Arhive etichetă: originea lumii

Creația în mitologie

ovidiusÎn mitologia clasică, originea lumii şi a omului nu îi este atribuită unui zeu care îi creează din neant, ci apare mai curând ca rod al unei transformări progresive, al reordonării unor elemente preexistente, reordonare operată de o singură zeitate sau de mai mulţi zei. Ca atare, cosmologia anticilor şi istoria originii omului nu pot figura decât în mod convenţional împreună la rubrica „creaţie”, cuvânt care porneşte de la presupunerea unei întemeieri ex nihilo a ceva ce înainte nu exista.

Potrivit poeţilor antici (mai ales în povestirile lui Hesiod în Grecia şi ale lui Ovidiu în cazul Romei), originea lumii nu constituie în nici un caz o naştere din neant, ci o trecere de la haosul primordial la ordine, unde fiecărui element îi este atribuit un loc şi un rol. Materia preexistentă se organizează, iar printr-un proces de generări succesive, de uniri şi de desprinderi, lumea îşi capătă configuraţia. De asemenea, în cazul originii omului, e mai corect să se vorbească de metamorfoză decât de creaţie: omul nu este creat din neant, ci alcătuit din materia preexistentă, manevrată de zei în aşa fel încât să se transforme, tocmai ca într-o metamorfoză, în ceva diferit.

Continuă citirea →

Originea lumii şi a zeilor

La început domnea Haosul cel veşnic, fără de sfârşit şi cufundat în beznă. El a fost izvorul de viaţă al lumii. Totul a purces din Haosul cel nemărginit: şi lumea întreagă, şi zeii cei fără de moarte. Din Haos s-a zămislit şi zeiţa Geea, adică Pământul. Zeiţa aceasta, puternică şi dătătoare de viaţă la tot ce trăieşte şi creşte pe trupul ei, a cuprins întinderi nemărginite. Iar în adâncurile fără sfârşit ale Pământului, la fel de departe de noi cum e cerul cel necuprins şi plin de lumină, s-a născut întunecatul Tartar – beznă îngrozitoare şi noapte veşnică. Din Haos, izvor al vieţii, a luat naştere şi aceea putere fără margini, Dragostea ce însufleţeşte totul, numită Eros.

Şi astfel lumea începu să ia fiinţă. Haosul nemărginit zămisli întunericul cel veşnic, pe nume Erebos, şi Noaptea neagră, numită Nyx. Iar din Noapte şi din Întuneric s-au născut Lumina veşnică, numită Ether, şi Ziua cea luminoasă şi plină de bucurii, Hemera. Lumina se revărsa asupra întregii lumi şi noaptea şi ziua începură să-şi urmeze una alteia.

Pământul puternic şi îmbelşugat dădu naştere Cerului albastru de necuprins, Uranos, şi acesta se întinse deasupra Pământului. Falnici se ridicară până la el Munţii înalţi, zămisliţi de Pământ şi atunci se revărsă larg Marea cea pururi zgomotoasă. Geea născu Cerul, Munţii şi Marea, şi toate acestea laolaltă tată nu au.

Uranos învălui lumea întreagă. El îşi luă de soţie pe Geea dătătoare de roade. Uranos şi Geea avură şase fii şi tot atâtea fiice, toţi titani de temut şi puternici. Unul dintre ei, titanul Okeanos, care înconjura pământul aidoma unui râu fără maluri, şi soţia lui, zeiţa Thetis, aduseră pe lume toate râurile ce-şi rostogolesc undele în mare şi pe zeiţele mării, Okeanidele. Iar titanul Hyperion împreună cu Thea au adus pe lume pe copiii lor: Soarele – Helios, Luna – Selene şi Zarea împurpurată – Eos (Aurora). De la Astreos si Eos au purces toate stelele de pe cerul întunecat al nopţii şi toate vânturile: Boreas – vântul furtunos de miazănoapte, Euros – cel dinspre răsărit, Notos – vântul umed de miazăzi şi blândul Zefyros dinspre apus, purtător de nori bogaţi în ploaie.

Afară de titanii aceştia, Pământul a zămislit trei uriaşi ciclopi, cu câte un singur ochi în frunte, şi alţi trei uriaşi cu câte 50 de capete şi mari cât munţii – Hecatonheirii, numiţi astfel fiindcă aveau câte o sută de braţe fiecare. Atât de năprasnică şi înspăimântătoare era puterea acestora, încât nimeni şi nimic nu le putea sta împotrivă.

Uranos s-a mâniat pe copii lui şi i-a închis în bezna adâncă, în străfundurile Pământului, adică în pântecele Geei, oprindu-i să mai vadă lumina zilei. Geea, mama copiilor, suferea cumplit, căci groaznica povară ascunsă în pântecele ei o copleşea. Atunci ea îi chemă pe copii ei, titanii, şi-i îndemnă să se răzvrătească împotriva tatălui lor; dar ei se temeau să ridice mâna asupra lui. Numai cel mai mic dintre ei, vicleanul Cronos, se răzvrăti şi printr-un şiretlic îl răsturnă de pe tron pe tatăl său şi-i luă puterea.

Ca să-l pedepsească pe Cronos, zeiţa Nyx zămisli o ceată de zeităţi înfricoşătoare: Thanatos – moartea, Eris – discordia, Apate – înşelăciunea, Ker – nimicirea, Hypnos – somnul cu droaia lui de năluciri întunecate, Nemesis cea lipsită de îndurare, răzbunătoarea fărădelegilor, precum şi multe alte zeităţi. Zeităţile acestea semănară groaza, dezbinarea, înşelăciunea, lupta şi nenorocirea în lumea în care Cronos urcase pe tronul tatălui său.