Arhive etichetă: Amintiri deghizate

Critică nedreaptă

Victor_EftimiuVictor Eftimiu avea dese reacții de nesupunere ideologică. Folosea replicile casante, în care era neîntrecut.

Odată, venea de la Academie indispus. O cunoștință l-a oprit și a vrut să afle: “Domnule Eftimiu, ce-ați pățit, că păreți atât de fiert?” “A fost o ședință”, a răspuns el. “M-au criticat că am rămășițe mic-burgheze.” “Ei, nu e așa grav”, a căutat să-l consoleze persoana care-i aținuse calea. “Cum domnule?” a izbucnit Eftimiu. “Ce rămășițe mic-burgheze, când eu sunt burghez-sadea!” 🙂

Continuă citirea →

Surpriză cumplită

amantiPovestește Ovid S. Crohmălniceanu:

„Cum îl tratau boierii breslei pe Ion Călugăru, am aflat într-o seară la Petru Dumitriu, din gura lui Ion Vinea.

Călugăru îi făcea curte unei actrițe. O bombarda cu flori și bilețele galeșe. Vinea, printre ale cărui numeroase victime sentimentale se număra și respectiva actriță, a convins-o să-l poftească la ea acasă pe timidul îndrăgostit.

Acesta și-a făcut apariția plin de speranțe. Dar, surpriză cumplită, în patul adoratei era instalat Vinea, care s-a apucat să converseze nestingherit cu vizitatorul, și ca el să guste întreagă înjosirea, a ieșit la un moment dat de sub plapumă, oferindu-i plăcerea să constate că poartă numai jacheta pijamalei!” 🙂

Continuă citirea →

Eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar…

eftimiu victorIon Călugăru nu prea era iubit de confrați. Complexele sale îl făceau impertinent și, ca urmare, trezea frecvent reacții dure din partea celor ofensați. Una a avut-o față de el Victor Eftimiu, care nu neglija niciodată să răspundă usturător obrăzniciilor.

Călugăru primise sarcina din partea legăturii sale de partid, prin anii ’30, să strângă semnături prestigioase pe o moțiune în favoarea condamnaților politici. I s-a adresat, ca urmare, lui Victor Eftimiu, cunoscute fiind sentimentele democratice ale poetului. Dar el era în același timp oaia neagră a avangardiștilor. Manifestul care cerea în Unu cititorilor să-și deparatizeze creierul, relega, printre “abțibilduri” și “brontozauri”, “eftimihalachismele”.

Călugăru, pus în dilemă de coincidența demersului său politic tocmai cu ceea ce detesta el pe plan literar, a ținut să fie principial până la capăt și a început rugămintea astfel: “Domnule Eftimiu, eu, ca poet, nu vă gust, dar ca om vă stimez.” Replica solicitantului, nemailăsându-l să continue, a venit promp și categoric: “Domnule – i-a spus lui Călugăru Eftimiu -, eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar ca om te bag în p..a mă-tii!” 🙂

Continuă citirea →

Succesele erotice ale lui Ion Barbu

ion barbuPovestește Ovid S. Crohmălniceanu:

Ion Barbu îmi împărtășea, neluând nicio precauție nominală, succesele sale erotice, scoțând în evidență frăgezimea și splendoarea vânatului. Într-o zi, am aflat de la el cum pierduse o asemenea pradă, cu care avea realmente toate motivele să se laude.

Făcuse greșeala, spunea, să o ducă acasă în mașină pe protagonistă, și soțul îl văzuse. I-a pus imediat consoartei chestiunea de încredere, ori rupe cu Barbu, ori o lasă. “Și cum, maestre, am întrebat eu lingușitor, a fost în stare să-l prefere pe nespălatul ăla în locul dumneavoastră? “Dragul meu, mi-a răspuns poetul, oftând melancolic și neocolind verdeața cuvântului, căruia îi dau aici un echivalent mai pudic, ce vrei? Aia de treizeci și aia de șaizeci de ani!” 🙂

Continuă citirea →

Un fapt tulburător

camil petrescuOvid S. Crohmălniceanu, în “Amintiri deghizate”:

„Cella Serghi mi-a povestit privitor la prima experiență maritală a lui Camil Petrescu un fapt tulburător: socotea incredibil gestul Ellei care în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război cerea soțului să treacă pe numele ei bunurile comune, ca să se aleagă măcar cu atâta dacă va rămâne văduvă. Ce femeie, având o minimă delicatețe sufletească, poate trăda o asemenea trivialitate în comportare? adăuga prietena romancierului. Acesta i-a replicat, alb la față, că faptul era perfect autentic și i se întâmplase chiar lui.

Ironia sorții a produs, decenii mai târziu, repetiția raționamentului nemilos, silind-o de astă dată pe Cella însăși să fie martoră directă a scenei. Cea de a doua soție a lui Camil, mult mai tânără ca el, obișnuia să o ia drept confidentă. Într-o zi, plângându-se de starea sănătății lui, a lăsat să-i scape cuvintele: “Măcar de-ar pune casa pe numele meu!”