Arhive etichetă: Regele Ferdinand

Regele Ferdinand şi Regina Maria. Prima fotografie după nuntă

Regele Ferdinand si Regina Maria. Prima fotografie dupa nunta

Regele Ferdinand – Portret subiectiv

„Înainte de a-i examina mai cu deamănuntul domnia, se cade să ne întrebăm cine era omul care se urcase pe tronul României, omul pe care soarta îl chemase să conducă destinele ţării într-un ceas atât de grav şi hotărâtor al dezvoltării noastre naţionale. Da, cine era Regele Ferdinand? Mulţi îşi puneau această întrebare, fiindcă deşi era de douăzeci şi cinci de ani în ţară, puţini oameni avuseseră prilejul să-l cunoască.

Continuă citirea →

Discursul regelui Ferdinand pe front – 22 martie 1917

Ostaşi, cu inima plină de nădejde vă salut azi pe voi, ostaşi din armata II-a care de mai multe luni aţi opus o rezistenţă nebiruită tuturor încerărilor vrăjmaşilor de a rupe liniile noastre. Voi staţi aici la un post de onoare păzitori neobosiţi ai hotarului Ţării, expuşi la atacurile unui vrăjmaş care în trufia lui crede că toţi trebuie să se închine lui, că toate drumurile, toate uşile sunt deschise lăcomiei sale de stăpânire, prin vitejia voastră bărbătească l-aţi învăţat să priceapă „pe aci nu se trece”.

Continuă citirea →

Cum a murit regele Ferdinand?

Dacă domnitorul şi apoi regele Carol a întruchipat ideea de independenţă a ţării, Ferdinand I, înfrângându-se pe sine, a ajutat pe români să-şi desăvârşească patria în hotarele naţiunii. Domnia lui avea să fie însă cu mult mai scurtă decât cea a unchiului său. O boală nemiloasă avea să-l doboare în 1927.

Continuă citirea →

Primul război mondial (1914 – 1918)

Primul război mondial

Marile puteri din Europa se grupaseră de câţiva ani, simţind că trebuie să izbucnească ceva, mai cu seamă din cauza dorinţei Germaniei de a fi hegemonică în Europa. Se formaseră două mari blocuri: în centrul Europei, Germania şi AustroUngaria (li se zicea „Puterile Centrale„), cărora li se alăturaseră prin tratate Italia şi România. În vest, Franţa şi Anglia se apropiaseră, după lungi dispute datorate rivalităţilor coloniale, şi formau aşa-zisa „înţelegere cordială” (Entente cordiale). Anglia (să-i zicem de-acum Marea Britanie) deţinea supremaţia absolută asupra mărilor, în schimb avea o armată puţin numeroasă, formată exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cât de cât şanse împotriva Puterilor Centrale, alianţa cu Rusia era indispensabilă, pentru a le prinde „în cleşte”. Dar apropierea între Rusia ţaristă, cu regimul cel mai despotic din Europa, şi Franţa, singura ţară mare din Europa cu regim republican, era dificilă. De asemeni între Marea Britanie şi Rusia erau serioase rivalităţi de influenţă în Asia: în Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneză care a scufundat flota rusească la Tsushima în 1905 fusese construită şi instruită de englezi!). Aşadar în 1914 „Aliaţii” nu erau încă uniţi.

Şi iată că în iunie 1914 se întâmplă un accident: un patriot sârb omoară la Sarajevo pe principele moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand.

Gavrillo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand

De ce la Sarajevo? Fiindcă austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luaseră Bosnia de la turci. Austria căuta ca, înaintând încetul cu încetul, să-şi întindă dominaţia asupra tuturor sârbilor. Iredentiştii sârbi de la Belgrad susţineau, dimpotrivă, dorinţa sârbilor din celelalte părţi ale Austriei, Ungariei şi Bosniei de a se uni cu Serbia. Aşa se explică mişcarea patriotică, secretă, care îl ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Această dramă, acest atentat politic ar fi putut rămâne minor dacă s-ar fi ajuns la o înţelegere, dacă ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi vinovaţii. Fapt este însă că sârbii n-au acceptat unul din punctele unui ultimatum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume n-au acceptat ca ancheta asupra ucigaşilor să fie condusă de poliţişti austrieci în Serbia. Ei aveau impresia că prin aceasta se ştirbeşte independenţa ţării. Fiind susţinuţi de ruşi, cu care aveau un tratat, au rămas fermi pe poziţie. Rusia le-a promis că-i ajută, Germania a declarat că sprijină Austro-Ungaria şi astfel ruşii procedează la o mobilizare generală (la ei, din cauza întinderii imperiului şi reţelei limitate de căi ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O dată pornită mobilizarea generală a Rusiei, ordonă mobilizare generală şi Germania, aşa încât trece la mobilizare şi Franţa — şi iată cum, printr-o înlănţuire fatală, la începutul lui august 1914 izbucneşte cel mai mare război de până atunci.

Germanii, convinşi de superioritatea lor militară, au crezut că vor câştiga în câteva săptămâni, în Franţa mai întâi, şi că se vor întoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor însă, s-au izbit de o rezistenţă neaşteptată în Franţa, ajutată de Anglia, un război pe care credeau că-l câştiga în patru săptămâni a durat mai bine de patru ani şi s-a terminat cu prăbuşirea Germaniei.

Pentru a înţelege rostul nostru în acest război, trebuie să ne amintim de momentul 1877-1878, când ruşii, pasămite aliaţi cu noi, ne fură o provincie. Din teamă faţă de Rusia, am făcut din alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol, dar şi cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe. Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urmă s-au aliat Germania şi Italia, şi am încheiat un acord, care a rămas însă secret la noi în ţară. Doar, de fiecare dată când se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l ţinea în seiful său. Marele public n-a ştiut că eram legaţi de Austro-Ungaria şi Germania pentru ca, în caz de război, să luăm partea lor. De ce s-a ţinut secret? Fiindcă regele Carol nu putea ignora solidaritatea care exista la noi faţă de românii din Transilvania şi că cea mai mare dorinţă a noastră era să se-ntregească ţara cu Transilvania. Bineînţeles, era şi problema Basarabiei, legată de ruşi, dar parcă în inima românului atârna mai puţin greu decât problema transilvană.

Regele Carol I al României

A doua zi după izbucnirea războiului din 1914, regele Carol îşi adună guvernul şi un Consiliu de Coroană — organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare — şi scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era de-acum şeful Partidului Liberal şi prim-ministru, şi majoritatea membrilor guvernului şi ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României. A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a şi murit, în septembrie 1914.

Lui Carol I îi succedă un nepot al lui (Carol I nu avusese decât o fată, care murise la o vârstă fragedă, iar regina Elisabeta — Carmen Sylva, după numele ei de poetă — n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, îl adusese în ţară la o vârstă matură, iar acesta învăţase româneşte. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut.

Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prinţesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Maria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei şi nepoată de fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Femeie cu mult cap politic şi foarte energică, în mare parte sub influenţa ei, dar şi fiindcă îşi dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand îşi calcă pe inimă, el, născut şi crescut în Germania, devine mai român decât mulţi români şi hotărăşte, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine.

sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri

Proclamatia regelui Ferdinand catre ostasi

PROCLAMATIA REGELUI FERDINAND CATRE OSTASI

Iasi, 10 noiembrie 1918

Ostasi,

Ora mult asteptata de catre toata suflarea romaneasca, si indeosebi de voi, vitejii mei ostasi, a sunat in sfasit dupa lunga si dureroasa asteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunare ne impune ca o sfanta si patriotica datorie sa luam iarasi arma in mana ca sa izgonim, impreuna cu ele pe vrajmasul cotropitor din tara si sa aducem linistea populatiei asuprite.

Regele vostru va cheama din nou la lupta ca sa infaptuiti visul nostru de atatea veacuri: Unirea tuturor Romanilor, pentru care in anii 1916-1917 ati luptat cu atata vitejie.

Continuă citirea →

Mainile oamenilor politici

În lunga mea carieră politică mi-a fost dat să cunosc de aproape pe mulţi din oamenii cari au jucat un rol însemnat sau cari au exercitat o hotărâtoare influenţă asupra destinelor României contimporane. Le-am putut aprecia inteligenţa, admira talentul şi pătrunde caracterul; le-am putut constata infinta varietate a temperamentelor şi a metodelor. Am stat sub vraja farmecului şi a spiritului lor; nu mi-au rămas necunoscute nici virtuţile, nici slăbiciunile lor. Dar, totdeodată, am avut prilejul să le cunosc şi… mâinile. Ce mâini curioase şi revelatoare, ce mâini simbolice am văzut! Pe dinaintea ochilor mei reapare mereu imaginea lor, sinteză izbitoare şi vie a atâtor personalităţi proeminente.

Continuă citirea →

Iubirile reginei Maria

Despre viata reginei Maria s-au scris rafturi intregi de biblioteci. A fost un om ca toti oamenii, dar hotarata in toate actiunile pe care le-a intreprins.

Regina-barbat, asa cum au denumit-o contemporanii pentru temperamentul sau energic, s-a nascut in localitatea Eastwele Park–Kent, din Anglia, la 29 octombrie 1875. Avea trei prenume, Maria Alexandra Victoria si facea parte din Casa de Saxa – Coburg si Gotha. Ca grad de rudenie, a fost fiica ducelui Alfred, cel de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii, verisoara cu tarul Rusiei, Nicolae al II-lea si cu imparatul Germaniei, Wilhelm al II-lea.

S-a logodit la 16 ani cu Ferdinand, principele mostenitor al Romaniei, care ii va deveni sot, la 29 decembrie 1892. O luna mai tarziu, municipalitatea Bucurestiului i-a oferit o cupa de argint, gravata cu inscriptia „Bine ai venit, mireasa, de Dumnezeu aleasa spre a patriei cinstire.”

Continuă citirea →

Uniforma militara regala

Toti cei patru Regi ai Romaniei au folosit ca imbracaminte uniforma militara, ca simbol al autoritatii monarhiei.

De la venirea sa pe Tron, Regele Carol I a adoptat ca imbracaminte oficiala uniforma de ofiter, mai ales pentru a-si spori autoritatea. Chiar si la intalnirile particulare cu politicienii romani, Regele purta tot uniforma militara. Pana in ultimele clipe ale vietii, Carol I a aparut imbracat in uniforma de ofiter, vesmant in care a si fost ingropat.

Regele Ferdinand purta uniforma regala chiar si la intalnirile particulare. Dupa razboi, Regele a adoptat o tinuta „civila” la intalnirile de la curte. La ceremoniile oficiale, insa, el a purtat, in continuare, tinuta militara.

Inca de mic, Carol al II-lea a aparut imbracat in uniforma militara, in spiritul monarhiei din Romania. La toate ceremoniile oficiale, Regele purta vesmintele militare, cu bereta si pelerina de maresal.

MS Regele Mihai a inceput sa poarte uniforma militara odata cu venirea tatalui Sau pe Tron, in 1930.

sursa: familiaregala.ro

Regina Maria despre regele Ferdinand

Ce e drept, simţeam o oarecare nerăbdare când vedeam şovăiala altora. Cu firea mea de femeie luam, dintr-un salt, orice hotărâre; mintea nu-mi era niciodată împrăştiată şi mă simţeam ageră şi gata să dau de rostul oricărei împrejurări. Era uşor oricui să stea de vorbă şi să se înţeleagă cu mine, de aceea nimeni nu mă ocolea. Niciodată nu mă feream de discuţii; o contradicţie nu mă speria, o luptă mai grea îmi punea la încercare energia. În fiecare ceas al zilei simţeam în mine viaţa, ca o forţă aproape electrică. Acestea le ştia soţul meu; ştia, de asemenea, că felul meu de a discuta era decis şi neşovăielnic, că eram totdeauna gata de luptă; astfel luase încetul cu încetul obiceiul să se întoarcă spre mine când era nedumerit. Găsea adesea în tovarăşa lui un sfetnic chibzuit, care se arăta neaşteptat de nepărtinitor.

Regele Ferdinand avea o fire sfioasă; nu-i plăcea să se impună şi arăta o oarecare încetineală când trebuia să ia o hotărâre. În firea mea, dimpotrivă, nu încăpea şovăire; greutăţile păreau că nu-mi îndoiesc energia; era în mine o vioiciune sănătoasă ce se rezema pe un nedomolit simţ al umorului, care avea darul să uşureze clipele cele mai încordate.

Aceste însuşiri erau de folos unui om care arareori se lăsa pătruns de bucuria vieţii. Din pricină că fusese prea îndelung subjugat şi apăsat, regele Ferdinand avea nevoie adesea să fie înviorat şi întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj şi nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în mine o încredere de oţel, pe care singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici; viaţa nu mă înspăimânta, căci aveam ceva din avântul viteazului voios care e întotdeauna gata de luptă. Nu era în firea soţului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. Fiind german, era un partizan dârz al legii Salice; a recunoaşte unele însuşiri unei femei ar fi fost o încălcare a celor mai scumpe tradiţii ale lui. Dar avea încredere în mine, eram o tovarăşă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea şi ţelurile noastre erau aceleaşi şi trăiam amândoi pentru acelaşi ideal: binele ţării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul faţă de altul şi ne insufla fiecăruia îngăduinţă pentru cusururile celuilalt. […]

La mine nu era niciodată nimic socotit dinainte: aveam o fire deschisă şi cutezătoare şi nu mă dădeam la o parte de la orice primejdie, nepregătindu-mi nici o portiţă de scăpare; eram totdeauna gata să lupt sau să cad în slujba credinţelor mele; n-aveam nimic din diplomatul viclean. Totdeauna am fost îmboldită de un nestăvilit instinct de a fi de folos fără să stau vreodată să cântăresc dacă hotărârile mele pripite erau înţelepte sau nu, dacă aveau să mă expună să fiu nedrept judecată sau rău înţeleasă. Un altruism spontan şi neprecupeţit e cheia firii mele; sunt nevoită să spun aceste lucruri, pentru ca astfel să lămuresc mai bine faptele mele şi purtarea mea în tot timpul domniei regelui Ferdinand.

Regina Maria, Povestea vieţii mele, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, vol. I, pp. 14-15

sursa: ebooks.unibuc.ro

Proclamaţia regelui Ferdinand cu prilejul încoronării sale la Alba Iulia

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor.

Suindu-mă pe tron am rugat Cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege.

Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru.

Am venit astăzi cu regina care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul.

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până  la Mare.

Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică.

Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu.

Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc.

Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă  de armonie şi de dreptate socială.

Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului.

Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări.

Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui A-Tot-Puternic.

Carol al II-lea şi Elena Magda Lupescu Wolf – povestea unei iubiri patimase

Înainte de a vorbi de iubirea care i-a învăluit până la moarte pe Carol al II-lea şi Magda Lupescu, sunt necesare câteva precizări asupra arborelui genealogic al familiei regale, reprezentată de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen.

Din căsătoria regelui Ferdinand cu regina Maria, au rezultat şase copii. Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1961), Maria (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) şi Mircea (1913-1916). Conform tradiţiei, primul băiat născut a devenit regele României.

Carol al II-lea s-a născut la 15 octombrie 1893, fiind cunoscut sub numele de Carol Caraiman. După ce a renunţat pentru prima dată la tron, în 1918, Carol a fugit cu Ioana Lambrino, la Odessa, în august 1919, abdicând pentru a doua oară. Ioana Maria Valentina Zizi Lambrino (1898-1953), a fost fiica unui general român. Au avut un singur fiu, Mircea Gregor Carol Lambrino. Căsătoria lor, îndelung contestată, a fost anulată prin sentinţa Tribunalului Ilfov, din 1919. Carol revine în ţară la 10 martie 1921 şi se căsătoreşte cu prinţesa Elena (1896-1982), care făcea parte din casa regală a Greciei, fiica regelui Constantin. Au avut un singur fiu, pe Mihai, născut în 1921, viitorul monarh al României.

Dar la orizont, a apărut o altă Elena – Elena Lupescu – şi după patru ani şi nouă luni, la 30 decembrie 1925, regele nărăvaş a renunţat pentru a treia oară la tron spre a o întâlni la Paris. Carol şi Elena au divorţat în 1928.

Prin aceste renunţări la tron, regele a adus grave prejudicii imaginii monarhiei din România. Toată suflarea dorea stabilitate politică şi o continuitate regală, normală şi firească. Frământările populaţiei erau în creştere.

După cinci ani petrecuţi în exil, la 20 iunie 1927, Carol revine în România, unde este proclamat rege, la 8 iunie 1930. În 1938, a scos în afara legii partidele politice, înfiinţând partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Ceva mai târziu a acceptat ciopârţirea României Mari, înfăptuită cu trudă de regele Ferdinand, tatăl său. După o perioadă de zece ani de controverse şi măsuri dictatoriale, la 6 septembrie 1940, va fi silit să abdice şi izgonit definitiv din ţară. A semnat actul de renunţare la prerogativele sale, dar fără sa scrie cuvântul abdicare, sperând la o reîntoarcere pe tron, a nu ştiu câta oară – caz unic în istoria universală.

În timpul domniei lui Carol, influenţa amantei lui s-a simţit din ce în ce mai mult la nivel politic. Ea a ordonat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari, dezlănţuind un lung şir de răzbunări într-o ţară care avea nevoie de linişte.

Ghinionul întregii societăţi româneşti a fost acela că în spatele regelui, Elena Lupescu a fost o adevărată eminenţă cenuşie, care a învârtit pe degete o ţară întreagă. Domina comportamentul regelui şi îi controla deciziile. Legătura lor a scandalizat de multe ori clasa politică, dar şi cancelariile străine, făcând să curgă fluvii de cerneală despre tandemul lor politic şi sentimental. Analiştii vremii au ajuns la concluzia că Elena Lupescu a fost singura parteneră care a rezistat apetitului sexual al regelui, bolnav de priapism.

Poporul era uimit de aceste interminabile plecări şi reveniri ale regelui, fără ca cineva să ia o atitudine fermă, aşa cum s-ar fi întâmplat în oricare ţară din lume. În momentul părăsirii palatului, luându-şi rămas bun de la toţi supuşii, Davidescu, unul dintre slujbaşi, obişnuit cu acest circ de abdicări şi reîncoronări ale aceleiaşi persoane, i-a spus regelui : Tot aici o să vă primesc la întoarcere.

După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena care dorea să cunoască întreaga lume. Bani erau din belşug. La 3 iulie 1947, iubitul i-a îndeplinit şi ultimul capriciu. S-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care, iubita a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril.

La 3 aprilie 1953, Carol a murit în urma unui stop cardiac, la varsta de 60 de ani. La ceremonia funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus Adio, dragostea vieţii mele. Coşciugul a fost depus mai întâi în Panteonul Regal, de la Mănăstirea San Vicente şi apoi mutat într-o capelă a cimitirului oraşului Estoril.

Elena Lupescu a murit la 7 iulie 1977, la vârsta de 78 de ani, la 24 de ani de la decesul lui Carol. Osemintele sale au fost aşezate la picioarele regelui.

La 14 februarie 2003, rămăşiţele pământeşti ale celor doi au fost aduse în ţară şi înhumate lângă Mănăstirea Curtea de Argeş, la o distanţă de 450 de metri unul de altul. A fost aleasă ziua de 14 februarie, deoarece atunci s-au cunoscut, în urma cu 78 de ani.

Elena Lupescu s-a născut la 2 septembrie 1899, la Iaşi, ca fiică a farmacistului evreu Nicolas Grumberg Wolf, care şi-a schimbat numele în Nicolae Lupescu. Studiile le-a făcut în Bucureşti, la Pitar Mos, o şcoală de prestigiu în acele timpuri. Avea un corp plinuţ, pielea albă, ochi verzi şi păr roşcat. Încet, încet a devenit o femeie îndrăzneaţă, dominatoare.

S-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie 1925, la cinematograf, prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. Tânăra cu părul roşu fusese căsătorită cu un ofiţer şi a locuit o vreme la vila Carola din Sinaia, unde a avut o viaţă tumultuoasă, cu jocuri de noroc şi aventuri diverse. În anumite dimineţi, personalul mănăstirii de alături se închina cu adâncă pioşenie pentru iertarea păcatelor celor ce ieşeau din vila învecinată, cu mintea înceţoşată.

Primele întâlniri au avut loc în casa colonelului Tăutu şi într-un imobil din strada Mihai Ghica, pe care Carol i l-a cumpărat iubitei. Toate ziarele vremii s-au înroşit cu aceste picanterii. Ziariştii o descriau pe metresa regală, folosind cele mai jignitoare formulări. Analiştii vremii considerau că toate deciziile dezastruoase ale regelui au fost inspirate de amantă. Miniştrii i-au au cerut deseori s-o alunge, dar el a rămas neînduplecat, îngenuncheat pe viaţă faţă de Duduia.

Confirmându-se faptul că istoria este rotundă, redau, în continuare momentul abdicării finale. După ce a ordonat arestarea şi asasinarea legionarilor, în frunte cu căpeteniile lor, ţara fiind într-o continuă fierbere, Carol a dispus înlocuirea premierului Gigurtu cu un ofiţer energic, în persoana generalului Ion Antonescu. Pentru restabilirea liniştii în ţară, noul premier i-a cerut regelui să abdice, în noaptea de 6/7 septembrie 1940. În stradă mulţimea furioasă cerea plecarea urgentă a regelui detestat.

Duduia a început să strângă în grabă lucrurile cele mai de preţ şi să le împacheteze. Bijuterii, bani, 41 de tablouri de valoare şi aur. Întreg bagajul a încăput în 12 vagoane. Pe traseu, gărzile nu au mai dat onorul. Gesticulau a lehamite. Urcarea în tren s-a făcut în gara Băneasa. Până la Lugoj trenul a mers fără incidente. Regele a fost avertizat că legionarii îl vor aştepta la Timişoara şi nu vor lăsa să plece garnitura mai departe dacă Duduia nu va fi dată jos, pentru a fi arestată, judecată şi executată pentru toate relele făcute în atâţia ani.

Urmare a refuzului acestor cereri, la Timişoara ferestrele vagoanelor în mişcare au fost pulverizate de armele automate ale celor plasaţi pe peron. Carol şi Duduia s-au culcat pe jos, spre a nu fi atinşi de rafale.

Marele lor noroc a fost acela că mecanicul de locomotivă nu a oprit trenul din motive care nu s-au aflat niciodată. Oricare ar fi făcut-o în mijlocul acelor tornade de gloanţe.

La fel nu se va afla niciodată de ce trenul nu a fost deraiat, oprit la semnal sau dinamitat. Trecând peste aceste incredibile paradoxuri ale istoriei, cei doi călători îngroziţi au ajuns în final la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Geamurile distruse au fost înlocuite, trenul continuându-şi drumul spre Italia.

Pe parcursul anilor acelui exil fără întoarcere, despre care am mai vorbit, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi şi-au serbat ziua când s-au cunoscut în 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul Nibelungii.

În încheiere citez un fragment din însemnările fostului monarh, făcute la 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic:

Pentru Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii mele.

Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani.

Am trecut împreună prin aşa de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de îndurat. Dragostea noastră le-a înfruntat pe toate şi iată-ne în acest Mexico primitor, unde ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere. Din punct de vedere social, deşi nu ne-am putut căsători încă, situaţia s-a schimbat radical, ea este, de fapt considerată nevasta mea.

Suntem legaţi pentru vecie, nimica nu ne va despărţi.

Dupa cum am precizat pe parcursul textului, la 3 iulie 1947, cei doi s-au căsătorit oficial în Brazilia. Iubirea lor pasională a avut mult mai multe exprimări ce pot umple o carte. Am ales atât cât s-a putut, numai o parte a esenţei.

Pe lângă toate relele pentru care a fost acuzat acest rege, nu trebuie totuşi uitat faptul că România a atins între 1937-1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, nivel ce a făcut ca la Paris, leul să devină valută forte. Doar pentru puţin timp…

sursa: paginiromanesti