Instrumentele minții (II) Ceasul mecanic

Legoland_Windsor_-_Big_BenCeea ce harta a făcut pentru spațiu  – să traducă un fenomen natural într-o reprezentare artificială și intelectuală a acelui fenomen – o altă tehnologie, ceasul mecanic, a făcut-o pentru timp. Câtă vreme „s-a ținut socoteala” timpului, socoteala se făcea cu instrumente care subliniau acest proces natural: cadrane solare în jurul cărora să se miște umbra, clepsidre prin care să se scurgă nisipul ori să picure apa. Nu exista nicio nevoie anume de măsurare cu precizie a timpului sau de împărțire a zilei în fragmente minuscule. Pentru majoritatea oamenilor, mișcările soarelui ale lunii și ale stelelor ofereau singurele ceasuri de care aveau nevoie. În termenii medievistului francez Jacques Le Goff, viața era „dominată de ritmurile agrare, lipsită de grabă, nepăsătoare față de exactitate, indiferentă față de productivitate.”

Situația a început să se schimbe în a doua jumătate a Evului Mediu. Primii oameni care să fi cerut o măsurare mai precisă a timpului au fost călugării creștini, ale căror vieți gravitau în jurul unui program riguros de rugăciune. În secolul al VI-lea, Sfântul Benedict le-a ordonat adepților lui să țină șapte slujbe de rugăciune pe zi, în anumite momente stabilite. Peste șase veacuri, cistercienii au pus un nou accent pe punctualitate, împărțind ziua într-o succesiune rigidă de activități și văzând în orice zăbavă sau altă pierdere de timp un afront adus lui Dumnezeu. Îmboldiți de nevoia exactității temporale, călugării s-au situat în fruntea progresului tehnologiilor de cronometrare a timpului. În mănăstiri au fost asamblate primele ceasuri mecanice, ale căror mișcări erau reglate de balansul unor greutăți, și clopotele din turlele bisericilor au fost primele care au bătut orele în care oamenii aveau să-și împartă viețile lor.

Dorința de măsurare cu precizie a timpului s-a răspândit în afara mănăstirii. Curțile regale și princiare din Europa, pline de oameni bogați și prețuind cele mai noi și ingenioase aparate, au început să jinduiască după ceasuri și să investească în manufacturarea și rafinarea lor. Pe măsură ce oamenii s-au mutat de la țară la oraș și au început să lucreze în piețe, mori și fabrici mai mult decât la câmp, zilele lor au ajuns să fie fragmentate în segmente tot mai fin împărțite, fiecare anunțat de dangătul unui clopot. În descrierea lui David Landes din Revolution in Time, istoria sa a măsurării timpului, „clopotele băteau începutul lucrului, pauzele de masă, încheierea lucrului, închiderea porților, deschiderea pieței, închiderea pieței, adunări, situații de urgență, stingerea și asa mai departe, printr-o extraordinară varietate de dangăte specifice diferitelor târguri sau orașe”.

Nevoia de programare și sincronizare mai strânsă a muncii, transportului, cucerniciei și chiar a timpului liber a impulsionat progresul rapid în tehnologia ceasornicăriei. Nu mai era suficient ca fiecare oraș sau parohie să se țină de propriul ceasornic. Acum, timpul trebuia să fie același peste tot – altminteri comerțul și industria s-ar fi clătinat. Unitățile de timp au fost standardizate – secunde, minute, ore – și mecanismele de ceasornic au fost reglate fin să măsoare acele unități cu mult mai mare acuratețe.

Prin secolul al XIv-lea, ceasul mecanic a devenit ceva obișnuit, un instrument aproape universal de coordonare a complicatelor activități ale noii societăți urbane. Orașele se luau la întrecere să instaleze cele mai complicare ceasornice în turlele primăriilor, ale bisericilor sau palatelor.

Ceasurile nu au devenit doar mai precise. Ele s-au făcut tot mai mici și mai ieftine. Progresele în direcția miniaturizării au condus la apariția unor ceasuri accesibile, care puteau să încapă în camerele din casele oamenilor sau chiar să fie ținute la purtător.

Ceasul mecanic a schimbat modul în care ne vedem pe noi înșine. Și, aidoma hărții, el a schimbat modul în care gândim. Din momentul în care ceasul a redefinit timpul ca pe o serie de unități de durate egale, mințile noastre au început să accentueze activitatea mentală metodică de diviziune și măsurare. Am început să vedem, în toate lucrurile și fenomenele, piesele care alcătuiau în trecut, după care, am început să vedem piesele din care erau alcătuite piesele. Gândirea noastră a devenit aristotelică prin accentul ei pe distingerea modelelor abstracte dindărătul suprafețelor vizibile ale lumii materiale.

Îndependent de preocupările practice care au inspirat creația mașinii de socotit timpul și care au guvernat utilizarea ei cotidiană, ticăitul metodic la ceasului a contribuit la apariția spiritului științific și a omului științific.


sursa: Nicholas Carr, Superficialii: efectele internetului asupra creierului uman, trad.: Dan Crăciun, București, Publica, 2012

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: