Arhive etichetă: Portretul lui Pablo Picasso

Cine a fost Picasso?

Picasso şi-a facut apariţia în lumea artelor între anii 1898 şi 1899, când tânărul pictor spaniol, talentat, încetează a se mai semna cu numele de familie al tatălui – Ruiz – şi adoptă definitiv numele mamei — Picasso -, alegând să nu folosească niciunul dintre cele 14 prenume primite la naştere. Nu se cunosc foarte bine motivele acestei alegeri, care a fost oricum rezultatul unei lungi perioade de meditaţie — pe tot parcursul anului 1897 experimentase variante ale numelui de familie matern, semnându-şi desenele cu „Picaz”, „Picas…”, pseudonime precedate uneori de incontestabilul „Io”. Mai târziu a susţinut că impulsul i-l dăduse sunetul exotic al acestui nume, marcat de dublarea literei „s”, în timp ce numele tatălui – Ruiz – era un nume prea comun în Spania. „Chiar şi în numele Matisse, Poussin şi Rousseau există litera «s» dublă”, declara el fotografului Brassai.

Pablo Picasso

Conform altei versiuni însă, a ales numele de Picasso din superstiţie: tatăl lui, şi el pictor, avusese o carieră mediocră, iar tânărul artist – în dorinţa de a alunga ghinionul – ar fi preferat să îndepărteze posibilele influenţe negative din memoria sa (chiar dacă, în realitate, a rămas foarte legat de amintirea figurii paterne pentru tot restul vieţii), odată ce a devenit conştient de talentul său mai puţin obişnuit.

Indiferent de motivul alegerii sale, acel nume era destinat să devină unul dintre cele mai faimoase ale secolului al XX-lea, evocând, în bine şi în rău, tot ceea ce presupunea revoluţionarea artei contemporane. Alţi artişti ai secolului ce abia se sfârşise au pus în practică experimente mult mai radicale decât cele ale lui Picasso, dar niciunul nu a reuşit ca el (cel puţin în prima parte a secolului al XIX-lea) să obţină un succes de asemenea anvergură.

Picasso - Autoportret cu paleta de culori

În atelierul său aflat la numărul 7 din Rue des Grands-Augustins, pe care pictorul îl foloseşte începând cu anul 1937, era un permanent du-te-vino de prieteni, admiratori şi aspiranţi. Acelaşi lucru se întâmplase, la începutul secolului, şi în atelierul pe care artistul, pe atunci necunoscut, îl avea în Montmartre (se spune că în acea perioadă a dobândit straniul obicei de a picta noaptea, pentru a evita ca vizitele să-i întrerupă lucrul).

Picasso a fost întotdeauna conştient de valoarea sa. Înainte ca propria-i imagine – privirea intensă („mirata fuerte”, cum se spune în spaniolă), cămăşile aspectuoase – să devină un model în publicaţiile de mare tiraj, pictorul s-a preocupat mereu de îmbunătăţirea acesteia, printr-o lungă serie de desene şi picturi, dorind parcă să sublinieze fiecare transformare a artei sale cu ajutorul corpului. Autoportrete în care adesea se înfăţişa pictând, chiar şi sub masca anonimatului – Pictor şi model, de exemplu — sunt tot mai încărcate de tensiuni erotice, ca şi cum, prin identificarea dintre dorinţa sexuală şi pictură, ar fi vrut să dezvăluie încărcătura emoţională deosebită ce stătea la originea picturilor sale.

Juan Gris - Portretul lui Pablo Picasso

Într-adevăr, imaginea trupului lui Picasso dobândeşte imediat o valoare simbolică pentru comunitatea artiştilor. În anul 1912, tânărul pictor spaniol Juan Gris, stabilit la Paris, care participa pentru prima oară la Salon des Independants, expune un Portret al lui Picasso pentru a-şi declara în mod explicit apartenenţa la mişcarea cubistă. Pe de altă parte, analizând atent evenimentele secolului al XIX-lea, artistul Maurizio Cattelan a introdus, printr-o operă din anul 1998, o caricatură a lui Picasso în galeria sa defăimătoare a miturilor secolului al XX-lea.

Cum devine Picasso simbolul excelenţei artistice contemporane? Viaţa acestui artist este în aparenţă lipsită de evenimente importante, ea fiind dedicată trup şi suflet picturii. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este chiar lipsită de o reală recunoaştere oficială — ca şi cum Picasso nu ar fi căutat confirmări de ordin administrativ din exterior (invitaţii la expoziţii sau la manifestaţii de gen), fiind foarte conştient de propria valoare şi mult prea ocupat să-şi trăiască (conform spuselor sale) „viaţa de pictor”.

Helene Parmelin, soţia pictorului Edouard Pignon, citează într-o carte de memorii din 1966 afirmaţia lui Picasso:

„Pictorii autentici nu se pot culca niciodată pe lauri. Aceştia ştiu doar să ducă o existenţă eternă şi mizerabilă, aceea de pictori”.

sursa: Picasso, Adevărul Holding, 2009