In decembrie 1979, invazia Afghanistanului de catre sovietici a stins orice urma de flacara care mai palpaia in cenusa destinderii sovieto-americane.

Actiunea Moscovei a succedat unui lant de evenimente a carui prima veriga a fost lovitura de stat de la Kabul, din aprilie 1978. Atunci un partid prosovietic, condus de Nur Muhammad Taraki, a rasturnat guvernul republicii si l-a ucis pe presedintele Muhammad Doud Khan impreuna cu intreaga lui familie. Dupa semnarea unui tratat de prietenie cu noul guvern, Uniunea Sovietica s-a vazut pusa in situatia de a sprijini un regim extrem de nepopular. Acest regim a fost inlaturat, in septembrie 1979, de dizidentii din propriile lui randuri. Acestia l-au omorat pe Taraki si pe tovarasii lui cei mai apropiati.

Moscova a raspuns in decembrie cu un transport aerian de trupe sovietice la Kabul. Aceste trupe – s-a pretins – au fost invitate in Afghanistan de catre noul regim, pretentie dezmintita de insisi emitatorii ei  prin participarea la jocul asasin soldat cu uciderea lui Hafiz Ullah Amin, liderul disident care il inlaturase pe Taraki, si prin instalarea unui regim dupa pofta inimii lor.

Ceea ce a urmat a fost o continua lupta de gherila a afghanilor, ce le-a provocat sovieticilor mari probleme.

Liderii sovietici si americani s-au plasat pe pozitii opuse in ceea ce priveste aventura afghana. Reprezentantii administratiei Carter au vazut in aceasta o probabila incercare a sovieticilor de a-si extinde influenta si prezenta directa in zona Golfului Persic si de a ameninta, astfel, echilibrul strategic existent. Leonid Brejnev, conducatorul Uniunii Sovietice, a sustinut pe de alta parte ca se contura pericolul ca Afghanistanul „sa se transforme intr-o baza militara pentru imperialism pe flancul sudic al tarii noastre”.

Cata influenta exercita asupra deciziilor sovietice un Brejnev in agonie prelungita ramane de discutat. Una peste alta, ceea ce parea sa fie o actiune menita sa garanteze existenta unui regim prosovietic in Afghanistan a avut un dur efect de bumerang. URSS s-a aflat timp de zece ani in fundatura unui razboi impopular. Statele Unite au reactionat cu un embargou asupra comertului cu cereale, cu un boicot olimpic, cu un spor de cheltuieli pentru inarmare si cu o atmosfera antisovietica pe toata linia.

Pentru viitorul previzibil, tot ceea ce aducea ca destindere intre marile puteri disparuse cu adevarat.

„Cea mai mare dezamagire pentru mine personal – scria presedintele Carter – a fost irosirea oricarei sanse de ratificare rapida a tratatului SALT II (limitarea armamentelor)”.

In cele din urma, Mihail Gorbaciov a reusit sa scoata Uniunea Sovietica din razboiul din Afghanistan.

sursa: Thomas Parish, Enciclopedia razboiului rece, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002, p.20