Arhive etichetă: personalitate

Personalitatea lui Eminescu

Grigore_GeorgiuÎn activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.

Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]

Continuă citirea →

Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare

Ecaterina II cea Mare

Ecaterina cea Mare avea doar treizeci şi trei de ani când a urcat pe tronul  Rusiei, dar îşi însuşise o educaţie şi o experienţă considerabile. Prinţesă născută în micul principat german Anhalt-Zerbst, viitoarea împărăteasă a Rusiei a crescut  într-un mediu modest, dar cultivat. Curtea de la Anhalt-Zerbst, ca multe alte curţi europene din secolul al XVIII-lea, era puternic influenţată de cultura franceză, şi Ecaterina începuse să citească încă din copilărie cărţi franţuzeşti. În 1744, la vârsta de cincisprezece ani, a venit în Rusia, pentru a se căsători cu Petru de Holstein-Gottorp  şi pentru a se pregăti să fie soţia unui suveran rus.

Anii 1744 – 1762 au fost grei pentru Ecaterina. Petru s-a dovedit a fi un soţ mizerabil, iar poziţia prinţesei germane la curtea imperială era destul de izolată şi nesigură. La aceste dificultăţi ale Ecaterinei s-a adăugat faptul că mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare, fiind nevoită să părăsească Rusia.

Continuă citirea →

Nero – caracterul

Laş şi frivol, anxios şi megaloman, Nero îşi dezvăluie repede dublul aspect al personalităţii. Trăind într-o permanentă duplicitate, înclinat să tărăgăneze totul, neobişnuit să privească în faţă lucrurile şi oamenii, el acţionează întotdeauna sub impulsul momentului. Autorii antici îl prezintă ca pe un infelix, un nefericit, un om slab, bântuit mereu de nenoroc.

Continuă citirea →

Alexandru Marghiloman – Portret subiectiv

„Marghiloman era cel mai surprinzător amestec de inteligenţă şi de obtuozitate, de logică şi de inconsecvenţă, de chibzuială şi de uşurinţă, de simţ practic şi de lipsă de orizont politic. De fapt, o interesantă, dar enigmatică psihologie. Mărturisesc că dintre toţi fruntaşii vieţii politice a României contemporane, Marghiloman este cel ce scăpa mai mult posibilităţilor noastre de analiză.

Continuă citirea →

Barbu Ştirbey – Portret subiectiv

„Barbu Ştirbey avea asupra regelui [Ferdinand] ca şi asupra reginei [Maria] o influenţă atotputernică şi, de fapt, în tot cursul crizei din care a ieşit întregirea neamului românesc, el a fost adevăratul suveran al României.

Continuă citirea →

Regina Elisabeta – Portret subiectiv

Monotonia iernii 1915-1916 a fost întreruptă de moartea reginei Elisabeta. Bătrâna regină avea de mult obiceiul să trăiască în apartamente îngheţate, regimul acesta omorând deja cu doi ani înainte pe cea mai veche şi cea mai credincioasă din doamnele ei de onoare, pe Dna Zoe Bengescu. Acuma trebuia să cadă ea însăşi victimă maniei sale nenorocite.

Continuă citirea →

Regele Carol I – Portret subiectiv

„Din ziua în care i-am pecetluit mormântul, am evocat adesea figura regelui Carol. Înfăţişarea sa fizică îmi rămâne întipărită în minte nu sub forma sub care probabil generaţiunile viitoare îi vor păstra chipul, adică sub forma regelui în mare ţinută cu pieptul plin de decoraţii, sau sub forma mai pretenţioasă a portretelor în ulei – dealtminteri deopotrivă de proaste ce ni le-au lăsat pictorii francezi Lecomte du Nouy sau Flameng – unde e înfăţişat cu toate atributele regalităţii şi în decoruri alegorice. Mie chipul său îmi apare mereu sub forma mai intimă a bătrânului militar fără sabie, cu chipiul alb şi cu baston la subţioară, plimbându-se singuratic prin pădurile de la Sinaia. Astfel imaginea lui îmi este şi azi vie înaintea ochilor.

Continuă citirea →

Personalitatea socratică

O admirabilă stăpânire de sine, care se traduce în temperanţă şi simplitate a comportării, caracterizează intelectualismul personalităţii socratice. A îndeplinit în două rânduri funcţia de magistrat, dar nu a râvnit la onoruri, nici la bogăţii. Refuzând a face parte din categoria celor care se consacră treburilor publice, arată şi raţiunea acestui refuz: „În ce fel crezi tu – îi spune Socrate lui Xenofon – că aş putea fi mai util treburilor publice; ocupându-mă eu însumi sau consacrându-mi efortul în a face un cât mai mare număr de oameni să se ocupe de ele?” Există numeroase dovezi în ce priveşte grija arătată tineretului, de a-i trezi interesul şi de a-l pregăti pentru viaţa socială, probă evidentă a tendinţei anti-individualiste a învăţământului său.

Continuă citirea →

Cât de mult am iubit viaţa!

„Mama răniţilor“ şi „soacra Balcanilor“

Nepoata ţarului Rusiei Alexandru II şi a reginei Angliei, Victoria, Maria ar fi putut guverna peste „maica Rusia“ sau „ceţosul Albion“. Însă o căsătorie dinastică, impusă de calcule politice, a adus-o, la nici 18 ani, în mica şi îndepărtata Românie. Pe acest pământ, regina Maria a dobândit gloria, dar a adus şi ţara ei adoptivă la cel mai glorios moment din istoria ei.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Barack Obama

Barack Obama s-a dovedit exprem de popular în rândul femeilor, atrăgând zeci de mii de reprezentante ale sexului frumos la evenimentele sale de campanie, care aclamau şi chiar leşinau ocazional în timpul discursurilor sale.

Continuă citirea →

Un egoist: Henrik Ibsen

Nimeni nu-l cunoştea pe Ibsen în mod intim, dar multe dintre cunoştinţele sale erau conştiente că prima parte a vieţii, ca şi zbuciumul acelei perioade, i-au lăsat o imensă povară de resentimente de nevindecat. Din acest punct de vedere se asemăna cu Rousseau: eul său purta cicatricele pentru tot restul vieţii şi era, în consecinţă, un monstru al egocentrismului.

Într-un mod destul de nedrept şi-a considerat mama şi tatăl răspunzători pentru tinereţea sa nefericită. Fraţii săi erau şi ei vinovaţi prin asociere. După ce, în 1858, a părăsit Skienul, oraşul natal, pentru a împrumuta bani de la bogatul său unchi, Christian Paus, nu şi-a mai vizitat părinţii. Într-o scrisoare adresată, în 1867, lui Bjornstjerne Bjornson, colegul său în ale scrisului, a cărui fiică avea să se mărite ulterior cu fiul său, el a scris: “Ştii că toată viaţa le-am întors spatele părinţilor mei, întregii mele familii, deoarece nu puteam suporta să continui o relaţie bazată pe o înţelegere imperfectă”.

Atunci când i-a murit tatăl, în 1877, Ibsen nu mai avusese vreo legătură cu el de aproape 40 de ani. Justificându-se într-o scrisoare adresată unchiului său, Ibsen cita: “circumstanţe imposibile datând dintr-un stadiu foarte timpuriu” ca fiind “principala cauză”. Prin aceasta el înţelegea de fapt că ei decăzuseră, în timp ce el se ridica, şi nu vroia să fie tras în jos. Îi era ruşine de ei; se temea de posibilele lor cereri financiare. Cu cât devenea mai bogat, mai capabil de a-i ajuta, cu atât era mai puţin dispus să aibă vreo legătură cu ei.

Nu a făcut niciun efort pentru a-l ajuta pe mai tânărul său frate invalid, Nicolai Alexander, care a plecat în cele din urmă în Statele Unite, unde a murit în 1888. Şi-a ignorat de asemenea fratele mezin, Ole Paus, rând pe rând marinar, îngrijitor de prăvălie, îngrijitor de far. Ole a fost întotdeauna sărac, dar a fost singurul care l-a ajutat pe nenorocitul lor tată. Ibsen i-a trimis odată o scrisoare formală de recomandare pentru o slujbă, dar nu i-a dat niciodată vreun ban şi nici nu i-a lăsat nimic prin testament. Ole a murit sărac, într-un azil de bătrâni, în 1917.

Despre Corneille

Ce ştim despre Corneille? Multe lucruri, dar în acelaşi timp foarte puţin. Mai multe decât despre oricare dintre marii scriitori ai secolului său, dar nici unul dintre acelea care dau măsura adevărată a unui om, care luminează viaţa intimă a căminului său ori te ajută să citeşti în adâncul inimii şi a gândurilor sale – aşa cum aflăm în biografia unui Pascal, Moliere sau Racine. Cunoaştem perfect pe Corneille ca personaj social, dar ca persoană destul de puţin.

Corneille a dus, învaluit în discreţie, traiul unui burghez oarecare, lipsit de întâmplări senzaţionale. Deşi după primele sale piese cunoaşte celebritatea, scriitorul locuieşte până spre bătrâneţe  în oraşul său natal, Rouen, mărginindu-se să facă scurte călătorii la Paris, legate de preocupările lui literare. Căsătorindu-se la 35 de ani, Corneille se va preocupa mereu să asigure familiei sale o situaţie materială onorabilă. Va avea patru fii şi două fiice. După două eşecuri, explicabile prin intrigi de culise, este primit, la 22 ianuarie 1647, în Academia Franceză. Singurul eveniment ieşit din comun din existenţa sa particulară s-a petrecut în octombrie 1662, când, la vârsta de 56 de ani, scriitorul se mută definitiv la Paris cu întreaga lui familie. Începând din 1663, an în care tânărul Ludovic al XIV-lea inaugurează mecenatul în favoarea artiştilor, Corneille va beneficia de o pensie regală (2000 de livre pe an).

„Până la Racine, toată istoria teatrului o găsim în Corneille; istoria lui Corneille o găsim în operele sale. Obligat la un moment dat să apară în scenă pentru apărarea Cidului, el se retrage imediat după aceea în penumbra care convenea perfect simplicităţii moravurilor sale…” (F. Guizot)

Acest mic magistrat de provincie, acest burghez temător, atât de umil în faţa celor puternici, a cunoscut îndeaproape senzaţiile ameţitoare pe care ţi le dă puterea.  El a fost rege, a trăit el însuşi aceste drame ale gloriei şi ale ambiţiei care alcătuiesc substanţa teatrului său. A avut vasali, a încasat tribut, i s-au adus osanale, apoi, după 30 de domnie respectată, s-a văzut constrâns să lupte crâncen spre a-şi apăra coroana ameninţată. El o păstră cu preţul unor mari eforturi – dar o păstră – şi muri rege.

Racine nu a reuşit vreodată să ocupe o situaţie literară comparabilă cu a lui. Nu găsim în istoria literaturii franceze decât alte două cazuri de asemenea suveranitate literară: a lui Voltaire şi a lui Victor Hugo de după exil.

Nae Ionescu văzut de Emil Cioran

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?

Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.

G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?

E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.

G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?

E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în ele ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.

 

sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998

P.P. Carp. Cariera politică a unui conservator convins

Reevaluarea conservatorismului românesc impune recuperarea imaginii unor personalităţi istorice ţinând seama, în mod firesc, de contextul intern și internaţional în care au evoluat, de ideologia pe care au împărtășit-o și, mai ales, de limitele de gândire sau acţiune inerente acestei adeziuni (un conservator nu poate să reacţioneze ca un liberal sau ca un socialist).

Printre politicienii modernităţii românești a cărui reconsiderare o văd necesară se numără și conservatorul P. P. Carp care, în cincizeci de ani de carieră, s-a individualizat în lumea politică românească prin curajul de a-și exprima deschis opiniile indiferent de auditoriu (politicieni, rege, mase), prin refuzul compromisului (în viaţa publică sau în cea privată), prin activitatea legislativă (subordonată principiului: soluţii concrete la nevoile unei societăţi aflate în tranziţie) și prin civilitatea nedezminţită a comportamentului.

Continuă citirea →

Ion Bratianu vazut de regina Maria

Desi impovarat de gloria tatalui sau, era o personalitate prin el insusi si ceea ce pentru mine avea pe atunci mai multa insemnatate, Ion Bratianu al II-lea era un tovaras cat se poate de placut; trebuie chiar sa adaug aici ca avea slabiciune pentru femei.

Inalt, insa chiar din tinerete de o statura cam greoaie, avea ochi negri frumosi si catifelati, insa vocea cam prea subtire. Ironic fara rautate, chibzuit pana la viclesug, nu lasa sa scape nimic privirilor lui. Miscarile ii erau incete, indolente. Nicioadata n-a prea dat atentie felului cum se imbraca.

Pe vremea aceea era cu grija inabusit de catre Dimitrie Sturdza, dar se vedea totusi in chip netagaduit ca avea sa ajunga departe.

Bratianu, simtind ca in mine era viitorul, nu facu niciodata greseala de a ma priva sa inteleg de la inceput ca pentru el cel putin existam si nu numai intr-un singur inteles al cuvantului.

Daca as spune ca pe atunci imi placea, as spune mai mult decat adevarul, dar era un om ce nu putea fi trecut cu vederea; isi dadea toata osteneala ca sa fie placut, era tanar, ambitios, departe vazator si de la inceput fusese cat se poate de pretuit de catre regele Carol.

Ca ministru al comunicatiilor era datoria lui sa ne insoteasca  de cate ori calatoream prin tara. Nu si-ar putea inchipui cineva un tovaras de calatorie mai placut. Tovarasia lui era invioratoare, conversatia hazlie, plina de duh, interesanta, dar cu toata purtarea lui ademenitoare nu pierdea niciodata prilejul de a te face sa simti ca glumele si curtenia lui nu erau decat invelisul unei personalitati hotarate si neinduplecate ce se ascundea dedesubtul lor.

Sotului meu ii placea Bratianu, insa nu fara o usoara nuanta de teama; nu stia inca bine cu ce fel de om avea de-a face. Era Bratianu ceva ce destepta o senzatie de neliniste; mana cu care te atingea era parca imbracata intr-o manusa de catifea, sub care nu prea ghiceai ce se ascundea.

Bratianu era ademenitor cu femeile; ii placeau si stia cu o nuanta de orientalism sa-si puna in joc farmecul lui de cuceritor, avand totusi grija sa nu fie niciodata amagit.

Ne-a fost ursit sa ne sfatuim adesea impreuna mai tarziu, cand ne-a venit vremea, lucru care a fost mult criticat si comentat in mii de feluri. Iubirea ce o simteam amandoi pentru Romania ne-a facut sa ne folosim de putinta noastra de a munci si de a ne dovedi prin fapte patriotismul. Aceasta a fost legatura temeinica a prieteniei noastre.

sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vietii mele, vol. II, Ed. Moldova, Iasi, 1991