Arhive etichetă: praf de pusca

Comploturi celebre în istorie

hitler complotComplotul din iulie sau Complotul de la Rastenburg – Tentativă nereuşită a unor comandanţi militari germani de a-l asasina pe Adolf Hitler, la 20 iulie 1944, de a prelua conducerea ţării şi de a încheia pacea în termeni favorabili cu Aliaţii. Conform planului, colonelul Claus von Stauffenberg (1907-1944) a lăsat o servietă cu o bombă într-o sală de conferinţe de la cartierul general din Rastenburg, în Prusia de Est, unde Hitler urma să se întâlnească cu principalii săi aghiotanţi. Servieta a fost însă împinsă sub tăblia mesei, iar Hitler a suferit doar răni uşoare, în urma exploziei. Între timp, conspiratorii din Berlin nu au reuşit să preia puterea. Principalii conspiratori, printre care Stauffenberg, generalul Ludwig Beck, generalul Erwin Rommel şi alţi comandanţi au fost executaţi sau determinaţi să se sinucidă. În zilele următoare, Hitler a identificat în jur de 200 de conspiratori, care au fost împuşcaţi sau spânzuraţi.

stalinComplotul medicilor (1953) – Pretinsă conspiraţie a unor eminenţi medici specialişti sovietici de a ucide mari oficiali guvernamentali şi de partid. În ianuarie 1953, presa sovietică a raportat că nouă doctori, dintre care cel puţin şase evrei, fuseseră arestaţi şi îşi mărturisiseră vina. Din cauza morţii lui Iosif Stalin în martie, procesul nu a mai avut loc. Mai târziu, Pravda a anunţat că acuzaţiile aduse doctorilor fuseseră false, iar mărturisirile fuseseră obţinute sub tortură. În discursul său secret la Congresul XX al Partidului Comunist, Nichita Hruşciov a afirmat că Stalin intenţiona să folosească procesul doctorilor pentru a lansa o mare campanie de curăţare a partidului.
Continuă citirea →

Guy Fawkes şi complotul prafului de puşcă

Pe 5 noiembrie 1605, s-au găsit 36 de butoaie cu praf de puşcă într-un beci de sub Palatul Parlamentului din Londra – făcând parte dintr-o conspiraţie de răsturnare a guvernului englez şi a regelui Iacob I. Deşi complotul a fost pus la cale de un anumit Robert Catesby, Guy Fawkes a fost acuzat că ar fi fost cel care a conceput planul, pentru a protesta, se crede, împotriva persecutării religioase a catolicilor în Anglia. Teoriile privind motivele sale sunt larg răspândite, dar majoritatea istoricilor cred că cei implicaţi în complot voiau să-l omoare pe rege, să producă o revoltă populară şi să readucă pe tron un monarh catolic.

Continuă citirea →

Împotriva cărui rege englez s-a îndreptat conspiraţia prafului de puşcă în cadrul căreia trebuia aruncat în aer Parlamentul englez?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Împotriva cărui rege englez s-a îndreptat conspiraţia prafului de puşcă în cadrul căreia trebuia aruncat în aer Parlamentul englez?

Răspuns: Iacob I (1605)

Istoria armelor si armamentelor – a doua parte

Introducerea prafului de puşcă

Un salt de calitate excepţional în dezvoltarea armamentului a avut loc atunci când în Europa, datorită unei cunoaşteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a apărut ideea unei folosiri diferite a prafului de puşcă (amestec de nitrat de potasiu, carbon şi sulf, inventat în China în sec. I, dar obţinut în Europa doar în sec. XIV), care nu mai este substanţa explozivă de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier pentru a arunca proiecte  împotriva grupurilor înarmate şi a fortificaţiilor. Apariţia primelor bombarde, tot în sec. XIV, şi a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat naştere unei revoluţii ample şi pline de consecinţe în domeniul războiului şi al politicii.

Armatele de cavaleri cu armuri şi arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fără drept de apel; numai monarhiile statelor naţionale, pe punctul de a se naşte, puteau să ţină piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizând eficient structurile militare legate de noul tip de armament. Nu este întâmplător faptul că numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat în Războiul de treizeci de ani (1618-1648) a rămas legat atât de progresele tehnice importante în cadrul artileriei, cât şi de introducerea unor sisteme organice de comandă şi control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de război.

Şi dominaţia pe care Europa sec. XVI a început să o dobândească ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelată, cel puţin parţial, cu prezenţa armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corăbiei (noul tip de navă de război, înarmată cu zeci de tunuri, dispuse pe cele două laturi ale ambarcaţiunii) în sec. XVI olandezii au revoluţionat şi războiul pe mare, până atunci legat de lupta corp la corp.

Cursa înarmărilor în sec. XIX-XX

Progresele înregistrate de cercetarea tehnologică în sec. XIX (inventarea sistemelor de ochire, cartuşelor şi sistemului de reîncărcare pentru armament portabil şi tunuri, a afeturilor pentru artilerie; dezvoltarea armelor cu repetiţie şi automate) au făcut să crească eficienţa armamentului într-o măsură de neconceput cu câteva decenii înainte şi au constituit condiţia importantă a unei agresive politici de putere pentru naţiunile europene şi SUA. Legătura tehnică necesară şi avantajoasă economic care s-a instaurat între marea industrie şi producţia militară a alimentat la rândul său cursa înarmărilor, punând la dispoziţia comunităţilor politice un potenţial distructiv tot mai vast şi inovator.

Primul război mondial a cunoscut folosirea, deloc marginală, pe câmpul de luptă a unor noi arme: chimice, avioane, submarine şi tancuri. Enormele pierderi umane din timpul conflictului i-au convins pe unii oameni politici să-şi pună în mod serios problema unui control al armelor.

În cursul celui de-al doilea război mondial, armele experimentate în conflictul precedent au jucat un rol hotărâtor: a fost cazul tancurilor, încadrate în unităţi blindate şi al aviaţiei, care s-a dovedit hotărâtoare nu numai în luptele terestre, ci şi în cele navale, încât a dus la apariţia unui nou tip de navă de război: portavionul.

După război, efectul combinat al descoperirii fisiunii nucleare (care a dus la producerea celor bombe atomice care au explodat la Hiroshima şi Nagasaki) şi al confruntării politice şi ideologice dintre cele două superputeri, sovietică şi americană, a determinat o nouă fază de accelerare a cursei înarmărilor.

La începutul anilor ’50 şi-a făcut apariţia bomba H sau cu hidrogen, de sute de ori mai puternică decât primele bombe atomice. Rachetele (deja folosite de germani cu focoase convenţionale în timpul celui de-al doilea război mondial) au fost dotate cu focoase nucleare şi destinate să acopere distanţe intercontinentale.

Posibilitatea de folosire a armelor nucleare numai în cazul unui război total, a determinat o puternică relansare a armamentelor tradiţionale, şi acestea tot mai sofisticate. Între ani ’80 şi ’90 prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi dispariţia URSS, implicând sfârşitul opoziţiei bipolare, au eliminat, cel puţin teoretic, premisele echilibrului de teroare nucleară. Faptul acesta nu influenţează dezvoltarea armelor convenţionale, obiect al unui comerţ foarte înfloritor dintre ţările industrializate şi ţările din lumea a treia.

Istoria prafului de puşcă

Cel mai vechi exploziv cunoscut este pulberea neagră (un amestec de salpetru, sulf şi cărbune vegetal), despre care se ştie că a fost inventată în China, dar evenimentul nu poate fi datat cu precizie.

Unii specialişti consideră că amestecul chinezesc era asemănător prafului de puşcă adevarat doar în ceea ce priveşte calităţile sale pirotehnice şi că adevaratul praf de puşcă este o invenţie în exclusivitate europeană.

Sir Roger Bacon, filozoful şi eruditul britanic, a descris în anul 1242 o formulă pentru o pulbere explozivă ce includea salpetru, cărbune şi sulf, dar nu a oferit varianta folosirii sale ca substanţă de propulsie. Totuşi, reţeta lui Bacon era practic identică cu cea a prafului de puşcă modern, având doar alte proporţii.

Cu siguranţă, armele de foc au apărut datorită existenţei prafului negru de puşcă, inventarea acestuia fiind atribuită unui călugăr german din secolul al XIV-lea, Berthold Schwarz.


sursa: Larousse, Inventatori și invenții, traducere Mariana Crăciun, Monica Crăciun, București, Editura Tehnică, 2001