Creația în mitologie

ovidiusÎn mitologia clasică, originea lumii şi a omului nu îi este atribuită unui zeu care îi creează din neant, ci apare mai curând ca rod al unei transformări progresive, al reordonării unor elemente preexistente, reordonare operată de o singură zeitate sau de mai mulţi zei. Ca atare, cosmologia anticilor şi istoria originii omului nu pot figura decât în mod convenţional împreună la rubrica „creaţie”, cuvânt care porneşte de la presupunerea unei întemeieri ex nihilo a ceva ce înainte nu exista.

Potrivit poeţilor antici (mai ales în povestirile lui Hesiod în Grecia şi ale lui Ovidiu în cazul Romei), originea lumii nu constituie în nici un caz o naştere din neant, ci o trecere de la haosul primordial la ordine, unde fiecărui element îi este atribuit un loc şi un rol. Materia preexistentă se organizează, iar printr-un proces de generări succesive, de uniri şi de desprinderi, lumea îşi capătă configuraţia. De asemenea, în cazul originii omului, e mai corect să se vorbească de metamorfoză decât de creaţie: omul nu este creat din neant, ci alcătuit din materia preexistentă, manevrată de zei în aşa fel încât să se transforme, tocmai ca într-o metamorfoză, în ceva diferit.

Mitologia greacă atribuie originea omului intervenţiei zeilor, care l-au creat sub pământ, întrebuinţând ţărâna şi focul, după care le-au încredinţat lui Prometeu şi lui Epimeteu sarcina de a-l înzestra cu unele calităţi. Potrivit acestei versiuni a mitului, evocată de Platon în Protagoras, Epimeteu, „dublul” negativ al lui Prometeu, a împărţit calităţile în mod inegal diferitelor creaturi, astfel încât, pentru a compensa situaţia omului, rămas lipsit de toate, Prometeu a trebuit să fure pentru el focul şi tehnica, păzite de Atena şi Hefaistos. Astfel oamenii au devenit, spre deosebire de animale, părtaşi la natura divină.

Alte versiuni ale mitului îi atribuiau crearea oamenilor şi animalelor aceluiaşi Prometeu, care i-a plăsmuit din ţărână şi apă; el a făurit omul: „S-a născut omul, fie că l-a creat din sămânţa divină acel făcător al lucrurilor şi obârşie a unei lumi mai bune, fie că lutul proaspăt şi de curând despărţit de înaltul eter păstra în sine seminţele cerului cu care era înrudit, lut pe care fiul lui Iapet, după ce l-a amestecat cu apă de râu, l-a plăsmuit” (Ovidiu, Metamorfoze).

În mitologie, originea bărbatului este diferită de cea a femeii. Hesiod povesteşte că Zeus a creat femeia ca pedeapsă pentru că Prometeu furase focul. Regele zeilor „a dat vestitului Hefaistos porunca neîntârziată/ S-amestece cu apă lutul, sădind în el glas şi putere/ De om şi-apoi să modeleze, cu chip de veşnică zeiţă,/ Un preafrumos boi de fecioară fermecătoare, iar Atenei/ S-o-nveţe cum să ţeasă pânza cu măiestrie-mpodobită./ Reverse Afrodita de-aur, pe creştetu-i, tot harul ei – / Cumplitul dor şi năzuinţa ce-ţi lasă trupul fără vlagă – / Iar crainicul Hermes […] a primit porunca/ să-i dea o inimă câinoasă şi-o fire veşnic prefăcută” (Hesiod, Munci şi zile). Modalitatea creaţiei este aceeaşi ca în cazul bărbatului (transformarea ţărânei şi a apei într-un corp însufleţit), însă rezultatul, strălucitoarea creatură pe nume Pandora, se dovedeşte a fi „prăpăditul oamenilor ageri”, o „cursă ce nu iartă”.

În Antichitate, originea lumii, lucrurilor şi oamenilor i-a preocupat nu doar pe poeţi şi mitografi, ci şi pe filosofi. Şi aceştia din urmă, în ciuda diferenţelor existente între ei, văd creaţia ca pe o metamorfoză a materiei ori a unui principiu primar, ori ca pe o operă a unui artizan sau artist divin (Demiurgul platonician), iar imaginile la care ei recurg sunt de multe ori tributare mitologiei. Astfel se întâmplă, de pildă, în cazul lui Platon, după care, „la început, toate acestea se aflau în dezordine, iar zeul a introdus în fiecare lucru toate felurile de proporţii, pretutindeni unde erau cu putinţă, pentru ca fiecare să fie într-o proporţie armonioasă atât cu sine cât şi cu celelalte. […] Pe acestea toate Demiurgul le-a pus întâi în ordine, apoi a alcătuit din ele acest univers. […] Căci al celor divine, el însuşi a luat asupră-şi să le fie făuritor, orânduind ca pe cele muritoare să le făurească propriile lor odrasle. Iar acestea, imitându-l, după ce au luat de la el principiul fără de moarte al sufletului, i-au alcătuit un trup muritor în care i-au făcut sălaş” (Timaios).


sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: