Arhive etichetă: Verdi

Nabucco – Va, Pensiero

Nabucco – istoria unei opere

Nabucco (prescurtarea de la Nabucodonosor) este o operă în patru acte, ce are la bază libretul italian redactat de Temistocle Solera, inspirat din povestea biblică. Este, cronologic, a treia operă verdiană, considerată drept cea care a statornicit reputaţia sa de compozitor. Nabucco urmăreşte calvarul evreilor sub domnia regelui babilonian Nabucadenţar (Nabucodonosor). Evenimentele istorice sunt folosite ca fundal pentru un complot politic şi romantic. Premiera a avut loc pe 9 martie 1842, la Scala din Milano, sub numele original de Nabucodonosor.

Numele definitiv de Nabucco al operei (şi al protagonistului ei) a fost folosit prima dată în cadrul unui spectacol de la Teatrul San Giacomo din Corfu, în septernbrie 1844. Cu toate acestea, o variantă mult mai plauzibilä pentru crearea acestei forme prescurtate susţine că ar fi fost rezultatul renaşterii genului muzical al operei în cadrul Teatro Giglio din Lucca. Cea mai cunoscută parte a operei este „Corul robilor evrei“, Va, pensiero, sull’ali dorate (,,Zboară, gândule, pe aripi de aur“), un moment coral care se bucură frecvent de bisuri.

Rolul sopranei Abigaille a fost perceput ca focar de distrugere a unor soliste. Elena Souliotis şi Anita Cerquetti l-au interpretat înainte ca vocile lor să fie pregătite şi registrul înalt le-a deteriorat coardele vocale. Carierele lor au avut, desigur, viaţă scurta. Maria Callas a interpretat rolul doar de trei ori, existând o unică înregistrare live din 1949. Leontyne Price şi Joan Sutherland au refuzat să interpreteze Abigaille. Marisa Galvany, Ghena Dimitrova, Dunja Vejzovic şi Jadranka Jovanovic se numără printre cele mai recente voci care şi-au asumat acest rol.

Deşi nu este la fel de frecvent prezentat ca alte opere verdiene, Nabucco continuă să fie auzit astăzi pe întreg mapamondul. Acesta se afiă pe afişul de la Metropolitan Opera încă de la prima sa reprezentaţie, din cadrul stagiunii 1960-1961. Este unica operă din perioada timpurie a lui Verdi, alături de Ernani şi Luisa Miller, care a fost în ultima vreme cap de afiş la Metropolitan, fiind prezentată în 2001, 2003, 2004 şi 2005. Nabucco este, de asemenea, regăsit în mod regulat pe scena de la Arena di Verona, unde a fost interpretat în 2002, 2003, 2005, 2007 şi 2008.

Verdi comenta faptul că, ,,aceasta este opera cu care începe într-adevăr cariera mea artistică. Şi, de şi am avut multe dificultăţi de înfruntat, este cert că Nabucco s-a născut sub o stea norocoasă”.

Opera a fost un succes instantaneu, dominând operele lui Gaetano Donizetti şi Giovanni Pacini. În timp ce publicul era înnebunit de entuziasm, criticii erau temperaţi în a-şi da aprobarea faţă de această operă. Unul dintre criticii care a considerat Nabucco de-a dreptul revoltător a fost Otto Nicolai, compozitorul căruia i s-a oferit prima dată libretul. În timpul şederii sale lângă Milano, Nicolai, un prusac rasat, nu rezona cu emoţionalul operei italiene. După ce a refuzat să accepte libretul propus de Merelli, Nicolai a început lucrul la un alt proiect, numit Il Proscritto. Premiera dezastruoasă a acestuia din martie 1841 l-a forţat pe Nicolai să anuleze contractul cu Merelli şi s-a reîntors la Viena. De acolo a auzit de succesul operei Nabucco şi, înfuriat, a răbufnit: ,,Operele lui Verdi sunt oribile. El marchează goluri ca un nebun – din punct de vedere tehnic, nici măcar nu este un profesionist. Trebuie că are inima unui măgar şi, în opinia mea, el este un compozitor jalnic, mizerabil...“ Mai mult, Nicolai a descris proiectul Nabucco ca fiind nimic altceva decât ,,furie, invective, vărsare de sânge şi crimă.”

Opiniile lui Nicolai au fost minoritare şi, oricum, în comparaţie cu Verdi, el a devenit o prezenţă obscură. Nabucco i-a asigurat succesul lui Verdi până la retragerea din viaţa muzicală, douăzeci şi nouă de opere (inclusiv unele versiuni revizuite şi actualizate) mai târziu. Istoricii muzicali au întreţinut vreme îndelungată un puternic mit în jurul celebrului cor Va pensiero, cântat de robii evrei. Multă vreme, erudiţii au indus publicului ideea de a răspunde cu fervoare naţionalistă la imnul robilor care îşi cântau dorul de patria-mamă, aplaudand şi cerând repetarea odei. În mod expres, guvernul acelor vremuri a interzis bisurile, de parcă aceste gesturi ar fi avut vreo semnificaţie deosebită.

Specialiştii de azi explică această probibiţie, respectiv mitul legat de Va pensiero, considerându-l, pentru acea vreme, drept forma unui imn naţional al apusului Risorgimento. De fapt, publicul cerea bis nu pentru Va pensiero, ci mai degrabă pentru imnul ,,Immenso Iehova“, cântat de robii evrei în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru salvarea poporului său. În lumina acestor noi explicaţii, poziţia lui Verdi ca Lider al muzicii din Risorgimento a fost minimalizată in mod corespunzător. La înmormântarea lui Verdi, mulţimile aflate în stradă au izbucnit spontan, intonând ,,Va, pensiero„.

sursa: Mari compozitori, vol. II, Ed. Litera International

Forta destinului sau blestemul unei opere

Forta destinului – Libretul a fost scris de Francesco Maria Piave, pornind de la o dramă  spaniolă, Don Alvaro, o La fuerza del sino (1835), de Angel de Saavedra Ramirez de Banquedano, duce de Rivas, şi cu adaptarea unei scene după Wallensteins Lager (Tabăra lui Wallenstein) de Friedrich Schiller.

Premiera a avut loc la 22 noiembrie 1862, pe scena Teatrului Imperial Balşoi Kamenni din Sankt Petersburg, Rusia. După revizuiri ulterioare, spectacolele susţinute la Roma în 1863 (cu titlul Don Alvaro) şi la Madrid (în prezenţa ducelui de Rivas, autorul piesei) au fost continuate, la scurt timp, cu reprezentaţii la New York şi la Viena (1865), Buenos Aires (1866) şi Londra (1867).

După alte revizuiri şi adăugiri ale lui Antonio Ghislanzoni, Verdi şi-a prezentat această versiune – devenită partitura standard a operei – la Scala din Milano, pe 27 februarie 1869. Cele mai importante modificări au fost reprezentate de introducerea unei noi uverturi (în locul unui scurt preludiu), de completarea scenei ultime a actului al treilea – ce urmează duelului dintre Carlo şi Alvaro – şi de un final nou, în care Alvaro rămâne în viaţă (în locul sinuciderii, aruncându-se de pe o stâncă).

La Forza este o operă pe care mulţi cântăreţi ai vechii şcoli italiene au considerat-o a fi „blestemată“ şi aducătoare de ghinion. Tocmai din acest motiv, foarte superstiţiosul Luciano Pavarotti a evitat interpretarea lui Alvaro. Pe data de 4 martie 1960, la Metropolitan Opera, în spectacolul cu Renata Tebaldi şi tenorul Tucker Richard, în timpul interpretării ariei lui Don Carlo din actul al treilea – care începe cu „morir, cosa tremenda” (,,a muri, un lucru groaznic“) – baritonul american Leonard Warren a fost răpus de viguroasa cabaletta. În timp ce Rudolf Bing declara că Warren mergea tăcut şi a căzut pur şi simplu cu faţa la podea, alţii afirmă că el a început să tuşească şi să se înece, strigand disperat „ajutaţi-mă, ajutaţi-mă!” înainte de a se prăbuşi la pământ şi a rămâne nemişcat. Câteva minute mai târziu a fost declarat mort din cauza unei masive hemoragii cerebrale şi spectacolul a fost anulat. Warren avea doar 48 de ani. „Blestemul“ i-a determinat pe solişti şi pe alţii să intreprindă lucruri ciudate pentru a scăpa de posibile ghinioane. Astfel, de exemplu, se zvonea despre marele tenor italian Franco Corelli că, în timpul unora dintre spectacolele sale de operă, ca măsură de ,,protecţie“, nu-şi împreuna niciodată picioarele. Sau, un bine-cunoscut director italian între anii 1950-1980, care furniza la nivel naţional decoruri şi costume pentru diversele companii de operă, a insistat că, deşi a avut de a face vreme îndelungată cu ele, nu le-ar purta sau atinge niciodată. Alt exemplu: în urmă cu ceva ani, la un concert la Bergen County, New Jersey, tocmai se cânta ,,Oh, che tu in seno“, aria principală a tenorului. Exact în momentul finalizärii interpretării acesteia, sala teatrului a rămas în beznă.

sursa: Mari compozitori, vol.2, Ed.Litera

La Traviata – scurt istoric

La Traviata este o operă în trei acte, bazată pe libretul italian scris de Francesco Maria Piave. El are ca sursă Dama cu camelii (1852), un scenariu adaptat după romanul lui Alexandre Dumas-fiul. Tradus, titlul înseamnă femeia rătăcită sau, figurativ, femeia decăzută. Iniţial, opera fusese denumită Violetta, după personajul principal. Piave şi Verdi au vrut să aducă în contemporaneitate romanul lui Dumas, dar autorităţile de la teatrul La Fenice au insistat ca acesta să se deruleze în trecut, în „anii 1700“. Până prin 1880, dorinţele personale ale nici unui libretist şi compozitor nu s-au finalizat printr-o punere în scenă a unei versiuni ,,realiste“.

Premiera din 6 martie 1853 în splendidul teatru veneţian La Fenice s-a dovedit un eşec total. A doua zi după acest eveniment, Verdi i-a scris prietenului său Muzio ceea ce avea să devină, probabil, cea mai faimoasă scrisoare a sa: „Azi-noapte, La Traviata a fost un eşec. Este vina mea sau a soliştilor? Timpul va hotărî.

Această epistolă nu implica doar ceea ce Verdi conştientiza foarte bine – anume că unii solişti nu „înţeleg muzica sa” şi nu interpretează convingător rolurile, cu deosebire soprana obeză, incapabilă să se transpuna în eroina aflată pe moarte -, ci surprinde credinţa lui Verdi ca publicul ştie să facă selecţia între arta de calitate şi cea mai puţin bună şi se va pronunţa în timp util în acest sens.

După unele revizuiri între 1853 şi mai 1854, cu precădere actul 2 şi 3, opera a fost prezentată din nou în Veneţia, de această dată la Teatro San Benedetto. Reprezentaţia s-a bucurat de critici favorabile, în mare parte datorită performanţei Mariei Spezia-Aldighieri în rolul Violettei. La 24 mai 1856, versiunea revizuită a fost prezentata la Her Majesty’s Theatre din Londra, urmată de premiera la New York pe 3 decembrie a aceluiaşi an.

Actualmente, opera a devenit extrem de populară şi se regăseşte constant în repertoriul standard al operelor de pe întreg mapamondul.

Traviata – Verdi

Nabucco – Verdi