Arhive etichetă: inventii

Inventatorul și pisica

percy shaw inventator ochi de pisicaInspirat de faptul că ochii pisicilor reflectă lumina, englezul Percy Shaw a inventat în 1934 marcaje rutiere din sticlă și cauciuc, care reflectă farurile mașinilor. Invenția a sporit siguranța rutieră și l-a îmbogățit pe Shaw!


sursa: Richard Wood (coord), Mari invenții, trad.: Graal Soft, București, Litera Internațional, 2008

Povestea lui Gutenberg

gutenbergCândva prin anul 1445, un aurar german pe nume Johannes Gutenberg a plecat de la Strasbourg, unde locuise mai mulți ani, și a urmat cursul Rinului înapoi spre orașul său de baștină, Mainz. Purta cu el un secret – unul mare. Timp de cel puțin zece ani, lucrase în taină la câteva invenții care, credea el, combinate ar sta la baza unui cu totul nou gen de afacere cu cărți. El a văzut o oportunitate de automatizare a producției de cărți și a altor lucrări scrise, înlocuind venerabilul scrib cu o foarte modernă mașină de tipărit.

După ce a obținut două împrumuturi considerabile de la Johann Fust, un vecin înstărit, Gutenberg a deschis un atelier la Mainz, a cumpărat ceva unelte și materiale și s-a pus pe treabă. Folosind priceperea lui de prelucrare a metalelor, el a creat niște mulaje mici și reglabile, pentru a turna literele alfabetului de înălțime uniformă, însă de lățime variabilă, dintr-un aliaj de metale topite. Literele turnate sau caracterele mobile puteau fi aranjate rapid într-o pagină de text pentru a fi pusă la presă și, când treaba era gata, scoase din tiparniță și aranjate pentru o nouă pagină.

Continuă citirea →

Ce invenție a fost numită „pianul literar”?

masina de scrisCarlos Glidden și Christopher Sholes și-au numit mașina de scris „pianul literar”. În 1873, compania Remington Fire Arms a început să o producă și în 1876 aceasta a fost expusă la Expoziția Centenară în S.U.A.

Continuă citirea →

James Watt şi invenţiile sale

James Watt (1736-1819) – inginer şi mecanic britanic. După ce debutează în condiţii dificile la Londra, în atelierul unui constructor de aparate matematice, se stabileşte la Glasgow în 1757, întemeindu-şi propria afacere. La puţin timp după aceasta, primeşte titlul de „fabricant de instrumente matematice pentru Universitate”.

Continuă citirea →

Cine a inventat aparatul de fotografiat polaroid?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a inventat aparatul de fotografiat polaroid?

Răspuns: Edwin Land

Cine a realizat primul tub electronic?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a realizat primul tub electronic?

Răspuns: Ambrose Fleming (1904)

Istoria chibritului

Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.

În forma lor empirică, primele chibrituri, „chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente serioase: dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.

Continuă citirea →

Istoria operei (II)

Epoca clasica, in secolul al XVIII-lea

Perioada clasica, aparuta pe fundalul Iluminismului ca replica la stilul excesiv de complicat si ornamental al muzicii baroce, este legata de numele a doi maestri, Franz Joseph Haydn si Wolfgang Amadeus Mozart. Stilul lor clasic se distingea de stilurile baroc si rococo, pe mai multe voci, prin claritate si prin simpllitatea tematicii si a acompaniamentului instrumental.

Prolificul compozitor Haydn, un individ scund, brunet, cu fata brazdata de varsat de vant, s-a nascut in 1732 si este considerat parintele clasicismului in muzica. A reprezentat sub mai multe aspecte imaginea tipica a Iluminismului: moderat de religios, moderat de cutezator, inteligent, dar nu dincale-afara, aventuros, insa nici pe de parte la fel de revolutionar precum contemporanul sau Mozart. Pentru Haydn, totul se afla intr-un echilibru mental si emotional.

Mozart, nascut la Salzburg in anul 1756, a fost unul dintre cei mai exploatati copii-minune din istoria muzicii si s-a vazut nevoit sa plateasca pretul, devenind un adult invidios si usor iritabil – care, intamplator, scria o muzica sublima. Inspirandu-se din creatia lui Haydn si din muzica italiana acest geniu inccomparabil s-a dovedit un exponent stralucit al oricarei forme de muzica preluate de la predecesorii sai. El a trait doar 35 de ani, insa in aceasta scurta perioada a lasat lumii o mostenire muzicala comparabila doar cu cea a lui Beethoven.

Epoca romantismului, in secolul al XIX-lea

Simfonia a treia, „Eroica„, a lui Beethoven, scrisa in anul 1803, a marcat sfarsitul clasicismului si debutul epocii romantice in muzica.

Absorbind elemente clasiciste din creatiile lui Haydn si ale lui Mozart, Beethoven a adoptat o directie care in muzica echivaleaza cu aparitia conceptului romantic al individului eliberat. Insasi „Eroica” reprezinta o lucrare fundamentala in aceasta directie, dezvaluind o puternica sursa de energie ce avea sa se manifeste in creatiile ulterioare.

Beethoven a fost primul compozitor ale carui personalitate si caracter au avut un impact semnificativ asupra tipurilor si stilului de muzica pe care a compus-o. Inspirat de fortele revolutionare ale vremii, el s-a declarat un agent artistic liber, lipsit de orice responsabilitate fata de vreun patron. El a trasformat modelele clasice de sonata, simfonie, concert si cvartet, conferindu-le o mare forta emotionala.

Romantismul a inlocuit formalismul clasicismului prin subiectivism, in ideea ca impulsul si inspiratia aveau de jucat un rol important in motivarea compozitorului, precum si a interpretului; iar reactia ascultatorului urma sa fie mai degraba de natura emotioanala decat rationala.

In epoca romantica au aparut cateva forme compozitionala noi, dintre care se remarca uvertura de concert, poemul simfonic, suita simfonica si variatiile simfonice.

Cel mai popular instrument al perioadei a fost pianul, printre compozitorii romantici importanti ce au compus pentru acest instrument numarandu-se Chopin, Schumann, Liszt si Brahms.

Epoca moderna, in secolul al XX-lea

In jurul anului 1900, in muzica s-au produs o serie de modificari majore. Schimbarile nu survenisera niciodata atat de rapid si nici nu existase o asemenea diversitate stilistica. Conventiile ce guvernasera muzica occidentala secole de-a randul faceau acum loc cautarii febrile a unor moduri noi de exprimare sonora, mai intai prin muzica atonala, iar mai tarziu prin cea electronica.

Armonia muzicala a inceput sa se dezintegreze in fata abundentei sonore a muzicii cromatice cultivate de Richard Wagner intre anii 1865-1880. Compozitorul francez Claude Debussy, folosind o gama de cinci tonuri, o abordare degajata a ritmului si o nuantare subtila a duritatii si moliciunii, s-a indepartat de stilul cultivat de Wagner in 1902, cand a compus opera atonala, impresionista Pelleas si Melisande.

Debussy  a sugerat pentru prima data modificarea radicala a stilului muzical prin lucrarea sa revolutionara din 1894, Preludiu la dupa-amiaza unui faun. In mod cer, el a prefigurat evolutiile in materie de atonalitate ce urmau sa se produca in scurt timp la Viena, la initiativa lui Arnold Schonberg. In 1908 acesta a compus Cartea gradinilor suspendate, distrugand definitiv longevivul concept al armoniei si tonalitatii si inlocuindu-l prin disonanta sau zgomot, cum o numesc multi.

Istoria operei (I)

Termenul „opera„este o abreviere a expresiei italiene „opera in musica”, ceea ce inseamna „lucrare muzicala”, iar in prezent este o forma de teatru ce consta dintr-un text dramatic, sau libret, combinat cu interpretarea vocala si acompaniamentul instrumental.

Claudio Monteverdi

Desi in antichitate existau forme artistice care combinau poemele dramatice si muzica, prefigurand evolutia operelor, primele opere propriu-zise au aparut spre sfarsitul secolului al XVI-lea in Italia. Combinatia unica de literatura si muzica reprezentata de opera a aparut in Florenta, fiind promovata de un grup de intelectuali si artisti ce se adunau in mod regulat la palatul impresarului teatral Jacopo Corsi in jurul anului 1590. Acest grup includea trei nume sonore ale istoriei muzicii: Emilio de Cavalieri, compozitorul ce urma sa scrie lucrarea considerata drept primul oratoriu, Reprezentarea sufletului si a corpului; compozitorul si cantaretul Jacopo Peri, care avea sa scrie prima opera; si compozitorul Claudio Monteverdi, care a scris mai tarziu prima capodopera a genului, Orfeu.

Acest grup de talente, ce-l includea si pe poetul Tasso, concepea mici drame teatrale cu acompaniament instrumental si solouri vocale, in incercarea de a reinvia teatrul grec antic. Pentru ei, textul avea o importanta mult mai mare decat muzica de acompaniament, astfel ca au renuntat la polifonia complexa din acele vremuri si au adoptat monofonia, adica acompaniamentul textului cantat sau recitat pe o singura linie melodica. Aceasta reutilizare a monofoniei a condus in final, dupa multe debuturi esuate, la aparitia nu numai a operei in forma in care o cunoastem, dar si a cantatei si a oratoriului.

Euridice, de Jacopo Peri

Distinctia pentru „prima opera” ii revine lui Dafne, creatia lui Peri, cu libretul scris de poetul Ottavio Rinuccini. Aceasta a fost pusa in scena la palatul lui Corsi, in timpul carnavalului dinaintea postului Pastelui din 1597-1598. Libretul a fost publicat in 1600 si a supravietuit, insa tot ce a ramas din muzica lui Peri este prologul si o arie. Prima opera ce a supravietuit integral, atat ca muzica cat si ca libret, ii apartine tot lui Peri: este o punere in scena a poemului pastoral al lui Rinuccini, Euridice, ce a avut premiera la Palatul Pitti din Florenta in ziua de 6 octombrie 1600.

In scurt timp, opera a fost importata in Franta, insa datorita popularitatii de care se bucura teatrul si noutatii reprezentate de noua forma de dans, baletul, opera nu s-a impus in aceasta tara pana in vremea lui Jean-Baptiste Lully, in ultima jumatate a secolului al XVII-lea.

Henry Purcell

Opera s-a incetatenit la fel de greu si in Anglia, unde avea de concurat cu populara feerie, un spectacol aristocratic derivat in mare parte din balet. Prima si, poate, cea mai reusita opera englezeasca, a fost Didona si Enea, a lui Henry Purcell, pusa pentru prima data in scena in anul 1689 de catre elevele unei scoli de fete din Londra.

Originea sporturilor

Aparitia sporturilor a fost posibila abia dupa ce asigurarea supravietuirii nu a mai constituit o preocupare permanenta pentru omul primitiv. Survenit la ceva timp dupa intemeierea primelor gospodarii si domesticirea animalelor, acest fenomen avea sa fie observat pentru prima data in leaganele civilizatiei din Egipt, de-a lungul fluviului Nil si in Mesopotamia, actualmente o regiune din Irak.

Printre primele activitati sportive practicate de populatia Egiptului antic se numarau un joc de bowling asemanator cu versiunea moderna, un joc numit „aruncarea betelor”, care s-ar putea sa fi fost similar jocului modern de domino, si primul sport ce presupunea folosirea unei mingi. In mod ciudat, acest ultim joc era practicat doar de fete.

Cea mai importanta descoperire din istoria sporturilor a fost in mod cert mingea. Se stie ca maimutele arunca cu pietre si fructe rotunde, astfel ca probabil nu a exsitat vreun moment in evolutia omului in care o forma sau alta de minge sa nu fi fost urmarita, lovita sau aruncata. Primele civilizatii aparute, cea egipteana si cea sumeriana, erau familiarizate cu mingea, care era fie o bucata sculptata de lemn usor, fie fasii de piele cusute si umplute cu par, pene sau tesaturi. Ulterior s-au folosit vezici de animale umflate si acoperite cu piele pentru a reduce riscul inteparii.

Cele mai vechi referiri la mingi de cauciuc provin de la indienii azteci, asa cum reiese din relatarile facute de exploratorii Lumii Noi de la sfarsitul secolului al XV-lea care observasera indienii „ce bateau mingi”.

Din aceste forme primitive de distractie a aparut o gama larga de sporturi si jocuri moderne avand ca obiectiv urmarirea si prinderea unei mingi.

Istoria inghetatei

„Bunica înghetatei“ s-a nascut în China, cu peste doua mii de ani în urma. Era pregatita din orez bine fiert în lapte, cu multe arome. Compozitia era pusa apoi la racit în zapada. De altfel, multe din dulciurile traditionale chinezesti aveau în compozitia lor sucuri si fructe înghetate, cu sau fara lapte. În niste carucioare speciale, vânzatorii de dulciuri îsi carau marfa mai ales pe drumul Pekinului, vesnic aglomerat.

Din Extremul Orient, reteta amestecului de lapte cu fructe înghetate a fost adusa, de catre vestitul calator Marco Polo, si în Europa, în Italia, de unde s-a raspândit apoi în toate tarile.

Si la nunta Caterinei de Medicis cu Henri al II-lea al Frantei, care a avut loc în 1533, oaspetilor li s-a servit, printre alte rafinamente culinare, si un desert înghetat, un fel de crema dulce cu multe fructe.

În vremurile acelea înghetata era doar pentru bogati, fiind foarte scumpa, din cauza dificultatilor legate de conservarea ghetii pe timpul verii. Dar, pe la 1560, un doctor spaniol, Blasius Villa Franca, ce traia la Roma, a descoperit ca, daca se adauga anumite saruri în zapada sau gheata, alimentele se congeleaza mult mai rapid. Descoperirea a dus la marirea si diversificarea productiei de înghetata, dar si la raspândirea ei în toate tarile Europei.

„Hokey-Pokey“
Emigrantii italieni au dus, în secolul al XIX-lea, înghetata pâna în America. Ei erau cunoscuti sub numele de „hokey-pokey“, care vine de la „ecco un pocco!“ („ia putin!“), chemarea cu care ei se adresau cumparatorilor.

În Tarile Române acest deliciu alimentar a fost gustat pentru prima data la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul, ale carui tabieturi rivalizau cu acelea de la cele mai sofisticate curti renascentiste, avea chiar un ghetariu sapat în pamânt si un slujitor care se îngrijea ca întotdeauna în „legnita“ (ghetarie) sa fie sorbeturi, apa, fructe si vin, creme înghetate si siropuri groase pentru ospetele domnesti.

Pe la 1810, Consulul Angliei la Bucuresti, W. Wilkinson, nota în Însemnarile sale zilnice ca:

„la nordul orasului exista un loc numit Helesteu, un lac la vreo mila departare de oras (…) unde este o cafenea în care se pot cumpara înghetate si alte racoritoare.“

Si la Iasi, în casele logofatului Constantin Bals, în camere pline cu buchete de flori, doamnele timpului luau cafea, înghetata si siropuri, în timp ce domnii jucau carti, „whist“ sau „boston“.

În loc de epilog

Profesorul si ziaristul francez Ulysse de Marsillac nota în „Ghidul calatorului prin Bucuresti“:

„Hotarât lucru, cel care a construit capitala acestei tari frumoase pe un loc atât de uricios n-a avut în sufletul lui nici un strop de poezie si nici macar simt artistic, dar nimic nu poate rivaliza cu înghetata care se poate mânca la cofetaria fratilor Capsa, ce-au studiat la Paris, cu celebrul maestru al artei culinare, Boissier.“

Astazi, cele mai bune inghetate pot fi mâncate in Bucuresti, la cofetariile si restaurantele deschise de italieni. Astfel, italienii n-au fost doar „carausii“ inghetatei in lumea intreaga, ei sunt si cei mai priceputi maestri in prepararea acestui deliciu rece.

sursa: bucatariapentrutoti.wordpress.com

Istoria ochelarilor

ochelari femeie

Puterea de marire a sticlei cu suprafata rotunjita a fost remarcata înca din Evul Mediu. Fizicianul si matematicianul arab Ibn al-Haztham ak-Hazin (965 – 1039), în scrierea sa Cartea opticii, scrisa în 1028, emite primele idei asupra propagarii luminii si trateaza pentru prima data problema folosirii lentilelor de cristal sau de sticla pentru marit si citit. Tot el a remarcat fenomenul persistentei imaginilor pe retina si a descris principiul care, mai târziu, a stat la baza cinematografiei.

Unii cercetatori atribuie inventia ochelarilor calugarului franciscan englez Roger Bacon (1215 – 1249) din Oxford. Dupa altii, în anul 1267, acelasi Roger Bacon, împreuna cu doi arabi a constatat ca prin fragmente de globuri de sticla se poate citi cu multa usurinta scrisul, acesta fiind marit.

În jurul anului 1280 se consemneaza ca sticlarii au observat ca persoanele în vârsta vedeau mai clar obiectele daca priveau prin sticle cu suprafata convexa, iar persoanele cu miopie vedeau mai clar daca priveau prin sticle cu suprafata concava.

În acea perioada, naturalistul si fizicianul italian Salvino degli Armati (1245 – 1317) a facut multe experimentari legate de refractarea luminii. Deoarece avea probleme cu vederea, a cautat un remediu personal. În 1280, el si Alessandro da Spina, un calugar dominican de la Manastirea Sf. Ecaterina din Pisa, au gasit un mod de a mari obiectele folosind doua bucati de sticla cu o anumita grosime si curbura. A avut ideea de a fixa lentilele pe rama de lemn ce statea pe nas (ochelari fara brate), iar istoria îl consemneaza pe el ca fiind inventatorul ochelarilor.

Un document din 15 iunie 1301, descoperit la Bologna, Italia, mentioneaza primele indicatii despre existenta ochelarilor „vitros ab oculis ad legendum“. Acest document si un altul din 1316 se refera la pretul de sase soldi bolognezi pentru „oculos de vitro cum capsula“.

Primul manuscris referitor la ochelari dateaza din 1327, scris de Jean Brisebarre, aflat azi la Bibiloteca Nationala din Paris.

Odata cu secolul al XIV-lea numerosi intelectuali – artisti, pictori, sculptori – îsi corecteaza viciile de refractie prin „besicles“. În Evul Mediu „diavolul“ era reprezentat grafic prin „besicles“, pentru a putea sa vada mai bine pacatele oamenilor.

În 1352 Thomas de Modena, un discipol al lui Giotto, a pictat primul portret cu ochelari, al cardinalului Hugh de Provence (1200 – 1263) în biserica Sf. Nicolae din Treviso, la 30 de mile nord de Venetia. Sunt reprezentati ogliarii sau doua lentile montate cu mânerele prinse împreuna, fixate bine pe nasul clericului. O curiozitate: cardinalul a murit înainte sa fie inventati ochelarii, dar constient de eruditia subiectului sau, pictorul i-a adaugat la portretul acestuia.

În anul 1508, Leonardo da Vinci a descris lentilele care stau direct pe ochi – un precursor al lentilelor de contact!

Asa cum se întâmpla de obicei, au fost filozofi care au calificat lentilele drept „artificii înselatoare“ pentru ca imaginile pe care le dau nu sunt riguros egale cu cele pe care le vede ochiul. De altfel si Roger Bacon a fost arestat si închis pentru ideile sale revolutionare. Abia în 1604 astronomul german Johannes Kepler a explicat de ce lentilele pozitive corecteaza presbitismul si lentilele negative miopia.

Pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea, lentilele erau biconvexe – cu doua fete convexe opuse, asa cum este confectionata lupa. Abia în secolul XX s-a constatat ca lentilele menisc, cu o fata convexa si una concava, deformeaza mai putin, permitând formarea imaginilor stigmatice.

Bratele ochelarilor au fost inventate abia dupa înca o jumatate de secol, respectiv în 1746.

Savantul american Benjamin Franklin, cunoscut ca inventator al paratrasnetului, a realizat in 1780 ochelarii pentru prezbiti, cu doua focare. La acea epoca, lentila era realizata din doua bucati legate intre ele printr-o montura metalica. Lentila cu doua focare dintr-o bucata, sculptata in masa, a fost pusa la punct in 1910 de catre Bentron si Emerson de la societatea Karl Zeiss, iar in 1908 J. L. Borch inventa un procedeu de sudare a celor doua parti.

In 1953 francezul Bernard Maitenaz a inventat lentilele progresive, denumite Varilux, utilizabile pentru vederea de aproape, intermediara si la distanta fara ruperea imaginii. Procedeul tehnologic este foarte complex si presupune o automatizare de nivel inalt.

Lentila de contact a fost imaginata pentru prima data de Leonardo da Vinci in lucrarea sa Regulile ochiului, unde descrie o metoda optica pentru corectarea defectelor de refractie.

Rezultate concludente in acest domeniu au fost obtinute intre 1887 si 1892 de catre August Müller in Germania, Eugène Fick si Sulzer in Elvetia si Eugène Kalt in Franta. Abia in 1936, societatea I.G. Farben din Germania a realizat primele lentile de contact din plexiglas, material care este utilizat si azi.

In 1945 americanul Tuohy a realizat o lentila de contact care acopera numai corneea, iar in 1964 cehul Otto Wichterle a pus la punct o lentila supla hidrofila. In 1964 societatea franceza Essilor a realizat primele lentile solare de contact suple colorate. Un an mai târziu, in 1985, Francis Viznia si dr. Roger Bonnet au realizat lentilele suple sau dure care corecteaza, in acelasi timp, miopia si presbitismul.

Primele lentile de contact de unica folosinta au fost realizate in laboratoarele americane Vistakon in anul 1989, iar in 1990 societatea franceza Essilor a lansat pe piata primele lentile elastice progresive pentru presbiti. Lentilele de contact au fost concepute pentru ochii atinsi de cheratocon, defect rar care nu poate fi corectat cu ochelari. Mai târziu, aria de utilizare s-a extins din motive estetice ( in special in cazul artistilor), sau practice (cum este cazul sportivilor) la toate tipurile de ametropie.

In zilele noastre, savantii britanici de la Universitatea Johns Hopkins au gasit o solutie care ar putea reda vederea celor afectati de orbire: ochiul bionic. Acest dispozitiv, rezultat al cercetarilor interdisciplinare biologie-electronica, presupune plasarea in spatele ochiului uman a unei componente electronice care prelucreaza imaginile venite de la o camera video incorporata in ochelarii purtati de persoana cu deficiente de vedere. Dispozitivul transforma imaginile in impulsuri care sunt transmise mai departe la creier, care le interpreteaza. Testele pe oameni ar putea incepe in 2007 – 2008. Cu toate ca imaginile furnizate de ochiul bionic sunt departe de a fi perfecte, specialistii britanici sustin ca sunt suficient de clare pentru a permite unui orb sa se orienteze si sa se deplaseze evitând obstacolele.

sursa: agir.ro

Istoria umbrelei

Indiferent dacă este vorba despre umbrele de ploaie sau umbrele de soare, aceste obiecte nu sînt deloc instrumente care să aibă o istorie recentă. Povestea lor a luat naştere cu cîteva mii de ani înaintea erei noastre.

Pornind de la principiul, vechi de cînd lumea, că întotdeauna ce-i prea mult strică, aşa şi razele soarelui au determinat oamenii Antichităţii să îşi găsească un mijloc de protecţie împotriva lor (şi este de bănuit că nu erau atît de puternice precum cele din zilele noastre). Aşa s-a născut umbrela, acum mai bine de 4.000 de ani, ea fiind prezentă atît în Egiptul antic, cît şi în Asiria sau Grecia. Se spune însă că prima umbrelă ar fi fost confecţionată din mătase de un chinez. Tot Chinei îi este atribuită şi invenţia primei umbrele din material rezistent la apă, pentru protecţie împotriva ploii, obţinută prin ceruirea şi lăcuirea umbrelei din hîrtie.

Trebuie menţionat însă că la început umbrelele încă nu aveau forma cunoscută astăzi, ci semănau mai degrabă cu un evantai mult mai mare susţinut de un mîner înalt. Aspectul modern a fost adoptat urmînd principiul formei corturilor utilizate în Antichitate pentru diferite festivităţi.

Umbrelele erau cel mai des asociate cu regalitatea, dovadă stînd basoreliefurile şi imaginile înfăţişînd regi însoţiţi de slujitori care îi fereau de soare cu ajutorul unor umbrele mărginite de ciucuri. Mai tîrziu, în basoreliefuri au fost reprezentate umbrelele prevăzute cu o perdea din pînză brodată sau din mătase, confecţionate astfel pentru a proteja de soare întregul corp. Egiptenii aveau însă şi umbrelele confecţionate din frunze de palmier sau din pene colorate ataşate unui mîner lung. La greci, pe lîngă faptul că era nelipsită dintre accesoriile femeilor de rang înalt, umbrela era utilizată şi în ritualuri religioase desfăşurate în cinstea lui Dionis (zeul vinului şi al viţei de vie), acesta însuşi fiind reprezentat într-un basorelief cu un astfel de obiect în mînă. De asemenea, preotesele Atenei (zeiţa înţelepciunii în mitologia greacă), în timpul sărbătorilor dedicate acestei zeităţi, îşi acopereau capetele cu umbrele confecţionate cel mai adesea din piele.

Cîteva mii de ani mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, umbrela era reinventată de italieni care au denumit obiectele „umbrellaces” – erau confecţionate din piele şi aveau formă asemănătoare cu cea a unui baldachin – cu ajutorul cărora se fereau de soare mai-marii oraşelor.

Ulterior, pe parcursul aceluiaşi secol, umbrelele au devenit un accesoriu din ce în ce mai utilizat de femeile din zona nordică a Europei, din cauza ploilor dese din această regiune. Un secol mai tîrziu, scriitorul englez Jonas Hanway s-a afişat timp de treizeci de ani purtînd o umbrelă, astfel schimbînd conceptul care susţinea că umbrelele sînt accesorii strict feminine şi popularizînd obiceiul şi printre bărbaţi.

Primul magazin de astfel de obiecte s-a deschis în Londra anului 1830 – „James Smith & Sons” (care există şi în zilele noastre), iar primele umbrele erau confecţionate din oase de balenă sau stinghii de lemn acoperite cu alpaca sau pînză unsă cu grăsime pentru a fi impermeabile.

Umbrela cu spiţe din metal a fost inventată la mijlocul secolului al XIX-lea, creatorul ei, Samuel Fox, explicînd că ideea i-a venit în urma căutării unei soluţii pentru a utiliza surplusul de suporturi folosite pentru crinolinele şi corsetele rochiilor purtate de femeile acelui secol.

Istoria ochelarilor de soare

Ochelarii de soare nu sunt numai un accesoriu de mare fiţă în cluburi şi în alte locuri unde nu răzbeşte soarele deloc. Surprinzător pentru unii, ei au şi un rost practic:  să-ţi aperi ochii de radiaţii ultraviolete când stai la plajă sau prin alte locuri unde soarele răzbeşte cu adevărat.

La începuturile existenţei lor, însă, ochelarii de soare nici nu se gândeau că ar putea avea ceva de-a face cu razele înflăcărate ale soarelui. Ce-i drept, cu ceva înflăcărat aveau ei de-a face, şi anume cu piromanul împărat roman Nero, care, zice-se, a fost văzut privind luptele de gladiatori prin smaralde lustruite. Năbădăiosul de Nero însă le folosea mai degrabă pe post de oglinzi decât ca filtru solar.

Au existat totuşi şi nişte oameni care foloseau, din cele mai vechi timpuri, ochelari ca să se apere de soarele reflectat în zăpadă: Inuiţii. Dar ei nu întrebuinţau nici un fel de lentile şi sticle: ochelarii lor sunt făcuţi din fildeş, iar purtătorul lor priveşte printr-o fantă care limitează expunerea la soare.

Ca multe alte invenţii, şi ochelarii de soare au fost întrebuinţaţi pe scară mai largă pentru prima oară în Asia, unde ştim că locuiesc oameni foarte inventivi. Chinezii foloseau lentile plate din cuarţ fumuriu încă de prin secolul doisprezece. Dar rostul lor principal, n-avea, din nou, nici o legătură cu soarele: judecătorii chinezi purtau asemenea ochelari pentru a-şi ascunde expresiile faciale de martorii pe care îi interogau. Cam ca jucătorii de poker de acum.

Pe la mijlocul secolului 18, un englez cu numele de James Ayschough, care se ocupa deja cu diverse tipuri de ochelari de vedere, a ajuns la concluzia că lentilele colorate în albastru sau verde ar putea ajuta la corectarea unor probleme oftalmologice. Carevasăzică, nici aceştia nu erau, încă, ochelari de soare.

Se mai crede însă că ochelarii cu lentile colorate, de data asta galbene sau maro, erau prescrişi şi bolnavilor de sifilis în perioada apogeului bolii în Europa, secolul 19. Asta pentru că sensibilitatea la lumină e unul dintre simptome.

Starurile de film mut de la începutul secolului 20 au fost un factor important al popularizării ochelarilor cu lentile colorate. Multe vedete purtau asemenea ochelari pentru că aveau mereu ochii roşii din cauza luminilor care li se aţinteau în ochi pentru multă vreme la filmari (din cauza aparaturii de pe vremea aceea, totul se înregistra foarte încet). Voi poate credeati că o faceau ca să se ascundă de fani, nu? Ei bine, nu. Deşi e onest să presupunem că de-aia o fac în ziua de azi.

Primii ochelari de soare ieftini şi produşi în masă au apărut în America în 1929, la firma Foster Grant fondată de Sam Foster.

În anii 30, armata americană a comandat de la Bausch&Lomb ochelari cu lentile verzi, care să-i protejeze pe piloţi de soarele de la altitudini mari. Modelul foarte cool de ochelari în stil de aviator a apărut însă odată cu inventarea lentilelor polarizate de către Edwin H.Land şi aplicarea lor la un design de Ray Ban.

Nu cred că trebuie să va mai spun cum le merge ochelarilor de soare în ziua de azi, că ştim cu toţii. 🙂

sursa: hotcity

Istoria costumului de baie

Costumul de baie a evoluat odată cu percepţia oamenilor despre mare. Până în secolul al XVIII-lea marea inspira, prin caracterul ei imprevizibil, teamă şi repulsie, iar apa şi aerul de mare erau considerate nesănătoase, nişte emanaţii ale putreziciunii, mai ales din cauza mirosului de alge.

În plus, în mentalul colectiv al acelor timpuri, marea era populată de monştri marini şi era plină de creaturi ale forţelor necurate. Lumea acvatică era un mister greu de dezlegat, amplificat prin poveştile despre sirene şi animale marine fioroase. În hărţile timpului, apa era reprezentată cu verde şi nu cu albastru, ca astăzi.

Pentru a se proteja de creaturile fabuloase care populau mările şi oceanele lumii, primii navigatori şi-au botezat corăbiile cu nume de sfinţi (Sfântul Nicolae, Sfântul Anton de Padova, Sfânta Clara, Sfântul Benedict, Sfântul Iosif, Sfântul Leonard, Sfântul Ştefan) şi se rugau lor pentru potolirea furtunilor, produse, în opinia vremii, de respiraţia acelor monştri din adâncuri.

Treptat, prin schimbarea reprezentărilor acestui spaţiu, încep să apară noţiunile de plajă, de baie şi, implicit, de costum de baie. Primele mărturii despre costumele de baie datează din vremea înfloritoare a Pompeiului. Picturile murale întruchipau femeile purtând costume de baie formate din două piese, similare cu cele din anii 1960. După această perioadă noţiunea de costum de baie a fost dată uitării timp de mai multe secole.

Dorinţa colectivă a oamenilor de a se afla pe malul mării ia naştere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când încep să fie recomandate curele maritime şi montane.

În anii 1900 nimeni nu făcea plajă, iar baia se realiza cu ajutorul unor cabine de lemn pe piloni care existau pe malul mării, în apă şi la câţiva metri mai în larg. Tendinţele de atunci cereau ca pielea să fie păstrată albă pentru a fi un exemplu de puritate, iar pe plajă se stătea la umbră pentru a se feri de razele soarelui.

La cabinele respective se ajungea de pe un podeţ, iar de aici doamnele intrau în valuri şi se îmbăiau în rochiţe cu mâneci bufante şi pantalonaşi până la genunchi, menite să ascundă formele. La acest costum erau asortaţi ciorapi lungi de culoare neagră, papuci dantelaţi şi pălării.

În plus, damele îşi tiveau rochiile cu greutăţi pentru a se proteja contra vântului de pe plajă care le ridica fustele, dar şi pentru a putea intra în apă, pentru că greutatea împiedica rochia să se ridice la suprafaţă.

După primul război mondial, maiourile de baie uni sau în dungi se mulau nu numai pe trupurile bărbaţilor, ci şi pe cele ale femeilor cu forme subţiri, care ţineau dietă. Design-ul unui costum bărbătesc era asemănător unui combinezon cu mâneci şi pantaloni lungi, creat dintr-o ţesătură ce includea un amestec de lână.

Până în 1915 singura distracţie a femeilor pe malul mării era săritul în valuri, ţinându-se de o frânghie legată de mal. Înotul era considerat un sport exclusiv masculin. Începând cu această dată femeile încep şi ele să înoate şi astfel, pentru lejeritate, costumul de baie coteşte spre cel format dintr-o singură piesă.

În 1946 apar primele modele de bikini, dar erau atât de provocatoare, încât nici un model respectabil nu a dorit să le promoveze. Creatorii de modă au fost nevoiţi să apeleze la stripteuze. Prima femeie care a purtat bikini a fost stripteusa de la Casino Paris, Micheline Bernardini.

Modelul a fost botezat „Bikini” după Atolul Bikini din Oceania, unde s-au efectuat, în 1945, mai multe experienţe nucleare şi unde, din cauza climei, se purta ţinuta sumară. În anii ’50, ştafeta popularizării bikinilor a fost preluată de la Micheline Bernardini, de Brigitte Bardot şi Jayne Mansfield.

În anii ’50 slipul acoperea buricul, însă la începutul anilor ’60 talia coboară, iar costumele devin din ce în ce mai sumare. Revoluţia sexuală din anii ’60, lasă femeia mai goală, dar costumul de baie nu îşi pierde supremaţia. În anii ’80 se creează modelul de slip tanga, inspirat din vestimentaţia traditională a triburilor din Amazon.

costum de baie

Anii ’90 reprezintă o explozie de diversitate în ceea ce priveşte forma costumului de baie. Sunt abordate cu lejeritate o gamă foarte largă de forme şi culori ce marchează sfârşitul perioadei tabu în ceea ce priveşte costumul de baie.

De altfel, în deceniul al nouălea, garderoba de plajă a devenit obiect de haut-couture şi au apărut numeroase reviste şi cataloage de specialitate, adesea ascunse totuşi sub numele de reviste de sport. 🙂

Tot din ultimii ani ai mileniului trecut datează şi tendinţa generală spre topless, abandonarea falselor pudori ca şi depăşirea tuturor complexelor.

sursa: ziare