Arhive etichetă: complot

Comploturi celebre în istorie

hitler complotComplotul din iulie sau Complotul de la Rastenburg – Tentativă nereuşită a unor comandanţi militari germani de a-l asasina pe Adolf Hitler, la 20 iulie 1944, de a prelua conducerea ţării şi de a încheia pacea în termeni favorabili cu Aliaţii. Conform planului, colonelul Claus von Stauffenberg (1907-1944) a lăsat o servietă cu o bombă într-o sală de conferinţe de la cartierul general din Rastenburg, în Prusia de Est, unde Hitler urma să se întâlnească cu principalii săi aghiotanţi. Servieta a fost însă împinsă sub tăblia mesei, iar Hitler a suferit doar răni uşoare, în urma exploziei. Între timp, conspiratorii din Berlin nu au reuşit să preia puterea. Principalii conspiratori, printre care Stauffenberg, generalul Ludwig Beck, generalul Erwin Rommel şi alţi comandanţi au fost executaţi sau determinaţi să se sinucidă. În zilele următoare, Hitler a identificat în jur de 200 de conspiratori, care au fost împuşcaţi sau spânzuraţi.

stalinComplotul medicilor (1953) – Pretinsă conspiraţie a unor eminenţi medici specialişti sovietici de a ucide mari oficiali guvernamentali şi de partid. În ianuarie 1953, presa sovietică a raportat că nouă doctori, dintre care cel puţin şase evrei, fuseseră arestaţi şi îşi mărturisiseră vina. Din cauza morţii lui Iosif Stalin în martie, procesul nu a mai avut loc. Mai târziu, Pravda a anunţat că acuzaţiile aduse doctorilor fuseseră false, iar mărturisirile fuseseră obţinute sub tortură. În discursul său secret la Congresul XX al Partidului Comunist, Nichita Hruşciov a afirmat că Stalin intenţiona să folosească procesul doctorilor pentru a lansa o mare campanie de curăţare a partidului.
Continuă citirea →

A fost asasinat Alexandru Macedon? (III) Principalul suspect: Antipatros

Alexandru MacedonFirește că este foarte simplu să admitem versiunea oficială a morții lui Alexandru și să respingem, ca nefondate, orice alte ipoteze. Ar fi, însă, greșit să nu ținem seama de bănuielile anticilor cum că Alexandru ar fi fost victima unui complot cu atât mai mult cu cât, se știe, au mai fost făcute încercări de înlăturare a regelui macedonean (tentativa lui Philotas în 330 î.Hr. sau așa-numita conspirație a pajilor în 327 î.Hr.)

Ce fapte istorice ar putea atesta existența unui complot condus de Antipatros?

Dintre toți comandanții armatei macedonene, Antipatros a fost, după rege, cea mai importantă persoană din stat. Inteligent și instruit, el s-a făcut remarcat încă din timpul regelui Filip al II-lea (359-336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru, care i-a încredințat importante misiuni militare și diplomatice. A fost prieten cu filosoful Aristotel și cu oratorul Isocrate, cu care a corespondat cu regularitate.

După asasinarea lui Filip al II-lea, Antipatros s-a numărat printre cei care au trecut, de îndată, de partea noului rege, Alexandru. Apreciindu-i devotamentul, acesta i-a încredințat misiuni de cea mai mare importanță în perioada pregătirii și organizării campaniei din Orient. Astfel, Antipatros a stat la cârma statului cât timp Alexandru a condus expediția din Balcani și a fost numit guvernator al Macedoniei și strateg al Europei în perioada expedițiilor în Asia.

Toate acestea creează impresia că relațiile de prietenie dintre Alexandru și Antipatros s-au menținut, nealterate, până în ultimul moment. Izvoarele scrise ale timpului menționează, însă, că la un moment dat între cei doi oameni de stat s-au iscat neînțelegeri care au ajuns până la ură.

Continuă citirea →

Guy Fawkes şi complotul prafului de puşcă

Pe 5 noiembrie 1605, s-au găsit 36 de butoaie cu praf de puşcă într-un beci de sub Palatul Parlamentului din Londra – făcând parte dintr-o conspiraţie de răsturnare a guvernului englez şi a regelui Iacob I. Deşi complotul a fost pus la cale de un anumit Robert Catesby, Guy Fawkes a fost acuzat că ar fi fost cel care a conceput planul, pentru a protesta, se crede, împotriva persecutării religioase a catolicilor în Anglia. Teoriile privind motivele sale sunt larg răspândite, dar majoritatea istoricilor cred că cei implicaţi în complot voiau să-l omoare pe rege, să producă o revoltă populară şi să readucă pe tron un monarh catolic.

Continuă citirea →

Cum a murit Stalin?

Moartea unui om cutremură prin ea însăşi. În cazul lui Stalin, fiorul provocat de inevitabilul moment e amplificat de felul în care a murit marele dictator.

În noaptea de 27 spre 28 februarie 1953, după ce a văzut, pentru a nu ştiu cîta oară „Lacul lebedelor“, la Teatrul Bolşoi, Stalin s-a întors la birou, unde a lucrat până la trei dimineaţa. La 28 februarie 1953, după ce a vizionat un film în apartamentul său de la Kremlin, împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, merge la vila de la Kunţevo, unde întîrzie cu oaspeţii la un dineu prelungit, pînă la patru dimineata. După plecarea musafirilor, Stalin spune gărzilor că merge să se culce. Ritmul de viaţă al dictatorului era intrat de mult în legendă. Se culca spre dimineaţă, pentru a se trezi spre după-amiază.

La 1 martie, pe la şase după amiaza, gărzile se neliniştesc. Deşi Stalin ar fi trebuit să se trezească deja, nici un zgomot nu se aude în dormitor. Nimeni nu îndrăzneşte să intre să vadă ce s-a întâmplat. După îndelungi ezitări, abia pe la ora 22, adjunctul intendentului vilei, P. Lozgatşev, îşi ia inima în dinţi şi merge să vadă ce s-a întâmplat. Scena e descrisă de Lilly Marcou, în volumul, apărut şi în româneşte, Stalin. Viaţa privată: „Cînd a intrat, cu inima în dinţi, în mica sufragerie, a fost izbit de un tablou îngrozitor. Stalin era prăbuşit pe podea, aproape de masă, pe jumătate întins, sprijinindu-se disperat în coate. Nu-şi pierduse cunoştinţa, însă nu mai putea să vorbească. Cât timp să fi stat oare în acea poziţie? Cert este că a fost victimă a comportamentului nefiresc al celor din jurul lui, comportament pe care tot el îl impusese. Lozgatşev a început să tremure ca o frunză şi nu a facut decât să-l întrebe, stupid: «Ce aţi păţit, tovarăşe Stalin?». Acesta nu mai putea să articuleze nici un cuvânt; a răspuns doar printr-un «s».

Lozgatşev a observat lângă Stalin, pe covor, «Pravda» şi ceasul lui cu lanţ. Pe masă era un pahar şi o sticlă cu apă minerală. Oare Stalin a avut criza în timp ce se îndrepta către masă să-şi ia ziarul şi paharul cu apă, uitându-se la ceas? Prin telefonul de interior, agentul i-a chemat în ajutor pe Staroţin şi Tukov, ca şi pe servitoarea Matriona Butusova. Încă o întrebare stupidă: «Tovarăşe Stalin, vreţi să fiţi ridicat pe canapea?» Printr-o mişcare schiţată a capului, acesta l-a făcut să înţeleagă că da. Cu multe eforturi, l-au instalat pe canapeaua din sufrageria mică şi şi-au dat seama, în sfârşit, că trebuia chemat de urgenţă un medic, cu atât mai mult cu cât Stalin stătuse în starea aceea ore întregi. Le-a dat de înţeles că îi este frig”.

Urmează o bâlbâială incredibilă. Şeful gărzii sună la şeful KGB, Ignatiev. În locul deciziei necesare, acesta îi spune să-l caute pe Beria, singurul care-şi putea asuma o hotărâre. Rămaşi de capul lor, cei din gardă îl mută pe Stalin din sufragerie într-o cameră vecină, unde dormea de obicei. „Gravă eroare“ – cum scrie autoarea – , cea de a mişca din loc victima unui atac cerebral. În disperare de cauză, şeful gărzii apelează la Malenkov. Acesta îi spune c-o să-l sune el după ce-o da de Beria. Peste o jumătate de oră, şeful gărzii primeşte răspunsul de la Malenkov: nu l-a găsit pe Beria, să-l caute el.

Mai trec 40 de minute. Nimeni nu dă de Beria. În fine, telefonul zbârnie. La celălalt capăt al firului, Beria: „Nu spuneţi nimănui nimic, nu chemaţi pe nimeni”. Seful gărzii nu poate apela la un medic. Singurul care l-ar fi putut salva pe Stalin. Pe la 3 noaptea, se aud zgomote de roţi. Nu, nu era medicul. Sosesc Beria şi Malenkov. Fără a se apropia de Stalin, Beria conchide că dictatorul n-are nimic: „Doarme, să nu fie deranjat”. Zadarnic cei din gardă susţin că Stalin a avut un atac cerebral. Beria şi Malenkov se răsucesc pe călcâie şi ies din salon. Nemulţumit, Beria îl muştruluieşte pe Staroţin pentru c-a alertat atâta lume.

După plecarea celor doi, gărzile rămân mai departe lângă bolnav. Se face 7 dimineaţa. Nici un semn, nici un medic. La 7.30, apare Hruşciov. Nu cu un doctor, cum era de aşteptat, ci cu anunţul că va veni un doctor.

În fine, la 2 martie, între 8.30 şi 9 dimineaţa, îşi fac apariţia vreo zece medici de la Kremlin. Toţi profesori sau academicieni. Prea târziu însă: „Trecuseră însă douăsprezece-paisprezece ore în care nu se făcuse nimic! Într-un mic salon, a început să se ţină un consiliu medical permanent. Foarte îngrijoraţi de gravitatea situaţiei, cu gesturi precipitate, medicii au reuşit cu greu să-i scoată cămaşa lui Stalin pentru a-l consulta. Au trebuit să o taie cu foarfecele. Diagnosticul era categoric: hemoragie cerebrală.

Ajutorul venea târziu, nu se mai putea face mare lucru. I s-au aplicat lipitori, i s-au fãcut injecţii cu camfor, a fost ajutat să respire cu baloane de oxigen. I s-au fãcut de asemenea electrocardiograme, înainte de radiografiile plămânilor. Trebuia încercată o intervenţie chirurgicală? Prea târziu! Nici un chirurg nu şi-ar fi asumat acest risc, cu atât mai mult cu cât, pentru a-i speria, Beria nu înceta să le spună: «Sunteţi siguri că puteti garanta viaţa tovarăşului Stalin?»

Toţi aceşti medici erau nişte somităţi, însă nici unul dintre ei nu-l îngrijise înainte pe Stalin: a fost căutat dosarul lui medical pentru a se vedea ultimele observaţii facute de academicianul Vinogradov – medicul arestat era singurul care cunoştea starea sănătăţii bolnavului. Nu a fost găsit. A fost descoperit mai târziu, din păcate prea tirziu, în spitalul Kremlinului.

Din 2 până la 5 martie 1953, a fost agonia. Iat-o descrisă de către aceeasi Lilly Marcou: „Vestea bolii lui Stalin începuse să se împrăştie. Telefoanele sunau fără încetare. Numeroşi medici şi profesori se ofereau voluntari. Unii insistau, fiind convinşi că pot să-l salveze. S-au primit chiar şi telefoane din străinătate. Însă, pe măsură ce trecea timpul, starea lui Stalin se înrăutăţea. Membrii Biroului Politic îl vegheau pe rând. Molotov şi Mikoian fuseseră şi ei chemaţi, deşi nu mai făceau parte din conducere. Din timp în timp, Stalin deschidea ochii, făcea eforturi pentru a-şi mişca buzele, fără să se înţeleagă prea bine ce voia să spună. Imediat ce manifesta cel mai mic semn de luciditate, Beria se apropia de el şi îi săruta mâna.

Pe 5 martie, pulsul a început să-i scadă. La un moment dat, Beria s-a apropiat de pat şi i-a spus: «Spuneţi-ne ceva, tovarăşe Stalin. Toţi membrii Biroului Politic sunt aici”. Voroşilov l-a tras pe Beria de mânecă şi i-a spus şoptit: «Ar fi mai bine să-i vorbească nişte oameni de-ai casei; poate că-i recunoaşte mai uşor”. Istomina s-a apropiat de Stalin, însă acesta îşi trăia ultimele clipe. Şi-a pus capul pe pieptul lui şi a început să urle aşa cum fac femeile din popor în faţa morţii“.

Asemenea altor istorici, autoarea franceză din care am citat împărtăşeşte teza morţii lui Stalin ca fiind rezultatul unui complot. Unii susţin varianta asasinatului pur şi simplu. Alţii, pe cea a atacului cerebral provocat de un conflict violent cu echipa condusă de Kaganovici. Lilly Marcou sugerează uciderea prin ceea ce s-ar putea numi non-asistenţă. Beria s-a străduit din răsputeri să amâne intervenţia salvatoare. Toate ipotezele sunt posibile. Cum la fel de bine sunt hazardate. Un lucru e însă sigur: asasinat prin non-asistenţă sau mort pur şi simplu, Stalin a fost victima propriului cult al personalităţii. Dacă n-ar fi fost Dumnezeul întrupat, Idolul, Statuia răsuflătoare, dacă ar fi fost un om normal, sau măcar conducătorul unei ţări democratice, el ar fi avut şanse de supravieţuire. Indiferent că Beria l-a lăsat să moară sau că, pur şi simplu, acesta şi-a pierdut capul, cert e că, într-un alt caz, cel al unui om normal, garda şi-ar fi permis să pună mâna pe telefon şi să anunţe un medic fără să clipească. Cel căzut pe podele era însă Stalin. Şi gândul că muribundul era EL, Zeul, i-a paralizat pe toţi. De aici teama celor din gardă de a intra, deşi realizau că ceva nu e în regulă. De aici aiuritorul carusel al telefoanelor. Pentru a chema pur şi simplu un medic, se simţea nevoia unei aprobări la cel
mai înalt nivel. Stalin era atât de înfricoşător, încât nimeni nu şi-a permis un gest normal, omenesc: gestul care l-ar fi salvat.

sursa: Dosarele istoriei, an III, nr. 4 (20), 1998

Cea mai faimoasă victimă a serviciilor secrete

Cea mai faimoasă victimă a reţelei serviciilor secrete conduse de Sir Francis Walsingham (aflat în slujba reginei Elisabeta I) a fost Maria, regina Scoţiei.

În 1567 aceasta a fost obligată să abdice în favoarea fiului său minor, Iacob al Vl-lea. În anul următor, în urma înăbuşirii revoltei ce urma să o readucă pe tron, s-a refugiat în Anglia căutând protecţia verişoarei sale, Elisabeta I. Însă regina Angliei, necăsătorită şi fără urmaşi, a privit-o ca pe o rivală şi la scurt timp a pus să fie arestată.

Execuţia Mariei Stuart

Aflată încă în captivitate 18 ani mai târziu, Maria a fost implicată într-un complot ce urmărea asasinarea Elisabetei şi aducerea pe tronul Angliei a unui monarh catolic, în propria-i persoană. Conducătorul conspiraţiei era un nobil de ţară în vârstă de 25 de ani, pe nume Anthony Babington. Educat în secret în religia catolică, Babington fusese cândva paj al temnicerului Mariei, contele de Shrewsbury – şi probabil la acea vreme căzuse victima farmecelor fascinantei regine. În vara lui 1586 a început să-i scrie Mariei despre planurile sale de a o salva şi de a 0 îndepărta pe Elisabeta. Agenţii lui Walsingham au interceptat corespondenţa, dar după ce au citit documentele incriminatorii, le-au sigilat la loc şi le-au trimis mai departe. La scrisoarea Mariei din 17 iulie, Sir Francis a adăugat un post-scriptum cerându-i lui Babington să precizeze numele celorlalţi conspiratori. Unul dintre aceştia, un preot pe nume John Ballard, a fost arestat la 4 august. Sub tortură, Ballard i-a denuntat şi pe ceilalţi; 10 zile mai târziu Babington a fost arestat. La jumătatea lui septembrie complotiştii au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi.

Elisabeta avea acum pretextul necesar pentru a-şi elimina prizoniera regală incomodă. Maria a fost şi ea judecata şi găsită vinovată de aprobarea unui complot ce viza înlăturarea reginei. La 8 februarie 1587 a fost executată în marea sală a castelului Fotheringhay.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Împotriva cărui rege englez s-a îndreptat conspiraţia prafului de puşcă în cadrul căreia trebuia aruncat în aer Parlamentul englez?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Împotriva cărui rege englez s-a îndreptat conspiraţia prafului de puşcă în cadrul căreia trebuia aruncat în aer Parlamentul englez?

Răspuns: Iacob I (1605)

Dostoievski – Intre viata si moarte

 În ziua de 23 aprilie 1849 F. M. Dostoievski este arestat sub acuzaţia de a fi complotat împotriva regimului ţarist. De fapt, singura vină a scriitorului fusese participarea la întrunirile unui cerc de tineri intelectuali liberali (condus de Mihail Petraşevski), în cadrul cărora se purtau discuţii considerate de autorităţi subversive. Toţi membrii grupului au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte prin împuşcare pentru săvârşirea infracţiunii de rebeliune contra legilor statului şi a ordinii de drept.

La trei zile după pronunţarea sentinţei de condamnare şi fără vreun demers din partea celor osândiţi, preşedintele instanţei militare a propus ţarului comutarea pedepsei, invocând în favoarea inculpaţilor existenţa unor circumstanţe atenuante ca: recunoaşterea faptelor săvârşite şi căinţa unora dintre inculpaţi, tinereţea acestora, anihilarea urmărilor complotului prin măsurile luate la timp de către autorităţi. Pentru Dostoievski s-a propus comutarea pedepsei cu moartea în opt ani muncă silnică în fortăreaţă. Documentul de comutare a pedepsei aplicate scriitorului poartă următoarea rezoluţie scrisă de mâna ţarului Nicolae I: „la patru ani, apoi în armată, ca soldat”.

Continuă citirea →

Complotul medicilor

La 13 ianuarie 1953, cititorii ziarelor sovietice Pravda şi Izvestia erau informaţi că forţele de securitate ale guvernului arestaseră un grup de medici ai Kremlinului acuzaţi de „folosirea de tehnici necorespunzătoare pentru a-şi asasina pacienţii”. Se spunea că pe lista victimelor acestora figurau Andrei Jdanov, considerat cândva succesor probabil al lui Iosif  Stalin şi mort în 1948 în împrejurări obscure; şi Alexandr  Scerbakov, un alt membru important al Biroului Politic. De asemenea, autorităţile îi acuzau pe medici că au încercat prin tehnicile lor ucigaşe să lichideze militari proeminenţi ca mareşalul A.M. Vasilevski şi generalul S.M. Stemenko, amândoi ofiţeri superiori în al doilea război mondial. Din cei nouă membri enumeraţi în anunţ, şase erau evrei.

Avându-şi parţial originea în antisemitismul crescând al lui Stalin, scenariul cu „complotul medicilor” a început să se deruleze în toamna lui 1952, ca rezultat al furiei care-l cuprinsese pe dictator la citirea unui raport nefavorabil întocmit de medicul său, un om de 71 de ani, distins cu multe decoraţii. Acesta din urmă se numea Vladimir Vinogradov şi avea să fie acuzat mai târziu că a condus conspiraţia. Pentru a face pe placul lui Stalin, Lavrenti Beria şi ofiţerii săi de securitate au creat o poveste detaliată a complotului, pretinzând, de pildă, că doctorii falsificaseră electrocardiograma lui Jdanov pentru a ascunde dovada unui atac de cord şi-l puseseră astfel pe pacient în situaţia de a se sinucide prin muncă. Stalin a reacţionat cu zel la acuzaţiile lui Beria, spunându-i şefului poliţiei secrete să-l informeze pe anchetatorul cazului că dacă nu reuseşte să obţina mărturisiri complete, „să-l scurtam cu un cap”.

Despre complot s-a spus că este opera unei „organizaţii evreieşti burghezo-naţionaliste” cu legături în SUA şi Marea Britanie. Deşi iniţial Stalin se supărase pe Vinogradov din cauza declaraţiei sincere a acestuia că liderul naţiunii stă prost cu sănătatea şi ar trebui să muncească mai puţin, Vinogradov, din fericire pentru el însuşi şi pentru majoritatea colegilor săi, s-a dovedit a fi un diagnostician exact. Moartea lui Stalin, provocată de o congestie cerebrală la 5 martie 1953, i-a scutit pe medicii de la Kremlin de întâlnirea cu plutonul de execuţie, deşi doi dintre ei muriseră deja din cauza torturilor.

Moartea lui Cezar

Complotiştii au hotărât să-l ucidă pe Cezar la idele lui Marte. În această zi trebuia să aibă loc şedinţa Senatului, la care se proiecta ca Iulius Cezar să fie proclamat rege al tuturor pământurilor din străinătate şi să i se permită să poarte coroană regală dincolo de hotarele Italiei.

Cu câteva zile înainte de aceasta un vrăjitor l-a preîntâmpinat pe Cezar să fie precaut la idele lui Marte. Deşi Cezar nu credea în spusele profeţilor, de data aceasta soţia sa, îngrijorată, l-a înduplecat să simuleze o boală şi să nu iasă din casă. Răzvrătiţii pricepeau că s-a aflat despre complot şi evitau amânarea şedinţei. Decimus Brutus, în care dictatorul avea atâta încredere, încât l-a desemnat chiar printre moştenitorii săi, s-a dus la Cezar.

Tu, a spus el, prea des ai desconsiderat Senatul. N-are rost să faci aceasta acum, când senatorii au căzut de acord să te proclame rege.

Continuă citirea →