Arhive etichetă: Corneille

Pierre Corneille. O biografie (IV)

pierre corneille1664 – Corneille cumpără pentru întâiul său născut, Pierre, un brevet de ofiţer.

La 2 iunie moare ducele de Guise, care îi găzduise pe cei doi fraţi Corneille şi familiile lor în palatul său.

La 3 august are loc o primă reprezentaţie cu Othon, la Fontainebleau, în faţa Curţii. La 5 noiembrie, actorii de la Hotel de Bourgogne reiau spectacolul pentru marele public, cu un succes mediocru.

Spre sfârşitul anului, Colbert emite un decret prin care sunt anulate toate titlurile de nobleţe obţinute după 1630. Corneille obţine însă de la rege o excepţie în favoarea sa.

1665 – Corneille publică o nouă ediţie din traducerea sa după Imitatio Christi.

La 4 august are loc premiera piesei Alexandre, de Racine,  care obţine pentru prima dată un succes remarcabil.

În preajma Crăciunului moare Charles Corneille, cel mai talentat dintre fiii lui Pierre Corneille, în vârstă de numai doisprezece ani.

1666 — La 28 februarie are loc premiera piesei Agesilas. Este un nou eşec al lui Corneille. În aprilie piesa apare şi în librării.

1667 – La 4 martie are loc premiera piesei Attila, jucată de trupa lui Moliere. Succes onorabil, dar departe de proporţiile celor de altă dată. Corneille simte că arta lui nu mai are vigoarea necesară şi nu mai corespunde gustului vremii.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (III)

corneille1652 – Descurajat de eşecul piesei Pertharite, poetul se consacră în întregime traducerii începute (Imitatio Christi), a cărei publicare parţială se bucurase de un succes remarcabil. La 31 octombrie apare sfârşitul cărţii I şi începutul cărţii a II-a din Imitation.

Spre sfârşitul anului 1652 sau la începutul anului 1653 se naşte al cincilea copil al soţilor Corneille: Charles.

În aceeaşi perioadă, Conde, constrâns să părăsească Parisul, se retrage în Ţările de Jos. Regenta şi Ludovic al XIV-lea se întorc în capitală.

1653 – În februarie, Mazarin se întoarce şi el în capitală. Preluând din nou puterea, îl numeşte pe Fouquet ministru de finanţe. În martie, Corneille publică Închinare a Poeziei către Pictură, cu ocazia recunoaşterii oficiale a Academiei de Pictură, întemeiată de Le Brun, în 1648. Poetul se plânge de necesitatea unui mecenat în favoarea poeţilor, atacându-l făţiş pe Mazarin. În aprilie apare Pertharite. În iunie sunt publicate primele două cărţi din Imitation de  Jesus-Christ. În toamna aceluiaşi an, Paul Pelisson (1624 – 1693) publică o Istorie a Academiei Franceze, în care acreditează – prin aluzii străvezii – ideea că Richelieu ar fi fost iniţiatorul persecuţiilor împotriva Cidului. Corneille nu face nimic pentru a combate aceste zvonuri.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (II)

Corneille1638 – La 5 septembrie se naşte viitorul rege Ludovic al XIV-lea.

Una din funcţiile lui Corneille, cea de avocat al Coroanei pe lângă Administraţia Apelor şi Pădurilor, este ameninţată să-şi piardă din importanţă, deoarece se creează un nou post, care îl dublează pe al său. Temându-se că aceasta va duce şi la o diminuare a veniturilor, Corneille angajează o lungă procedură de contestaţie, care îi va răpi tot timpul. Adăugate la marea dezamăgire pe care i-o pricinuise „disputa Cidului”, aceste tracasări materiale îl împiedică să scrie.

1639 – În luna februarie moare tatăl poetului, Corneille devenind astfel şeful familiei. În martie sunt publicate piesele Medeea şi Jocul amăgirii. Spre sfârşitul anului, revenindu-şi din şocul provocat de „disputa Cidului” şi influenţat de evenimentele vremii, Corneille scrie Horaţiu.

1610 – În primăvară, Horaţiu este jucat cu un succes îndoielnic pe scenele pariziene, după ce autorul primise încuviinţarea lui Richelieu.

1641 – În ianuarie apare Horaţiu, cu o dedicaţie către Richelieu în care poetul scrie că îi datorează protectorului său „tot talentul şi reputaţia de care se bucură“. În primăvara aceluiaşi an se joacă în premieră Cinna.

Pierre Corneille se căsătoreşte cu Marie de Lamperiere (cu unsprezece ani mai tânără decât el), fiica unui înalt magistrat din localitatea Gisors. Se pare că Richelieu a trebuit să intervină energic pentru a obţine consimţământul tatălui fetei, care considera că face o mezalianţă. La scurt timp după căsătorie, Corneille contractează o pneumonie care îl ţine multă vreme la pat.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (I)

corneille1606 (6 iunie) – Se naşte Pierre Corneille, la Rouen, în casa din Rue de Pie (astăzi „Muzeul Pierre Corneille”), cumpărată în 1584 de bunicul său, Pierre Corneille (prenumele se transmitea – în virtutea unei tradiţii – din tată în fiu primului născut de parte bărbătească din ramura principală a familiei), consilier referendar pe lângă Cancelaria Parlamentului Normandiei (pe vremea aceea, parlamentul avea atribuţii juridice, nu legislative, și era organizat teritorial). Tatăl său, pe care îl chema – în virtutea tradiţiei menţionate – tot Pierre Corneille, era „maître des Eaux et Forets” în vice-comitatul de Rouen, adică funcţionar juridic însărcinat cu administrarea pădurilor Coroanei și cu rezolvarea delictelor de vânătoare şi de pescuit. Mama sa, Marthe Le Pesant, era fiica unui avocat din Rouen. Viitorul poet va avea doi fraţi – Antoine (1611-1657), care va îmbrăca haina preoţească, şi Thomas (1625-1709), autor dramatic de succes – şi trei surori: Mărie (n. 1609), căsătorită Ballan, Marthe (n. 1622), căsătorită Le Bovyer de Fontenelle (mama lui Fontenelle) şi Madeleine (n. 1629), dispărută la vârsta de numai şase ani.

1615-1622 – Pierre Corneille face studii strălucite la Colegiul Maulevrier din Rouen, condus de iezuiţi. Vădeşte calităţi intelectuale deosebite, precum şi un remarcabil talent poetic despre care stau mărturie premiile obţinute în 1618 şi 1620 pentru versurile scrise în latineşte, limba şi cultura latină marcând, dealtfel, întreaga sa creaţie.

1624 – Cardinalul de Richelieu (1585-1642) devine prim-ministru al Franţei.

Proaspăt licenţiat în drept, Pierre Corneille depune jurământ, ca avocat stagiar la audienţa civilă de pe lângă Parlamentul din Rouen. Între 1624-1628 va trece din cameră în cameră pentru a se familiariza cu procedura. (Parlamentele regionale erau organizate în trei camere: Camera Mare – care judeca în primă instanţă procesele importante şi în apel sentinţele emise de instanţele inferioare, Camera de Petiţii – secţie a Curţii de Casaţie, care audia petiţiile şi judeca în apel anumite sentinţe emise de instanţele inferioare, şi Camera de Anchetă – însărcinată cu judecarea delictelor minore.) Este însă atras din ce în ce mai mult de creaţia literară.

1625 – Se joacă – după spusele lui Fontenelle – prima piesă a lui Pierre Corneille: Melita sau scrisorile măsluite. Data este incertă, unii istorici literari afirmând că piesa a fost jucată abia în 1629. Având în vedere că poetul Alexandre Hardy (?1570 – ? 1632), aflat la vârsta senectuţii, îndreaptă – în 1628 – o diatribă împotriva „scursorilor baroului, care îşi închipuie că nişte avocăţei ar putea deveni poeţi de seamă”, se pare că piesa este cel puţin anterioară acestei date.

Continuă citirea →

Corneille – o căsătorie cu peripeţii

În 1641, Pierre Corneille s-a căsătorit. Nepotul său, Fontenelle, a pus în circulaţie o anecdotă privind o intervenţie a lui Richelieu în scopul de a facilita această căsătorie.

„Domnul Corneille, încă foarte tânăr [vorba vine, avea deja 35 de ani!], se înfăţişă, mai trist şi mai visător decât de obicei, înaintea cardinalului, care îl întrebă dacă munceşte. El răspunse că nu avea nici pe departe liniştea sufletească necesară scrisului şi că dragostea îi sucise minţile. Obligat să se exprime mai clar, el spuse că iubea înfocat pe fiica unui locotenent general din Andely (Normandia) şi că tatăl fetei nu era de acord cu căsătoria. Cardinalul ceru ca acest tată dificil să vină la Paris, să discute cu el. La vestea unui ordin aşa de neaşteptat, acesta sosi tremurând şi se întoarse acasă foarte mulţumit că a scăpat ieftin, dând pe fiica sa de soţie unui bărbat care se bucura de asemenea trecere”. 🙂

Despre Corneille

Ce ştim despre Corneille? Multe lucruri, dar în acelaşi timp foarte puţin. Mai multe decât despre oricare dintre marii scriitori ai secolului său, dar nici unul dintre acelea care dau măsura adevărată a unui om, care luminează viaţa intimă a căminului său ori te ajută să citeşti în adâncul inimii şi a gândurilor sale – aşa cum aflăm în biografia unui Pascal, Moliere sau Racine. Cunoaştem perfect pe Corneille ca personaj social, dar ca persoană destul de puţin.

Corneille a dus, învaluit în discreţie, traiul unui burghez oarecare, lipsit de întâmplări senzaţionale. Deşi după primele sale piese cunoaşte celebritatea, scriitorul locuieşte până spre bătrâneţe  în oraşul său natal, Rouen, mărginindu-se să facă scurte călătorii la Paris, legate de preocupările lui literare. Căsătorindu-se la 35 de ani, Corneille se va preocupa mereu să asigure familiei sale o situaţie materială onorabilă. Va avea patru fii şi două fiice. După două eşecuri, explicabile prin intrigi de culise, este primit, la 22 ianuarie 1647, în Academia Franceză. Singurul eveniment ieşit din comun din existenţa sa particulară s-a petrecut în octombrie 1662, când, la vârsta de 56 de ani, scriitorul se mută definitiv la Paris cu întreaga lui familie. Începând din 1663, an în care tânărul Ludovic al XIV-lea inaugurează mecenatul în favoarea artiştilor, Corneille va beneficia de o pensie regală (2000 de livre pe an).

„Până la Racine, toată istoria teatrului o găsim în Corneille; istoria lui Corneille o găsim în operele sale. Obligat la un moment dat să apară în scenă pentru apărarea Cidului, el se retrage imediat după aceea în penumbra care convenea perfect simplicităţii moravurilor sale…” (F. Guizot)

Acest mic magistrat de provincie, acest burghez temător, atât de umil în faţa celor puternici, a cunoscut îndeaproape senzaţiile ameţitoare pe care ţi le dă puterea.  El a fost rege, a trăit el însuşi aceste drame ale gloriei şi ale ambiţiei care alcătuiesc substanţa teatrului său. A avut vasali, a încasat tribut, i s-au adus osanale, apoi, după 30 de domnie respectată, s-a văzut constrâns să lupte crâncen spre a-şi apăra coroana ameninţată. El o păstră cu preţul unor mari eforturi – dar o păstră – şi muri rege.

Racine nu a reuşit vreodată să ocupe o situaţie literară comparabilă cu a lui. Nu găsim în istoria literaturii franceze decât alte două cazuri de asemenea suveranitate literară: a lui Voltaire şi a lui Victor Hugo de după exil.

Corneille versus Racine

RĂSFOIESC cu delicii volumul pe care Jean d’Ormesson îl consacră teatrului lui Racine în seria bilunară de la „Le Figaro”. Îmi aduc aminte de preţuirea pe care Anton Holban o avea pentru „Bérénice”, piesa fără subiect, despre care autorul însuşi afirmă într-o splendidă prefaţă, reluată în volum: „A inventa înseamnă a face ceva din nimic”.

Nu e nici cruzime, nici moarte, ca de obicei în tragedii, în „Bérenice”: doar o despărţire. O tragedie psihologică, aşadar. E sigur că tocmai această puritate îi plăcea lui Holban, autor al unor romane în care, de asemenea, nu se întâmplă, în ordine exterioară, mare lucru, dar foarte multe în viaţa interioară a personajelor.

Această puritate n-a cruţat piesa de contestaţii. Şi nu din partea autorităţii religioase (deşi Racine se certase cu membrii comunităţii de la Port-Royal), ci a scriitorilor înşişi, împinşi de la spate de cel mai celebru dintre ei, Corneille. „Bérénice” e montată prima oară pe scenă pe 21 noiembrie 1670, aşadar acum aproape două sute cinci zeci de ani. Era deja notorie rivalitatea dintre tânărul dramaturg, avea 31 de ani şi era abia la a patra lui piesă şi doar la a doua de succes, şi mai vârstnicul Corneille, aflat în amurgul carierei. Rivalitatea data de la premiera cu „Andromaca”. Corneille nu-i ierta lui Racine un succes pe care teatrul francez nu-l mai cunoscuse de la premiera, în 1636, a „Cid”-ului propriu. Nu s-a mulţumit să pună la cale o întreagă cabală, dar a scris el însuşi „Tite şi Bérénice”, o piesă pe aceeaşi temă. N-a avut trecerea la public a lui Racine, ceea ce l-a îndârjit şi şi-a chemat în sprijin fanii. Madame de Sévigné are, cu ocazia asta, o vorbă grea: „(piesa lui Racine) nu e pentru secolele care vin”. S-a dovedit că e.

Zece ani după „Andromaca”, „Phedra” e din nou concurată neloial. De data asta, de „Phedra şi Hyppolite” a lui Pradon. E tot mâna lui Corneille, prea bătrân ca să scrie el însuşi, aşa că poetul Pradon şi-a luat această sarcină. Din nefericire pentru Corneille, era un mediocru. Gloria lui Racine le răpise minţile şi altora, s-ar zice, de vreme ce Pradon îşi închipuia că va reuşi ce nu reuşise Corneille.

Nu e lipsit de inters să amintesc faptul că principalele piese ale lui Racine, opt la număr, sunt scrise într-un interval de zece ani, acela scurs între „Andromaca” şi „Phedra”. În 1677, după succesul acesteia din urmă, Racine se decide să nu mai scrie teatru. Cum să ne explicăm renunţarea despre care nu vorbeşte nimeni?

Nu i-au lipsit înaltele protecţii. Succesul ar fi trebuit să-l încurajeze să continue. Nu ne rămâne decât ipoteza că sila de mica lume a literaţilor a cântărit mai greu decât toate recunoaşterile şi onorurile.

Nicolae Manolescu

sursa: Romania literara, 11 decembrie 2009 ( Anul X LII )