Arhive etichetă: Ion Barbu

Succesele erotice ale lui Ion Barbu

ion barbuPovestește Ovid S. Crohmălniceanu:

Ion Barbu îmi împărtășea, neluând nicio precauție nominală, succesele sale erotice, scoțând în evidență frăgezimea și splendoarea vânatului. Într-o zi, am aflat de la el cum pierduse o asemenea pradă, cu care avea realmente toate motivele să se laude.

Făcuse greșeala, spunea, să o ducă acasă în mașină pe protagonistă, și soțul îl văzuse. I-a pus imediat consoartei chestiunea de încredere, ori rupe cu Barbu, ori o lasă. “Și cum, maestre, am întrebat eu lingușitor, a fost în stare să-l prefere pe nespălatul ăla în locul dumneavoastră? “Dragul meu, mi-a răspuns poetul, oftând melancolic și neocolind verdeața cuvântului, căruia îi dau aici un echivalent mai pudic, ce vrei? Aia de treizeci și aia de șaizeci de ani!” 🙂

Continuă citirea →

Amintiri despre Ion Barbu

Ion Barbu

Povesteşte Octavian Moşescu: „Într-o vreme, ne întâlneam întâmplător la o frizerie de pe Bulevardul Republicii. Poetul venea dinspre cartierul Cotroceni. Se oprea aici, la un lucrător cunoscut, care îi ştia toate capriciile. De fapt, toţi îl respectau, deşi era distant, reducând dialogurile la câteva cuvinte convenţionale.

Dacă ieşeam în acelaşi timp – ne cunoscusem în războiul din 1916 – ne îndreptam spre cafeneaua Capşa, de pe Calea Victoriei. De mulţi ani, poetul era aici un client permanent. Personalul îi ştia tabieturile şi firea oarecum irascibilă. De la intrare saluta cu o politeţe reţinută pe confraţii scriitori, evitând să se aşeze la mesele lor, cautând un loc liber şi izolat pe lângă un perete. Îndată ospătarul îi aducea un filtru nepreparat, pentru că poetul prefera să-l dozeze după o reţetă personală. Savurarea cafelei era aproape un ritual. Apoi, fără nicio întârziere, scotea din buzunarele încărcate manuscrisele şi caietele, lucrând ore întregi şi uitând că se afla într-un local public.

Continuă citirea →

Ion Barbu – Viaţa şi opera (ultima parte)

Ion Barbu - desen de Marcel Iancu

Tot o tulburare a armoniei se găseşte şi în Riga Crypto şi lapona Enigel, şi ea se dovedeşte la fel de funestă. Crypto, „regele ciupearcă”, visând la unirea cu o fiinţă omenească, care însă e însetată de lumină, încearcă s-o aducă pe lapona Enigel în spaţiul securizant, închis, al propriei condiţii, „în somn fraged şi răcoare”. Prelungită imprudent, tentativa expune din nou increatul logicii aspre, implacabile a viului — care nu e alta decât consumul, alterarea, altfel spus, moartea: „Dar timpul, vezi, nu adăsta,/ Iar soarele acuma sta/ Zvârlit în sus, ca un inel”.

Părăsirea paradisului inexistenţei, chiar şi dintr-o aspiraţie superioară, se dovedeşte tragică. Deschizându-şi micile porţi ale sufletului său mare către o făptură omenească, „regele ciupearcă” devine el însuşi uman, ieşind astfel din propria perfecţiune, de făptură — ca şi melcul cel „nătâng” — suficientă sieşi. „Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el”: excepţionalul vers dinspre finalul poemului Nastratin Hogea la Isarlâk condensează o întreagă filosofie. „Cu mâinile şi gura aduse la genunchi”, încovoiat, încovrigat, Nastratin Hogea desenează, prin chiar trupul său, de carne şi sânge, un cerc – adică un simbol al perfecţiunii; iar Isarlâkul ce-l asistă, cetatea „la mijloc de Rău şi Bun”, e implorată să nu se schimbe, să nu-şi dea perfecţiunea de „târg temut, hilar / Şi balcan-peninsular” pe o metamorfoză cât de promiţătoare: „ — Raiul meu, rămâi aşa!” (Isarlâk). „Aşa”, adică „într-o slavă stătătoare”. Acest Levant ideal, găsindu-şi mulţumirea şi justificarea în propria placiditate şi stagnare, e, poate, „ultima Grecie”, acea Grecie impersonală şi în afara istoriei, capabilă, după Barbu, a face concurenţă „duratei curente”.

Continuă citirea →

Ion Barbu – Viaţa şi opera (prima parte)

Ion Barbu - desen de Marcel Iancu

BARBU, Ion (pseudonim al lui Dan Barbilian; 18.III.1895, Câmpulung – 11.VIII.1961, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. A făcut carieră şi ca matematician, cu numele de stare civilă. Este fiul Smarandei (n. Şoiculescu) şi al lui Constantin I. Barbilian, magistrat.

Încă din adolescenţă, aproape tot ceea ce întreprinde Barbu se constituie fie ca o provocare intenţionată, fie ca o reacţie (uneori întemeiată, alteori umorală) ce întrece cu mult, în intensitate şi „anvergură”, stimulul iniţial. În liceu, fiindcă tânărul Tudor Vianu, „mai aparent genial”, compune şi traduce poeme, Barbu încearcă să-l imite şi se gândeşte să înceapă traducând din Baudelaire. Efectul nu e, din nefericire, cel scontat, dimpotrivă, Vianu îl „mortifică” prin ironii; şi atunci novicele se va încăpăţâna să-i demonstreze că poate „la rigoare simula poezia” atât de bine, încât să-l oblige pe ironicul prieten să scrie o carte despre el. (Astfel că, peste ani, pe deplin consacrat şi în poezie, şi în matematici, Barbu va mărturisi: „Cariera mea poetică sfârşeşte logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme.”) „Stimulul” din tinereţe e poate mai puţin cunoscut; dar reacţia, adică opera poetică a lui Barbu (şi a doua reacţie, cea critică, la ea: studiul lui Tudor Vianu din 1935) intră în canonul literaturii române.

Liceanul excepţional dotat pentru matematici e la un pas de repetenţie, pentru că nu îl interesează deloc anumite materii. Ca militar, riscă la un moment dat, din cauza atitudinilor nonconformiste, să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Nu se va ajunge chiar aici, însă la sfârşit, când toţi colegii săi devin ofiţeri, tânărul insurgent se alege cu gradul de plutonier. După război, în toamna lui 1919, îl vizitează pe E. Lovinescu exact în ziua înmormântării lui Al. Vlahuţă, provocând şi aici o scenă suculentă, relatată ulterior în Memorii de marele critic.

Continuă citirea →

Ion Barbu: Eterul cotidian şi cocaina săptămânală

Ion Barbu

Cazul poetului Ion Barbu este extrem de interesant. Narcofilia lui Ion Barbu este atestată din 1921, când avea douăzeci şi şase de ani. În perioada 1921-1924 poetul a locuit în Germania (la Göttingen şi apoi la Berlin, Tübingen ş.a.), unde s-a dus pentru a-şi da doctoratul în matematică, la recomandarea profesorului său Gheorghe Ţiţeica. Barbu a renunţat destul de repede la ideea doctoratului (încă din 1921, la Göttingen), inclusiv din cauza narcomaniei. În termenii poetului-matematician, el a abandonat studiile doctorale („uitasem docta muză”), înlocuindu-le cu „un facil Eden„.

„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat (la Berlin) obiceiul anumitor stupefiante : eter şi cocaină!”, se destăinuie Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său flamand Léo Delfoss. Din aceeaşi epistolă aflăm despre periodicitatea practicii: „eterul meu cotidian şi praful [de cocaină] săptămânal”, scrie Ion Barbu. Ocazional, Ion Barbu îşi administra cocaină împreună cu prietenul său Tudor Vianu, aflat şi el la studii în Germania Republicii de la Weimar.

Continuă citirea →