Arhive etichetă: Napoleon

De la „Monstru” la „Majestatea sa”

NapoleonÎn cartea „Mass media și societatea”, autorii Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu înfăţişează o situaţie mai puţin cunoscută, dar foarte expresivă, privitoare la balansul unui ziar în transmiterea unei informaţii care se referea la acelaşi eveniment. Este vorba de ziarul Moniteur din martie 1815, care înfăţişa în felul următor marşul spre Paris al lui Napoleon, după ce părăsise insula Elba:

9 martie – „Monstrul a evadat din locul exilului său“;
10 martie – „Căpcăunul corsican a acostat la Cap Juan“;
11 martie – „Tigrul s-a arătat la Cap. Trupele avansează din toate părţile pentru a opri înaintarea lui. El îşi va termina mizerabila aventură fugind spre munţi“;
12 martie – „Monstrul a avansat cu adevărat până la Grenoble“;
13 martie – „Tiranul este acum la Lyon. La apariţia sa, spaima a cuprins toată lumea“;
18 martie – „Uzurpatorul a riscat să se apropie la 60 de ore de marş de capitală“;
19 martie – „Bonaparte avansează în marş forţat, dar este imposibil ca el să atingă Parisul“;
20 martie – „Napoleon va ajunge mâine sub zidurile Parisului“;
21 martie – „Împăratul Napoleon este la Fontainbleau“;
22 martie – „Ieri seara, Majestatea sa Împăratul şi-a făcut intrarea publică şi a sosit la Tuileries. Nimic nu poate depăşi bucuria universală“. 

Sfârșitul regelui Romei. (V) O durere nesfârșită

napoleon II mortLa 5 iulie, căpitanul Moll îl găseşte pe fiul lui Napoleon înaintând cu greu spre balcon, sprijinit de un valet. Dar starea ducelui nu inspiră ofiţerilor din statul său major prea multe sentimente de milă. Dimpotrivă: ei nu se gândesc decât la „moștenire“. Vor primi, oare, avere, vor putea ei măcar să-și împartă puținele lucruri ce vor rămâne de pe urma lui? Și vestitul leagăn decorat cu aur? Ce se va face cu el?

– „Nu va putea fi vândut, suspină Hartmann; ar fi prea mare scandalul…“

– „De ce? se miră căpitanul Moll. Ce rău ar fi dacă s-ar vinde acest leagăn, de vreme ce ducele e mort?”

Sâmbătă, 21 iulie, se însufleţeşte brusc și strigă: „Vreau să mor!“ Dar atunci când mama sa intră repede în cameră, îi spune: „Mă simt foarte bine !“ Noaptea – ultima lui noapte – e singur cu valetul său. Respirația îi este din ce în ce mai grea. Dimineața zilei de 22 iulie – o dimineață ploioasă – scaldă palatul într-o lumină opacă. Îngenuncheată lângă pat, Maria-Luiza privește chipul muribundului, chip de ceară, mat, descărnat, scăldat în sudoare, cu nasul ascuțit, cu pomeții ieșiți în afară, un chip care, pe pragul morții, aduce tulburător cu figura Primului Consul de odinioară. O oră se scurge în nemișcare. Câteva minute după ora cinci, „Puiul de Vultur“ mișcă de câteva ori capul, strânge brusc pumnul, apoi respirația se opreşte.

Continuă citirea →

Povestea sării (III) De la păstorii latini la Napoleon

sarePrin sec. IX î.Hr., păstorii de oi de la vărsarea Tibrului, care îşi duceau existenţa precară în Latium, o zonă plină de zmârcuri sărate, au început să extragă din apele acestora mai multă sare decât aveau nevoie pentru consumul propriu şi al turmelor lor. Surplusul l-au vândut vecinilor lor, sabinii, străbătând un itinerar botezat Via Salaria (Drumul sării). Treptat, Via Salaria s-a extins tot mai spre Răsărit până spre Adriatica, deoarece riveranii acestei mări, cu un coţinut salin sărac în partea sa de nord, aveau nevoie de sarea din Latium. Pe acelaşi drum au luat-o apoi alte articole comerciale ale latinilor – lână, postav etc., pentru ca în cele din urmă, tot pe Via Salaria, să mărşăluiască legiunile romane în drum spre cucerirea lumii antice.

Încă din vremuri străvechi, sarea a fost izvor de bogăţie şi în alte puncte ale globului. Herodot pomeneşte despre o rută de caravane care unea între ele toate oazele cu sare din deşertul Libiei. Până în zilele noastre, principala încărcătură a desagilor de pe cămilele care străbat Sahara este sarea. India scotea acest mineral din adâncurile solului încă înainte de invazia lui Alexandru cel Mare. Sarea extrasă la Palmyra reprezenta una dintre cele mai importante mărfuri în cadrul activului negoţ care se desfăşura între porturile Siriei şi cele din Golful Persic. Minele din zona muntoasă Sierra Nevada (Spania) au fost exploatate din plin încă din sec. V î.Hr. Etiopia ca şi Tibetul foloseau ocazional turtele de sare în chip de monedă.

Continuă citirea →

Sfat pentru lingușitori

napoleon bonaparte caricaturaAmiralul de Bruix nu se afla în cele mai bune relații cu Napoleon Bonaparte. Împăratul ținuse să execute – împotriva sfatului amiralului – o manevră în care muriseră numeroși soldați; sigur că amiralul protestase destul de vehement, dar ceea ce l-a pierdut a fost o vorbă pe care a aruncat-o într-o reuniune de mari demnitari, care țineau cu tot dinadinsul să-i ridice o statuie împăratului. Tocmai se discuta despre cum să fie îmbrăcat; amiralul, plictisit de lingușirile pe care le auzea de mai bine de două ceasuri, strigă:

Faceți-l gol pușcă; o să vă fie mult mai ușor să-l pupați în fund ! 🙂

Continuă citirea →

Enigma mareşalului Ney

michel ney maresal

Executat în 1815, mareşalul Ney continuă să trăiască până în 1846?

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene.

Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întrepid, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland.

Continuă citirea →

Iubiri celebre – Francisc II şi cele patru doamne ale sale

În anul 1792, coroana Sfântului imperiu roman de naţiune germană revenea arhiducelui Francisc II, un tânăr de 24 de ani cu un caracter slab şi un spirit anacronic, chiar retrograd. Exact ce nu trebuia unui tron european, într-o epocă şi un spaţiu răvăşite de Revoluţia franceză şi de generalul Bonaparte. Francisc II, născut la Florenţa în 1768, avea să fie ultimul suveran al Sfântului imperiu roman de naţiune germană şi primul împărat ereditar al Austriei. În momentele grele pentru tron, Francisc II se refugia sub protecţia sfaturilor unui cancelar înţelept şi viclean ca Metternich şi mai ales în căldura căminului, oferită de femeile pe care le-a iubit şi de copiii săi.

Continuă citirea →

Împăratul în exil. Conspiraţia (II)

,,Naşul“ lui Napoleon

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816. În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât şi se răzgândea adesea, Lowe era caracterizat de foştii săi comandanţi ca având „carenţe de educaţie şi judecată… prost… suspicios şi invidios“. Napoleon l-a detestat din primul moment, spunând că Lowe avea „chipul cel mai ticălos“.

Continuă citirea →

Iată soarele de la Austerlitz

Voila le soleil d’Austerlitz! = Iată soarele de la Austerlitz

Cuvintele marchează victoria lui Napoleon de la Austerlitz (2 decembrie 1805) asupra armatelor Austriei şi ale Rusiei. Lupta începuse la ora 4 noaptea, pe o ceaţă deasă; în zorii zilei soarele strălucea, prevestind victoria.

În 1812, pe 7 septembrie, Napoleon a pornit atacul asupra Moscovei, profitând de răsăritul soarelui şi şi-a încurajat soldaţii cu vestitele, de atunci, cuvinte: „Iată soarele de la Austerlitz!„, vrând să insinueze că victoria este asigurată. Din nefericire, rezultatul nu a fost pe măsura aşteptărilor.

Expresia este folosită pentru a desemna un eşec.

Adevăratele mele titluri de glorie

„Ce este numele de împărat? Un cuvânt ca oricare altul. Dacă eu nu aveam alte titluri decât acesta pentru a mă prezenta în faţa posterităţii, ea mi-ar râde în nas. Instituţiile mele, binefacerile mele, victoriile mele, iată adevăratele mele titluri de glorie. Că sunt numit corsican, caporal, uzurpator: puţin îmi pasă. Oricât ar încerca să mă suprime, să mă mutileze, le va fi greu să mă facă să dispar complet.”

Napoleon, Memorii

Cea mai frumoasă bătălie

„Bătălia de la Austerlitz e cea mai frumoasă din toate câte le-am purtat: patruzeci şi cinci de drapele, peste o sută cinzeci de tunuri, stindardele Gărzii Rusiei, douăzeci de generali, treizeci de mii de prizonieri, peste douăzeci de mii de morţi: un spectacol oribil! Împăratul Alexandru [ţarul Rusiei] e cuprins de disperare… Ruşii s-au retras şi fug departe de aici.”

Scrisoarea lui Napoleon către soţia sa, împărăteasa Josefina

Prima iubire a lui Napoleon

Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost împărat al Franţei (1804-1814, 1815), un excepţional comandant militar, o personalitate puternică, ce a pus bazele unei transformări culturale, politice şi instituţionale a întregului continent.

JOSEFINA

În saloanele Teresei Tallien, Napoleon o întâlneşte pe cocheta văduvă Josefina de Beauharnais, care va fi, aşa cum mărturiseşte la Sf. Elena, “singura femeie pe care a iubit-o”.

Josefina este o artistă în arta seducţiei. Frivolă, pe cât e de superficială, seducătoare, pe cât este de nestatornică. Pentru ea, a captiva pe corsicanul neexperimentat şi cu temperament vulcanic nu-i decât un joc uşor. Ea nu se gândeşte la o recăsătorire decât pentru a-şi asigura o poziţie cât mai convenabilă în noua societate, în perioada tulbure a revoluţiei, şi un sprijin pentru copii, Eugen şi Hortansa. A fost destul să audă într-o zi că “acest mic general ar putea ajunge un om mare”, pentru ca ea să-şi multiplice cochetăriile şi insistenţele: “N-ai mai venit să vezi o prietenă care te iubeşte. Vino mâine să dejunezi la mine. Am nevoie să te văd şi să vorbim de interesele tale”, îi scria ea.

Captivat de rafinata văduvă, Napoleon nu se mai gândeşte decât la o căsătorie imediată cu Josefina care, din calcul, nu vrea să pară grăbită. Totuşi, acceptă fără multe mofturi.

Soseşte ziua nunţii. E ora 10 seara, mireasa şi martorii aşteaptă de o oră sosirea lui Bonaparte; nerăbdarea şi îngrijorarea sporesc pe măsură ce timpul trece; primarul, obosit, a adormit într-un fotoliu. Către ora 11, se aude pe scări zornăit de pinteni, Bonaparte intră, merge drept spre fotoliul în care primarul doarme dus, îl bate puternic pe umăr spre a-l deştepta şi-i spune brusc: „Haide, domnule primar, căsătoreşte-ne”. Josefina, dintr-un exces de cochetărie, îşi declară vârsta cu patru ani mai puţin, iar din galanterie, mirele se îmbătrâneşte cu un an şi jumătate!

Victoriile din Italia îl transformă pe Napoleon într-un suveran neîncoronat, dar mai puternic decât regii. Poseda tot ce gloria poate oferi ca satisfacţii, dar omul este nefericit. Femeia pe care o iubeşte pătimaş, cu pasiunea primului amor, este rece, indiferentă, îl înşeală cu neruşinare. Pe ea n-o interesează gloria soţului decât în măsura în care această glorie îi satisface vanitatea şi interesele. Zadarnic o imploră soţul să vină la el. Josefina petrece fără întrerupere şi găseşte rar câteva momente ca să răspundă laconic la lungile şi pasionatele scrisori ale soţului. Îl minte pretextând sau o boală sau o sarcină imaginară, numai să nu părăsească Parisul, petrecerile şi amanţii. Când a epuizat tot arsenalul de minciuni, Josefina se hotărăşte totuşi să plece la Milan.

Cu câtă nerăbdare o aşteaptă Bonaparte! Ca un adolescent naiv a crezut toate minciunile ei şi îi cere iertare că i-a pus la îndoială sinceritatea scrisorilor.

Intensitatea dragostei pentru Josefina reiese clar din scrisorile pe care i le adresează. Scrisorile lui pot servi drept model de pasiune, dar şi de mişcătoare naivitate. Nu găsim în ele nimic din răceala, gravitatea, logica şi autoritatea eroului de la Arcole. El ameninţă, imploră, suferă de gelozie, iartă, toată acea gamă de izbucniri banale, comune îndrăgostiţilor aflaţi la prima iubire. Sub acest aspect, el este un om comun care nu se deosebeşte de ceilalţi decât prin stilul scrisorilor, în care, ca lava unui vulcan, clocoteşte sângele corsican.

„Vino repede… Tu vei fi aici, alături de mine, pe inima mea, în braţele mele, pe gura mea. Ia-ţi aripi. Vino!”, sunt cuvinte prin care el o cheamă în Italia.

Chiar când aşteptarea se prelungeşte, când îndoielile încep să-l chinuie, când are certitudinea indiferenţei ei, continuă să o iubească:

Îţi voi arăta buzunarele mele pline de scrisori pe care nu ţi le-am trimis fiindcă erau prea proaste. Spune-mi, tu care ştii atât de bine să faci pe alţii să iubească, vei şti oare să vindeci o dragoste? Aş plăti scump acest leac. Ei bine! Rămâi la Paris, bate-ţi joc de mine, ia-ţi amanţi pe care să-i ştie toată lumea, nu-mi scrie nimic, eu voi continua să te iubesc mai mult”.

Mai este ceva în aceste rânduri care să ne amintească de teribilul comandant al armatei din Italia, în faţa căruia tremură regi, duci, generali şi în faţa căruia vor tremura mâine împăraţi?

În cele din urmă, Josefina soseşte unde era atât de mult aşteptată. Fericirea lui Bonaparte este de scurtă durată însă. Viaţa unui general este imprevizibilă. Campania din Italia se încheie strălucit, începe imediat o nouă aventură: Egiptul. Bonaparte, a cărui dragoste pentru Josefina a rămas întreagă în ciuda infidelităţilor ei, porneşte în căutarea gloriei.

Josefina flutură batista în semn de despărţire şi, grăbită, se înapoiază la Paris, unde  o aşteaptă un şir neîntrerupt de petreceri şi aventuri amoroase. Ea crede prea puţin în şansele de întoarcere a lui Bonaparte şi nu vrea să lase să treacă o tinereţe de care nu-şi dă seama că a intrat în declin.

Aflat în Egipt, Napoleon este informat de fratele său Joseph cu privire la purtările dezonorante ale Josefinei. Suferinţele geloziei par a fi ajuns la punctul de la care dragostea începe să se stingă. El este acum mai preocupat de veştile grave ce-i vin din Europa decât de infidelităţile soţiei, cărora este hotărât să le pună capăt prin divorţ.

Marea lui iubire se mistuise, fără ca Josefina s-o fi înţeles vreodată!

Primul dezertor

Napoleon

După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest. În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal. Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?

Naiv, ţăranul i-a răspuns:

Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul. 🙂

Tatăl şi fiul

În timp ce Napoleon se retrăgea din Rusia, fiul său, care avea un an, începea să meargă. Unul dintre curteni a făcut următoarea remarcă maliţioasă:

Tatăl şi fiul învaţă în acelaşi timp să alerge! 🙂

Toţi patru la un loc

Într-un muzeu, ghidul explica unui grup de turişti:

Acesta este un pat celebru. În el au dormit Goethe, Napoleon, Rossini şi Balzac.

Cred că dormeau foarte prost, înghesuiţi toţi patru la un loc, a replicat un mucalit. 🙂

Cu o zi mai devreme

Napoleon a fost primit cu un mare entuziasm în orasul Arras. Notabilităţile urbei, în frunte cu primarul, nu se mai opreau aducându-i laude. Primarul a spus la un moment dat:

Dumnezeu însuşi l-a făcut pe Bonaparte, apoi s-a odihnit.”

Auzind aceste vorbe, contele Louis de Narbonne a şoptit unuia dintre apropiaţii săi:

Dumnezeu ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi odihnit cu o zi mai devreme!