Arhive etichetă: turci

Tragicul sfârşit al Brâncovenilor (prima parte)

Brancoveanu si fiii sai

Într-o zi de la începutul lunii martie 1714, pe străzile înguste şi pline de străini ale vestitei mahalale a Fanarului din Constantinopol, prin furnicarul de oameni adunaţi aici din toate colţurile lumii, se desluşea silueta zveltă a unui om îmbrăcat în straie europene. Cu paşi repezi, vioi, cu ochelarii pe nas şi cu nelipsita lui geantă de piele de Cordoba, medicul levantin Antonio Corea se îndrepta către unul din pacienţii săi.

Antonio Corea era o figură puţin cunoscută la Constantinopol. Până a se stabili în metropola de pe malul Bosforului, venind din Roma, medicul cutreierase câteva ţări. Poposind şi pe la Bucureşti, petrecuse câţiva ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu care a discutat însemnate subiecte de cultură şi artă. Prinsese simpatie pentru domnul român, care îl uimise prin cultura vastă, prin gustul său pentru frumos. Poate că medicul nici nu şi-ar fi adus aminte de Constantin Brâncoveanu, dacă n-ar fi intervenit un fapt, pe cât de banal, pe atât de hotărâtor pentru viaţa domnitorului.

Aflat la pacientul său, Antonio Corea asistase la discuţia purtată între pacient şi un prieten al casei, secretar al marelui vizir. Nu cunoştea prea bine limba turcă, însă a putut să înţeleagă că „Vlahbeiul”, cum îl numeau sfetnicii sultanului pe Constantin Brâncoveanu, ieşise din graţiile Porţii. Fiind declarat rebel, urma să fie mazilit, să i se confişte toate averile şi să fie întemniţat, cu întreaga sa familie, la Istanbul.

Continuă citirea →

Cum a murit domnitorul Constantin Brâncoveanu?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cum a murit domnitorul Constantin Brâncoveanu?

Continuă citirea →

Prizonierii din castelul de la Hunedoara

Ajuns voievod al Transilvaniei şi fiind el mare comandant de oşti, Iancu Corvin de Hunedoara s-a făcut cunoscut în toată lumea pentru victoriile câştigate împotriva turcilor, care-l aveau atunci ca sultan pe Mahomed Cuceritorul.

Continuă citirea →

Sub conducerea cărui sultan au asediat turcii pentru prima dată Viena?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Sub conducerea cărui sultan au asediat turcii pentru prima dată Viena?

Răspuns: Soliman Magnificul (1529)

Moartea lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi

Era în august 1714. Brâncoveanu domnea de mult. Acum era în vârstă de 60 de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mândri îi împodobeau casa şi îi înveseleau bătrâneţile.

Pe vremurile acelea şi până în zilele noastre, domneau numai obiceiuri patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea câte o sută de persoane, la care mâncau toate rudele, până la cele mai scăpătate, şi avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte, şi grajduri cu cai frumoşi.

Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii, tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze ori să spună vreun cuvânt, până ce nu-i întreba el.

Constantin Brâncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatârnare.

Continuă citirea →

Petru Rareş

După domnia lui Bogdan Chiorul urmează scurta domnie a unui fiu al lui, pentru ca, în 1527, boierii să-l aleagă pe un frate vitreg al lui Bogdan, alt fiu al lui Ştefan cel Mare, însă copil din flori, Petru Rareş. El reprezintă în istoria Moldovei una din ultimele izbucniri de ambiţie şi de dorinţă de independenţă.

A fost un personaj extrem de interesant, însă din păcate cam nechibzuit. S-a bătut şi cu polonezii şi cu turcii, şi a intervenit activ în luptele din Transilvania împotriva partidei favorabile Habsburgilor, după cum vom vedea, (în vremea aceea, domnul Moldovei avea în posesie în Transilvania două puternice cetăţi, Ciceiul şi Cetatea de Baltă, plus câteva domenii.)

În cele din urmă, va veni însuşi ilustrul sultan Soliman Magnificul (sau legislatorul) ca să-l detroneze, în 1538, prilej cu care teritoriul Moldovei e din nou ciuntit: turcii prefac în „raia”, adică provincie administrată direct, tot sudul Moldovei, Bugeacul, şi ocupă şi cetatea Tighina pe Nistru, botezând-o Bender — cu împrejurimi, va forma o nouă raia în coasta Moldovei. Voievozii moldoveni sunt de acum sub supraveghere apropiată şi permanentă, după cum turcii au de asemeni trei „capete de pod” şi în Muntenia: Brăila, Giurgiu şi Turnu (viitorul Turnu Măgurele).

După trei ani, neastâmpăratul voievod se va împăca cu sultanul şi va domni a doua oară încă cinci ani, până va pieri, victimă a unui complot boieresc.

Cu domnia lui Petru Rareş avem impresia că se încheie o întreagă epocă a istoriei noastre, când românii, timp de peste 200 de ani, se structurează temeinic pe plan intern şi se afirmă pe plan internaţional. Oameni ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sunt figuri de dimensiune europeană, care ştiu să îmbine vitejia în luptă cu abilitatea politică necesară în faţa unor puteri mai mari.

După mijlocul veacului al XVI-lea însă, împrejurările vor fi prea vitrege: o dată cu căderea regatului ungar şi cu supunerea tătarilor faţă de turcii otomani, ţările noastre vor fi practic încercuite şi reduse la paralizie pe plan militar — în afară de scurta şi epica izbucnire din vremea lui Mihai Viteazul. S-a adăugat şi revoluţia tehnică a dezvoltării armelor de foc care cer mijloace băneşti disproporţionate faţă de posibilităţile ţărilor mici, precum şi participarea unor ostaşi specializaţi, mai greu de recrutat în ţinuturile exclusiv agricole.

Veacurile XIV şi XV rămân veacurile mari ale istoriei românilor. Instinctul poetic nu l-a înşelat pe Eminescu când a ales Rovine pentru splendida lui evocare din Scrisoarea a III-a.

Sub domnia lui Petru Rareş s-au început acele minunate fresce exterioare din mânăstirile Moldovei, din care nu ne-au rămas decât circa o zecime. S-a zis că aveau un tâlc ascuns, un înţeles de rezistenţă tăcută împotriva turcului: să se vadă în afară, de către tot creştinul, ce este creştinismul. Şi la aproape toate aceste biserici se găseşte o frescă în care se arată cetatea Constantinopolului asediată de păgâni, ca şi cum ar reprezenta un asediu al cetăţii imperiale din vremea veche, din anii 600, Bizanţul asediat de persani — arată însă ca asediul oraşului, care avusese loc cu mai puţin de un veac în urmă, şi îi vedem pe turci cu tunurile şi turbanele lor. Istoricii de artă nu sunt toţi de aceeaşi părere privitor la semnificaţia acestei reprezentări a asediului Constantinopolului. Unii cred că e simbolică: această cetate, ca o cetate celestă, nu poate cădea. Alţii susţin că, dimpotrivă, Rareş a vrut, reprezentând actuala cădere a capitalei imperiale în mâna turcilor, să arate tuturor cum a pedepsit Dumnezeu pe creştini când n-au ştiut să se unească.

Oricum ar fi, lucru ciudat, încă nelămurit, e faptul că după vreo 50 de ani, zugrăvirea exterioară a bisericilor va înceta cu totul. Unii autori au sugerat că ar fi intervenit o interdicţie din partea Porţii Otomane.

Dar constat că n-am spus încă de ce i s-a zis guvernului turc „Poarta Otomană” sau numai „Poarta” sau mai târziu şi „Sublima Poartă”: fiindcă la intrarea în curţile palatului sultanului, a Seraiului, la Constantinopol, se află o poartă mare, artistic împodobită, prin care nu putea trece nimeni, nici măcar ambasadorii străini, fără învoire specială şi fără alai; de unde acea Poartă a ajuns să simbolizeze guvernul sultanului — după cum vedeţi astăzi că se vorbeşte în mod curent de „Casa Albă” pentru preşedinţia Statelor Unite ale Americii, sau de „Downing Street” pentru cabinetul primului-ministru britanic, sau de „Quai d’Orsay” pentru Ministerul francez de externe.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002

Ştefan cel Mare

Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre.

Se urcă pe tron în 1457, deci un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă.

Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii.

Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele.

Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage.

După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin.

Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române.

Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate.

Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol.

Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.

Lui Ştefan îi urmează la domnie Bogdan, fiul său legitim, pe care îl impusese ca succesor pe când era pe patul de moarte, tăind capetele câtorva boieri recalcitranţi. Lui Bogdan i s-a zis Chiorul fiindcă pierduse un ochi într-o bătălie cu tătarii. Nu a fost un domnitor strălucit, însă nici unul rău; a domnit 17 ani şi s-a închinat turcilor.

Aici intervine povestea logofătului Tăutu, pe care-l trimite la Constantinopol cu birul, dovadă că se închină turcului. Nu s-a dus el personal, cum pretinde o legendă turcească arătând de unde vine numele de Bogdania dat Moldovei, ci a trimis pe cel mai mare boier al său, logofătul Tăutu, şi se povesteşte cum s-ar fi ars el cu cafeaua, dând-o pe gât ca pe ţuică. (Legenda conţine o inadvertenţă, în sensul că nu exista cafea pe vremea logofătului Tăutu, dar probabil că a fost o altă băutură caldă asemănătoare cafelei.)

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002

Vlad Tepes si solii turcesti

Se spune că pe timpul domniei în Ţara Românească a lui Vlad-Vodă Ţepeş, sultanul Mahomed al II-lea a trimis nişte soli.

Aceştia, după ce au intrat în sala de primire a domnului român şi se închinară după obiceiul lor, nu-şi scoase fesurile din cap. Atunci Ţepeş îi întrebă:

— De ce vă purtaţi voi aşa? Aţi venit înaintea mea să-mi faceţi mare necinste.

Iară solii turceşti răspunseră într-un glas:

— Aşa este obiceiul la stăpânitorii ţării noastre.

Ţepeş-Vodă le spuse atunci:

— Vreau şi eu să întăresc obiceiul vostru, ca să-l ţineţi şi mai tare.

Porunci atunci la slujitorii săi să-i aducă cuie îndată, ca să întărească cu ele fesurile solilor în cap. După ce făcu lucrul acesta, dete drumul solilor zicându-le:

— Mergeţi şi spuneţi stăpânului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învăţaţi. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte ţări şi la alţi stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu vroim să i le primim.

sursa: Legende populare romanesti

Razboiul de la Podul Inalt

Îşi puseră în gând turcii ca să-l răpună pe Ştefan cel Mare şi pe urmă să robească şi Ţara Moldovei. S-au înarmat turcii şi-au pornit la război cu oaste câtă frunză şi iarbă, ca doară-doară l-or birui pe Ştefan, că altfel îi cam duceau frica.

Ştefan-Vodă şi-a ridicat şi el oaste şi le-a ieşit în cale numai c-o mână de oameni, dar cu credinţă în Dumnezeul cel puternic, cu nădejde în braţele lor cele vânjoase şi cu meşteşugul ostăşesc moştenit din moşi-strămoşi.

Când a văzut Ştefan puzderia ceea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la un loc larg; îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că i-ar face chisăliţă pe duşmanii care vroiau să-i închinăm ţara, cu voie ori fără voie.

Cu şiretlic i-a băgat pe turci într-o vale înconjurată numai de codri mari şi locuri fioroase, aşa că te uitai numai în cer şi-n pământ, încolo nu vedeai decât codru sălbatic, văi mocirloase, râpi prăpăstioase şi locuri întunecoase.

Turcii, care se bizuiau pe ostaşii lor cei mulţi, tot îl urmăreau mereu pe Ştefan, gândind că şi în borta şoarecelui dacă s-ar băga, tot or să-l bată odată pe Ştefan, să spună morţilor de patima lui.

Oastea lui Ştefan cel Mare ştia prea bine locurile din valea Racovei şi, ştiind ce-o aşteaptă, îşi făcuse în pripă cetăţui de apărare, movile de priveghere şi şanţuri de adăpost, de jur împrejurul văii Racovei. Aşa, pe vârful dealului Paiu a fost cetăţuie, pe vale a fost silistrărie de praf de puşcă, prin satele Porcăreţ, Păuneşti, Valea Ră şi Poiana Cârnului au fost tot movile şi şanţuri.

Bătălia a început în Valea Similei, pe dealul care se cheamă Cetatea, unde se văd şi astăzi două tabii (şanţuri); pe urmă la gura văii Racovei şi de-acolea s-au tot bătut în sus, pe apa Bârladului, în Bârzeşti, pe valea Rebricei şi până la târgul  Scânteia, pe şleahul cel mare care merge spre Iaşi, tot o bătaie a fost şi-i omora pe turci ca şi cum i-ar fi luat din oală.

Pe unde-i satul Fundătura a fost bătălie amarnică. Ştefan îşi aşezase oştirea pe dealul Măgura, care-i cel mai înalt deal de pe acolo, şi trăgea-n turci de-i potopea. Şi astăzi sunt urmele de şanţuri şi ale unui beci care-i zic oamenii: Beciul lui Ştefan-Vodă.

Pe şesul Bârladului, unde-i astăzi satul Ştefan cel Mare, a fost iar o bătălie cu turcii. La Podu-Harapului de peste pârâul Racova —aproape de satul Chiţocu — oastea lui Ştefan a ucis un paşă harap, şi de aceea se cheamă şi podul: Podu-Harapului. Podul acesta a fost făcut de Ştefan-Vodă.

Şi câţi duşmani au pierit şi câţi au rămas cu oasele rupte pe câmpii, tot nu se lăsau, că parcă răsăreau din pământ, aşa de mulţi turci erau.

Ştefan, dacă a văzut nevoia, a prins a se trage din calea lor, că-l urmăreau să-l prindă.

Fiind strâmtorat de turci, s-a suit într-un stejar care venea pe locul unde se află astăzi biserica din Scânteia şi, cum sta în copac, Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu.

— Doamne! scapă-mă de focul în care mă găsesc astăzi şi în locul stejarului acestuia voi zidi un lăcaş dumnezeiesc!

Turcii au trecut înainte fără ca să-l zărească, şi Ştefan a scăpat cu viaţă.

După întâmplarea asta, Dumnezeu i-a ajutat şi i-a bătut, cu istovul, pe turci, la Podu-Înalt, şi pe urmă i-a alungat pe turci în jos, spre Dunăre.

În ţinutul Tecuciului iar i-a bătut amarnic pe turci, la un vad căruia de-atunci i-a rămas numele: Vadul-Turcilor.

Şi aşa a scăpat ţara de robie şi oastea moldovenească a făcut minuni de vitejie.

Cum a sfârşit războiul, Ştefan a poruncit să facă în Scânteia o biserică şi a mai făcut şi un pod de piatră peste pârâul Rebricea.

Morţii, câţi au căzut în vremea războiului cu turcii, i-a îngropat înspre miazăzi şi răsărit de Pungeşti, în locul unde-i zic oamenii: ţintirimul lui Vodă.

Iar pe cei care-au trăit şi s-au purtat vitejeşte în cumpăna asta aşa de mare, Ştefan i-a răsplătit dăruindu-le pământ, ca să aibă cu îndestulare, neam de neamul lor.

Unora din căpitani le-a dăruit chiar locurile unde ş-au arătat ei faptele lor vitejeşti.

Ş-aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ştefan-Vodă ţara de necaz şi de închinare înaintea turcului.

sursa: Legende populare romanesti, Ed. Litera international, Bucuresti-Chisinau, 2002, p. 234-237

Vlad Dracul si Vlad Tepes

Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (i s-a zis şi cel Mare, cu drept cuvânt), voi vorbi doar de Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş.

De ce i s-a spus „dracul”? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de ţară. I s-a spus Dracul fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, despre care am arătat că a fost rege al Ungariei, apoi şi împărat — un rege relativ favorabil nouă, o dată ce n-a persecutat pe ortodocşii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui (cu toate că, în urma Conciliului convocat de el la Konstanz, a fost ars pe rug reformatorul ceh Jan Hus!) —, Sigismund de Luxemburg, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea şi l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înfiinţase şi care se numea Ordinul Dragonului.

Continuă citirea →

Apariţia puterii otomane

Marea nenorocire a ţărilor noastre este că în momentul când, de bine de rău, sunt suficient de independente faţă de unguri sau polonezi pentru a se dezvolta oarecum liber, apare o nouă putere, o putere formidabilă: turcii otomani. Două cuvinte despre aceşti turci otomani.

Am spus că şi cumanii erau turci, şi pecenegii au fost turci, dar în Anatolia, care ar fi Turcia de astăzi, apare de la sfârşitul veacului al XI-lea şi până în veacul al XIII-lea o mare putere, cea a turcilor selgiucizi, rude apropiate ale cumanilor de pe ţărmul nordic al Mării Negre. Când aceştia sunt înlăturaţi de valul mongol despre care am vorbit de mai multe ori, statul înfiinţat de ei se prăbuşeşte şi, în locul lor, un alt neam, tot de turci, care a preluat numele unuia din fondatorii lui, Osman (de unde s-au numit osmanlîi sau otomani), apare în Anatolia, pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin.

Cum ajung pentru prima oară turcii otomani în Europa? E de reţinut acest moment — dureros pentru noi, creştinii: primii turci care au trecut Bosforul au fost aduşi de un împărat bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino (1341-1355). Disputele interne din imperiu, între familii, între facţiuni religioase, erau atât de violente încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostaşi turci otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o dată ajunşi pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu vor mai pleca. Aşa începe încercuirea Constantinopolului încetul cu încetul, de către descendenţii lui Orkan, sultanul osmanlîilor care trece primul Bosforul.

Iată rezultatul certurilor dintre creştini. Acest subiect va reveni în mai multe rânduri; de pildă, Matei Corvin, rege al Ungariei de origine română, va fi mai preocupat de luptele cu vecinii din Europa decât de a-şi aduna forţele împotriva turcilor; iar Ştefan cel Mare nu va primi de la polonezi ajutorul cerut în lupta contra turcilor.

Dacă bizantinii se bat între ei şi nu mai sunt în stare să ţină piept turcilor, cei care încearcă să oprească expansiunea otomană în Balcani în acel moment (1300-1350) sunt sârbii. Sârbii,
după bulgari, formează al doilea mare stat care s-a constituit în Peninsula Balcanică la sfârşitul veacului al XII-lea, cu dinastia lui Ştefan Nemanja (fiul lui, Sfântul Sava, a devenit una dintre figurile cele mai venerate ale ortodoxiei). Ei ajung la un maximum de putere în veacul al XIV-lea, sub conducerea lui Ştefan Duşan, care domneşte de la 1331 la 1355, are ambiţia de a cuceri Constantinopolul şi chiar se intitulează împărat. Au avut şi sârbii cel puţin un domnitor care s-a intitulat împărat. Din păcate pentru ei, poate şi pentru creştinătate, după moartea lui Ştefan Duşan, în 1355, regatul sârbesc (care cucerise şi Macedonia, Albania şi o parte din nordul Greciei, devenind un regat întins) se împarte în mai multe principate, peste fiecare domnind un despot.

Atacul turcilor găseşte deci regatul sârb slăbit. La 20 iunie 1389 are loc la Kossovopolje (Câmpul Mierlelor) una dintre marile bătălii ale istoriei europene. Mai întâi un sârb reuşeşte să-l
omoare pe sultanul Murad în cortul lui, dar în cele din urmă turcii îi înving pe sârbi, şi-l omoară pe regele lor, Lazăr. De-atunci începe cucerirea Serbiei de către turci.

Atât de impresionantă a fost această bătălie de la Kossovopolje încât a dat naştere unei epopei, o serie de poezii populare sârbeşti de o mare frumuseţe, una dintre cele mai frumoase epopei pe care le-a creat Europa: Ciclul de la Kossovo.

Puterea sârbă intră de-atunci în declin, iar o parte din aceste despoiate sârbeşti care-şi împart vechea Serbie a lui Duşan acceptă să devină vasale turcilor. Ce ciudat poate fi caracterul unui popor! Sârbul e un ostaş grozav, dar, o dată ce a jurat că va fi credincios turcului, se bate alături de otomani.

Un alt celebru ciclu de poezii populare sârbeşti e cel despre faptele de vitejie ale lui Marco Kraljevici. Kraljevici înseamnă fiu de crai. Marco Kraljevici este fiul unuia dintre craii aceia care s-au bătut la Kossovo, dar el a jurat pe urmă credinţă sultanului. Şi moare la Rovine, în lupta împotriva românilor! Totuşi, este marele erou popular al sârbilor. Dovadă că favoarea populară uneori n-are a face cu judecata posterităţii. Nu ştii de ce un viteaz este iubit în mod deosebit şi de ce îl adoptă poezia populară.

Faimoasa Chanson de Roland, marea epopee franceză medievală, povesteşte faptele de vitejie din vremea lui Carol cel Mare. Nu ştim cine era acel Roland, unul dintre locotenenţii lui Carol cel Mare, dar marea poezie epică franceză din Evul Mediu nu s-a ataşat de personalitatea lui Carol cel Mare sau de a vreunui alt căpitan vestit. S-a ataşat în schimb de un necunoscut care a impresionat.

La noi, s-a întâmplat la fel: cântecele bătrâneşti din vremea lui Mihai Viteazul nu-l slăvesc pe Mihai, ci pe un anume Gruia lui Novac, care n-a lăsat urme în istorie, probabil fiul unuia dintre căpitanii lui Mihai, Novak, de origine sârbă sau bulgară!

Să facem o comparaţie — poate uşor forţată, dar nu lipsită de sens — cu ce se întâmplă astăzi. Lumea e entuziasmată, de pildă, de Michael Jackson sau de cutare actor, nu se ştie de ce. E o chestiune de simpatie. La fel se întâmplă şi cu epopeile populare. Marii eroi ai epopeilor populare nu sunt întotdeauna cei pe care istoria îi va reţine ca mari căpitani, mari regi sau împăraţi. Sunt oameni iubiţi de popor. Aşa a fost acest Marco Kraljevici.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Testamentul lui Ştefan cel Mare – geneza şi evoluţia unui mit istoric

Grigore Ureche

Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor.

Ion Neculce

Şi când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putea ţinea ţara cu sabia, ca dânsul.

Dimitrie Cantemir

Analele moldovene zic că Ştefan cel Mare, după ce a domnit 47 de ani şi 5 luni, şi după ce în acest timp a făcut atâtea lucruri frumoase, şi a repurtat atâtea victorii glorioase asupra turcilor, ungurilor, polonilor, românilor şi tătarilor, […] simţind că, deşi tare încă în spirit, dar puterile trupeşti îi slăbesc, şi că moartea i se apropie, a chemat la sine pe unicul său fiu şi
moştenitor al ţării şi pe mai-marii boieri şi le-a vorbit precum urmează:

„O! Bogdane, fiul meu, şi voi toţi amici ai mei de arme, care aţi fost martori atâtor victorii glorioase, şi aţi luat parte la ele! […] moartea e la uşă. Dar nu aceasta este de ce mă tem: căci ştiu eu, că îndată cu naşterea mea, am început a grăbi spre mormânt. Pericolul ce ameninţă această ţară din partea acelui răcnitor şi fioros leu de Soliman, care arde de setea sângelui creştin, iacă ce disturbă şi umple de frică şi de cutremur inima mea. El a înghiţit până acum prin intrigi şi uneltiri mai toată Ungaria; a supus prin puterea armelor sale Crimeea şi cele până acum încă neînvinse triburi ale tătarilor […]; Basarabia noastră cotropită de violenţele sale; Valahia, ai cărei locuitori, deşi inamici nouă, dar sunt creştini ca şi noi, geme sub jugul acelui tiran; cu un cuvânt, cea mai frumoasă parte a Europei şi Asiei este sub puterea lui. Dar încă nu este îndestulat cu atât, ci-şi întinde armele fatale în toate părţile, şi nu vrea să cunoască margini puterii şi ambiţiunii sale de a domni. Aşa stând lucrurile, credeţi voi că […] îşi va reţine el mâna de a nu o pune asupra Moldaviei, care este înconjurată de atâtea provincii ale sale? Nu vă temeţi voi, că după ce va fi supus toată Ungaria, se va întoarce cu toate puterile în contra noastră? […] la vecinii mei de prin prejur, eu nu pot decât să deplâng deplorabila stare a lucrurilor. Pe poloni îi cunosc şi ştiu că sunt inconstanţi şi incapabili să reziste furiei turcilor; ungurii gem deja cu toţii sub jugul lor; germanii au, precum mi se pare, atâtea încurcături interne încât nu vor sau nu pot să se ocupe cu cele externe. […] Puterile noastre sunt prea puţine; ajutorul străin, încet şi departe; iar pericolul cert şi aproape. Pentru aceea, eu judec că este mai bine să îmblânzim şi pe această bestie turbată şi sălbatică, decât să o irităm şi mai mult prin strepitul armelor. […] Şi pentru aceea, în aceste ale mele ultime momente, vă exort [cer], ca un tată şi ca frate, ca, dacă pe lângă preservaţiunea legilor noastre civile şi ecleziastice, puteţi obţine pacea sub condiţiuni onorabile, chiar fie şi pe lângă un tribut, atunci este mai potrivit a vă încrede în clemenţa sa decât în armele sale. Dar dacă v-ar prescrie alte condiţiuni, atunci mai bine să pieriţi cu toţii de mâna inamicului, decât să fiţi spectatori oţioşi la profanarea religiunii voastre şi la calamitatea ţării voastre. Iar Dumnezeul părinţilor noştri, care face minuni, va întinde graţia sa inexorabilă asupra voastră, şi mişcat de lacrimile servitorilor săi, va trimite pe unul care să vă scape, sau să scape posteritatea voastră de sub jugul barbarilor, şi să redea ţării libertatea şi puterea sa!“.

Bogdan, urmând acestei ultime voinţe a părintelui său, a trimis în al şaptelea an al domniei sale delegaţi la Soliman, şi el mai întâi i-a supus Moldova sub titlul unui tribut.

Barbu Ştefănescu–Delavrancea

Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic:

„Doamne, tu singur ştii c-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşertăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor […] Dar toţi m-au părăsit […] Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat […] Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…

 

Nota Bene: „Testamentul lui Ştefan cel Mare“ este o clasică invenţie cărturărească. În momentul morţii sale, Ştefan nu avea de ce să îndemne pe boieri şi pe urmaşul său să se închine turcilor, deoarece Moldova se închinase pentru prima dată deja în timpul predecesorului său Petru Aron, iar Ştefan însuşi plătise tribut atât în prima parte a domniei sale (1457–1473), cât şi după 1486. De altfel, cronicile din prima parte a secolului al XVI-lea nici nu pomenesc episodul „testamentului lui Ştefan cel Mare“. Episodul apare la Grigore Ureche şi reflectă pe de o parte o cunoaştere istorică deficitară, pe de altă parte efortul de a legitima supunerea faţa de Imperiul Otoman prin „sfatul“ domnului care se ilustrase cel mai mult pe plan militar în lupta antiotomană. De observat şi nuanţele contractuale pe care le introduce Dimitrie Cantemir, care încerca astfel să justifice propria sa acţiune politică din 1711; prin argumentaţia că turcii nu şi-au respectat angajamentele mitul înceta să mai îndeplinească o funcţie pro-otomană, şi căpăta una antiotomană. Totodată, atât la Cantemir, cât şi la Delavrancea, se poate observa felul cum imperativele literar-dramatice conduc la îmbogăţirea ficţiunii, care iniţial fusese mult mai austeră.

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

Cronicarul polon Ian Dlugosz

O, bărbat demn de admirat, cu nimic mai prejos de ducii eroici, pe care îi admirăm atât, care în timpul nostru primul dintre principii lumii a dobândit o victorie atât de glorioasă împotriva turcilor. După judecata mea, el este cel mai demn să i se dea conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai ales funcţia de comandant împotriva turcilor, cu sfatul comun, consensul şi hotărârea creştinilor, câtă vreme ceilalţi regi şi principi catolici se destind în lene şi desfătări sau în lupte civile.

Opinia lui Grigore Ureche

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria Romaniei in texte