau arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri. De aceea, l-a poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era aşa de tânăr, i-a dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.

Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit Lavinium.

Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus, regele rutulilor, care se considera jignit deoarece Lavinia îi fusese lui promisă înainte. Au început lupte grele şi lungi şi printre primii căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas rămânând singur conducător. Pentru a se bucura de sprijinul băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii săi dându-le tuturor un singur nume, cel de latini. Aceasta i-a sporit mult puterea, amândouă neamurile urmându-l cu credinţă ca unul singur. Până la urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus, dar pieri şi el tocmai în momentul în care câştigau biruinţă asupra duşmanilor.

În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau Iulus, cu toate că era încă nevârstnic. Căsătorindu-se, acesta a hotărât să înfiinţeze o altă aşezare. A lăsat-o pe mama sa vitregă, Lavinia să domnească peste oraşul care îi purta numele, şi el, urmat de mai mulţi credincioşi şi familiile lor au pornit, şi după o zi de mers cu căruţele au poposit la poalele munţilor Albani, unde au început să dureze cetatea Alba Longa.

Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a devenit tot mai puternică. A murit şi Ascanius şi apoi, rând pe rând, şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea urmaş, regele Proca, avea doi fii gemeni, Amulius şi Numitor. Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase moştenitor, a hotărât ca după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an. Amulius, care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a apropiat terminarea anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe fratele său. A poruncit, aşadar, ca Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la închisoare şi a continuat astfel să domnească ca şi cum el ar fi fost rege.

În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit Romulus şi Remus. Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă. I-a răpit mamei şi i-a încredinţat unui ostaş cu poruncă straşnică să-i ducă în pădure, să-i înjunghie şi să lase cadavrele lor pradă sălbăticiunilor. Omului i-a fost însă milă de cei doi prunci şi nu a putut înfăptui ucidere cu mâna lui. I-a aşezat frumos, cu coşuleţul în care fuseseră puşi pe malul apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că apa în creştere îi va lua repede şi se vor îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă în loc să ia coşuleţul l-a împins spre uscat până s-a oprit sub un smochin. Tocmai când lupoaica venise să se adape, răzbită de sete, cei doi prunci, deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii îi omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.

Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat la stână dându-i soţiei sale, Larentia, ca să-i crească. Văzându-le scutecele şi cunoscând şi întâmplările de la Alba Longa, Faustulus a înţeles de la bun început cine sunt pruncii, dar nu a spus nimănui de frică să nu atragă mânia lui Amulius.

Şi astfel Romulus şi Remus au crescut fără să ştie cine sunt, alături de copiii păstorilor, ajungând repede în fruntea jocurilor acestora, voinici şi isteţi, neînfricaţi; când s-au făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut drept căpetenie la vânătoare sau în treburile mai grele. Cum o ceată mare de hoţi se pripăşise prin pădurile vecine, jefuind şi pe păstori şi pe ţărani, tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori, îi bătură şi le luară prăzile.

Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe când tinerii păstori erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina Palatin cu prilejul sărbătoririi Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin surprindere asupra lor reuşind să-l prindă pe Remus. L-au legat şi l-au predat regelui Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele lui geamăn şi-a adunat o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de ei.

Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că regele va descoperi uşor cine este prizonierul şi îl va ucide, i-a mărturisit în grabă lui Romulus din cine se trage şi l-a sfătuit să nu mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul fratelui său.

Romulus îşi strânse tineri păstori şi le ceru să vină la palatul regal, fiecare pe alt drum, ajungând toţi în acelaşi timp. Între timp, simţind primejdia, Remus, ajutat de câţiva credincioşi ai lui Numitor, scăpă din închisoare împreună cu bunicul său şi se înarmaseră degrabă. Tocmai atunci au sosit şi păstorii cu Romulus, s-au strâns repede şi au venit în ajutor.

Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius fură înfrânţi şi urzurpatorul fu ucis. Toţi s-au strâns în for unde Numitor a arătat fapta josnică a lui Amulius şi obârşia nepoţilor săi. Începând cu Romulus şi Remus, toţi l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi vremurile bune s-au întors în Alba Longa. Dar Romulus şi Remus nu se puteau mulţumi numai cu isprăvile pe care le înfăptuiseră.

Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură voie să întemeieze un nou oraş în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi. Cum şi oraşele Lavinium şi Alba Longa erau pline de locuitori, regele se învoi, şi, după puţine zile de pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor păstorii şi de alţi tineri din oraş porniră la drum. Au mers drum de o zi cu căruţele, oprindu-se acolo unde cei doi prunci de altădată fuseseră alăptaţi de lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru o aşezare. Pe o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o parte, oferea apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.

Pământul era întins şi roditor şi de-abia aştepta să fie desţelenit. Nu departe trecea drumul de comerţ care lega cetăţile etrusce de la miazănoapte cu cele greceşti de la miazăzi, drum cutreierat de negustori. Se vedeau şapte coline destul de înalte, sprijin puternic pentru o viitoare cetate.

Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să săpăm şanţurile şi să aducem piatră!

Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi muşcă inima că nu el fusese acela care să aleagă locul. A doua zi în zori lucrul începu. Unii dintre tineri săpau şanţuri adânci, alţii aduceau bolovanii de piatră, ba începuseră să şi facă mortar şi să zidească temeliile. Romulus muncea de zor, dar lui Remus parcă nu-i venea să se apuce de treabă.

Frate! spuse el, cine va fi regele şi stăpânul noii cetăţi? Ce nume va purta ea?

E devreme să hotărâm – răspunse celălalt – uite, zidurile s-au ridicat de-abia de-o palmă…

Nu e devreme deloc! strigă Remus cu venin.

Bine! se ridică Romulus de la treabă, cerând apă să se spele. Să hotărască augurii!

Augurii hotărâră ca cei doi fraţi să se despartă şi să meargă pe câte o înălţime de unde să urmărească zborul vulturilor pe cer. Zeii vor hotărî astfel soarta oraşului. Remus îşi alese colina muntoasă Aventi şi se duse acolo cu câţiva auguri, Romulus făcu acelaşi lucru pe colina Palatin, unde începuseră lucrările de întărire. Nu după multă vreme, lui Remus i se arătară şase vulturi zburând în văzduh, dar numai ce se anunţă această prevestire că lui Romulus i se arătară doisprezece.

Oamenii se împărţiră în două, unii aclamând ca rege pe cel care văzuse mai întâi vulturii, alţii pe cel care văzuse mai mulţi. Augurii curmară cearta şi-l declarară stăpân pe Romulus, iar cetatea care se năştea o botezară Roma.

Jur, strigă Romulus, să fac din Roma un oraş etern care să înfrunte secolii! Jur că oricine îi va trece zidurile fără voia mea sau a urmaşilor mei să piară numaidecât!

Oricine? zise Remus cotropit de invidie şi de furie. Iată, eu am să trec zidurile, să vedem ce o să fie? Şi în bătaie de joc sări zidul de o palmă.

Oricine ar fi! Am jurat! urlă Romulus negru la faţă de mânie şi împlântă sabia scurtă în pieptul fratelui său.

Roma se întemeiase, dar cu un început sumbru. Era în anul 753 î.H.

sursa: Paul Popescu, Ion Bocioaca – Legendele latinilor

Romulus – copilăria unui erou

lupoaica

 

Romulus – rege mitic şi întemeietor, alături de fratele său geamăn, Remus, al Romei. Fiu al vestalei Rhea Silvia şi al zeului Marte. În 753 î.Hr. devine primul rege al Romei. A pus la cale răpirea Sabinelor. Divinizat de romani şi supranumit, ca zeu, Quirinus.

Uneori nimeni nu poate spune de ce o localitate, un râu, un munte, un lac ori o mare poartă un anumit nume. Atunci apar presupunerile. La fel a fost şi cu Roma. Din mulţimea de legende despre acest oraş, una pare mai verosimilă. Ea leagă numele oraşului de numele lui Romulus.

Când a fost distrusă Troia, o parte din apărători au fugit, luând cu ei comorile oraşului. În fruntea lor se afla eroul Aeneas. Corăbiile fugarilor au rătăcit multă vreme pe mare. În sfârşit, vântul le-a adus la un liman. Aveau în faţa lor un râu lat, pe malurile căruia creşteau copaci şi arbuşti deşi, şesul se scălda în soare, iar cerul albastru se oglindea în apele râului şi ale lacurilor situate de-a lungul coastei. Acesta era ţărmul Italiei şi i se spunea Latium. Fugarii au înălţat pe malul unuia din lacurile mai mici oraşul Alba-Longa. Cel dintâi rege la Alba-Longa a fost Aeneas, iar după moartea lui tronul a fost preluat de cãtre urmaşii săi.

S-au scurs mulţi ani. Unul din regii Alba-Longăi, presimţind apropierea morţii, îi chemă pe cei doi feciori ai săi, Numitor şi Amulius, şi le spuse:

Fiii mei, alegeţi-vă fiecare, după plac, coroana şi puterea sau toate bogăţiile mele.

Numitor alese coroana şi deveni rege, iar Amulius, hapsân din fire, a luat aurul, în speranţa că dacă va fi bogat, mai târziu va pune mâna şi pe putere. Şi de bună seamă, în urma unui complot, Amulius îl îndepărtă pe frate-său de la domnie şi deveni domnitor al oraşului. Dar ştiindu-se vinovat, tremura pentru pielea sa.

Numitor avea o fiică — Rhea Silvia, şi Amulius se temea că ea ar putea naşte copii, care să-l răzbune pe bunicul lor. De aceea o şi făcu vestală, adică preoteasă în templul Vestei — zeiţa căminului familial. Vestalele, precum se ştie, jurau să rămână fecioare toată viaţa, şi dacă încălcau legământul, erau pedepsite cumplit. Acum Amulius era sigur că Numitor nu va mai avea nepoţi, adică moştenitori legitimi.

Dar în curând se dovedi cã Rhea Silvia a născut doi băieţi. Se afirma că tatăl lor era însuşi zeul războiului, Marte. Cuprins de furie, Amulius porunci să fie omorâtă Rhea Silvia. Atunci fiica lui, Anto, i se aruncă la picioare implorându-l să ia o altă decizie. Amulius s-a lăsat înduplecat şi, în loc s-o ucidă pe Rhea Silvia, ordonă să fie aruncată în închisoare pe viaţă.

Pe copii însă nu i-a cruţat şi i-a ordonat unei slugi să-i arunce în Tibru. Sluga a luat pruncii, i-a pus într-o albie de lemn şi s-a dus la râu. Bătea un vânt năprasnic, care înălţa valuri imense. Sluga coborî până la mal, dar, speriindu-se de iureşul talazurilor, puse jos albia şi plecă îndată. Apele râului însă luară albia şi o duseră la vale.

Ca prin minune, copiii nu s-au înecat, căci albia se opri în rădăcinile unui smochin. Prin apropiere păştea turma regelui, şi ciobanul Faustulus observă albia cu cei doi prunci. Lângă ei era o lupoaică. Ciobanul, crezând că fiara vrea să-i sfâşie, se grăbi să-i salveze, dar se opri înmărmurit: lupoaica alăpta copiii, ca şi cum ar fi fost puii ei.

Atunci Faustulus se apropie şi, luând albia cu cei doi gemeni, o duse acasă. Pe unul din băieţi îl boteză Romulus, iar pe celălalt, Remus. Copiii rămaseră în bordeiul ciobanului, care, împreună cu nevastă-sa, Acea Larentia, i-a îngrijit până au crescut mari.

Cei doi tineri erau voinici, iuţi de picior şi meşteri la mânuirea lăncii, vînători iscusiţi şi ostaşi neînfricaţi. Toţi îi iubeau şi-i aveau în cinste pe cei doi fraţi, pentru că îi apărau de tâlhari, care împânzeau pădurile. Le-a mers vestea prin ţară şi au prins a veni la ei ţărani nevoiaşi şi chiar robi fugiţi de la stăpâni.

Zvonul ajunse până la urechile regelui Amulius. Acesta, auzind că Romulus şi Remus sunt atât de viteji şi neînfricaţi şi că adună cete de oşteni, se tulbură cumplit şi porunci să fie prinşi.

Într-o zi, când Remus era însoţit doar de câţiva prieteni, oamenii regelui tăbărâră asupra lui şi-l înşfăcară. L-au adus apoi în faţa lui Amulius, zicând:

Iată, măria ta, unul din cei pe care ai poruncit să-i prindem. L-am găsit pe păşunile fratelui tău, Numitor.

Amulius voi să zică: „Tăiaţi-i capul„, dar se răzgândi şi spuse: „Dacă e aşa, să-l judece Numitor”. Viclean din fire, Amulius se gândi că, procedând astfel, oamenii îl vor osândi mai puţin pentru că i-a luat coroana fratelui său.

Numitor îl cercetă cu privirea pe voinicul adus în faţa lui.

Cine eşti şi de unde ai venit, tinere? îl întrebă el cu glas blând. La care Remus răspunse:

Nu-ţi voi ascunde nimic, bătrâne, văd că eşti mai vrednic decât Amulius. Înainte de a hotãrî ce să faci cu un prizonier, îl asculţi, pe când Amulius taie şi spânzură fără judecată. Eu sunt Remus, fratele lui Romulus. Noi consideram întotdeauna că suntem copiii lui Faustulus şi ai Accăi Larentia, care, precum ştii, sunt slugile regelui. Mai zic unii că obârşia noastră e învăluită în mister. Am auzit lucruri de-a dreptul uimitoare. Cică, fiare şi păsări ne-ar fi hrănit: o lupoaică ne-ar fi alăptat şi o pasăre ne-ar fi adus în cioc fărâme de mâncare, pe când stăteam într-o albie, pe malul râului celui mare. Albia este şi acum întreagă. Pe legăturile ei de aramă sunt gravate nişte cuvinte vechi…

Romulus Remus

 

Lui Numitor îi trecu atunci prin minte că în faţa lui se află poate chiar nepotu-său, unul din feciorii Rheei Silvia, care mai zăcea în temniţă. Şi îi mai puse câteva întrebări lui Remus, ca să vadă: oare nu e greşită presupunerea lui?

Între timp, Faustulus îl chemă pe Romulus şi-i mărturisi adevărul despre obârşia lui. Ciobanul îi mai vorbise altădată, mai mult în pilde, despre aceasta, dar acum, de vreme ce Remus fusese prins, considera că nu mai are rost sã ascundă adevărul. Faustulus l-a rugat pe Romulus să-l scape pe frate-său din ghearele lui Amulius şi, fără a pierde timpul, porni spre curtea regelui. Şi nu uită să ia cu el albia, care fusese cândva leagănul celor doi gemeni. În faţa porţilor oraşului paza îl opri pe bătrân:

Ce cauţi aici? şi ce duci sub suman?

Răspunsurile lui Faustulus li s-au părut oştenilor confuze şi aceştia îi porunciră să ridice poalele sumanului. Când au văzut albia, au izbucnit cu toţii în râs şi au vrut să-i dea drumul. Dar se nimerise pe acolo o slugă a regelui şi, auzind hohotele, se apropie să vadă ce s-a întâmplat. Sluga era tocmai omul care, din porunca lui Amulius, duse cândva copiii Rheei Silvia să-i arunce în Tibru. Cum zări albia, o recunoscu pe dată şi strigă la oşteni să pună mâna pe Faustulus şi să-l ducă la rege.

Amulius se mirã:

Nepoţii lui Numitor n-au murit?!

Faustulus a fost supus unor chinuri îngrozitoare, dar călăul n-a putut afla de la el prea multe. Bătrânul a mărturisit doar atât: copiii trăiesc, dar unde — nu ştie.

Or fi păscând pe undeva vitele, departe de Alba-Longa, de abia îngăima el cu buzele crăpate.

Atunci de ce ai venit? ţipă la el ameninţător Amulius. Şi la ce-ţi trebuia albia?

Am vrut s-o duc Rheei Silvia, mamei copiilor, răspunse gemând bătrânul. M-a rugat de atâtea ori să-i aduc leagănul: e mamă, sireaca, şi voia măcar să se uite la el, să-l atingă cu mâinile…

In clipa aceea una din slugi dădu buzna, vestindu-l pe rege că nişte războinici străini ar fi năvălit în oraş şi că se îndreaptă spre curte. Era Romulus, care venea val-vârtej să-şi salveze fratele. Romulus avea multe forţe şi îşi împărţise oamenii în câteva pâlcuri, de câte o sută de inşi. În afară de aceasta, i s-au alãturat şi mulţi locuitori din Alba-Longa, care-l urau pe tiran, şi mai era şi Remus, în care Numitor îşi recunoscuse nepotul.

Amulius se pierdu cu firea: alerga încolo şi încoace prin sălile palatului ca o fiară care a presimţit primejdia. Nu trecu mult timp şi gloata a ocupat curtea. Puţinii ei apărători au fost doborâţi şi oamenii lui Romulus şi Remus năvăliră înăuntru. Amulius şi-a găsit moartea.

Romulus şi Remus l-au înălţat pe bunicul lor, Numitor, rege la Alba-Longa, au eliberat-o din temniţă pe maica lor, Rhea Silvia. Numitor i-a rânduit pe cei doi nepoţi moştenitori ai tronului. Dar ei n-au dorit să rămână la Alba-Longa, ci au zis că vor să se aşeze în altă parte. Au hotărât, dimpreună cu oamenii lor, să zidească un oraş nou pe locul unde se oprise cândva albia lor şi-i alăptase lupoaica.

 

sursa: Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinău, Editura Cartier, 2004.