Povestea lui Nietzsche și a mașinii sale de scris

nietzscheFriedrich Nietzsche era disperat. Bolnăvicios în copilărie, nu se vindecase nicicând pe deplin de pe urma rănilor suferite puțin după ce împlinise 20 de ani căzând după cal, pe când servea într-o unitate de artilerie montană din armata prusacă. În 1879, agravându-se problemele sale de sănătate, a fost nevoit să renunțe la postul de profesor de filologie la Universitatea din Basel. La numai 34 de ani, a început să cutreiere prin Europa, căutând alinare pentru numeroasele sale boli. Avea s-o apuce spre sud, pe țărmurile Mediteranei, când vremea se răcea odată cu toamna, pe urmă iar spre nord, în Alpii elvețieni sau în casa mamei sale, de lângă Leipzig, primăvara.

Spre sfârșitul anului 1881, a închiriat o mansardă în portul italian Genova. Vederea îi slăbea și menținerea privirii concentrate asupra unei pagini devenise istovitoare și dureroasă, ducând frecvent la migrene distrugătoare. Fusese nevoit să-și reducă timpul acordat scrisului și se temea că, în scurt timp, va trebui să renunțe la tot.

Într-o clipă de inspirație, a comandat o mașină de scris cu bilă – un produs danez marca Malling-Hansen, care i-a fost livrat în primele săptămâni ale anului 1882. Inventată cu câțiva ani în urmă de către Hans Rasmus Johann Malling-Hansen, directorul Institutului Regal pentru surdomuți din Copenhaga, bila de scris era un instrument neobișnuit de frumos. 52 de clape, pentru litere mari și mici, plus numerale și semne de punctuație, ieșeau din partea superioară a bilei într-un aranjament concentric, proiectat științific să facă posibilă cea mai eficientă dactilografiere posibilă. Chiar sub clape se găsea o placă ușor curbată, pe care se punea o coală de hârtie. Folosind un sistem ingenios de angrenaje, placa avansa cu precizie de ceasornic la fiecare apăsare pe o clapă. Cu suficient exercițiu, cineva putea să dactilografieze până la 800 de caractere pe minut cu această mașină, făcând-o să fie cea mai rapidă mașină de scris din câte fuseseră construite vreodată.

Mașina de scris l-a salvat pe Nietzsche, o vreme cel puțin. Odată ce a învățat să apese pe clape, era capabil să scrie cu ochii închiși, folosindu-și numai vârfurile degetelor. Cuvintele puteau din nou să treacă din mintea lui pe pagină. În martie, un ziar berlinez relata că Nietzsche „se simte mai bine ca oricând” și că, mulțumită mașinii sale de scris, „și-a reluat activitatea scriitoricească”.

Însă aparatul avea un efect mai subtil asupra muncii lui. Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Nietzsche, scriitorul și compozitorul Heinrich Koselitz, a remarcat o schimbare în stilul scriiturii sale. Proza lui Nietzsche a devenit mai densă, mai telegrafică. Era în ea, de asemenea, și o vigoare nouă, ca și cum forța mașinii – „fierul” din ea – se transfera, printr-un misterios mecanism metafizic, în cuvintele pe care le presa pe pagină. „Poate că, prin acest instrument, vei dobândi chiar un nou grai”, scria Koselitz într-o scrisoare, observând că, în propria sa activitate, „gândurile mele despre muzică și limbaj depind adesea de calitatea tocului și a hârtiei”. „Ai dreptate”, i-a răspuns Nietzsche. „Echipamentul nostru de scris ia parte la formarea gândurilor noastre”.

P.S.    Povestea lui Nietzsche și a mașinii lui de scris s-a dovedit a fi pe cât de intensă, pe atât de scurtă. Aidoma multor adepți timpurii ai unor noi dispozitive care i-au călcat pe urme, s-a simțit frustrat de defectele mașinii de scris. Bila de scris era capricioasă. Când aerul mediteranean a devenit umed odată cu sosirea primăverii, clapele au început să se blocheze și cerneala a început să se scurgă pe pagină. Invenția, a spus Nietzsche într-o scrisoare, „e la fel de fragilă ca un cățel și dă multe bătăi de cap”. După câteva luni, renunțase la bila de scris, schimbând nărăvașul aparat cu o secretară, tânăra poetă Lou Salome, care îi transcria vorbele în timp ce el le rostea.

Peste cinci ani, într-una din ultimele sale cărți, Despre genealogia moralei, Nietzsche a formulat o critică elocventă a mecanizării gândirii și personalității umane. A ridicat în slăvi starea de spirit contemplativă prin care tăcut și voluntar ne „digerăm” experiențele. „Închiderea temporară a ușilor și ferestrelor conștiinței, îndepărtarea alarmelor gălăgioase”, a scris el, permit creierului „să facă iar loc noilor funcții și, mai presus de toate, celor mai nobile dintre ele”.


sursa: Nicholas Carr, Superficialii: efectele internetului asupra creierului uman, trad.: Dan Crăciun, București, Publica, 2012

Anunțuri

Un răspuns

  1. Foarte frumos si cuprinzator articolul. L-am citit pe nerasuflate. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: