Arhive etichetă: Gabriel Garcia Marquez

7 ani de când a murit Gabriel Garcia Marquez

Se împlinesc astăzi 7 ani de când a murit GABRIEL GARCIA MARQUEZ (1927-2014), scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982. În cartea lui Plinio Apuleyo Mendoza, „Parfumul de guayaba: Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez”, trad.: Miruna Ionescu, ed. a II-a, București, Curtea Veche Publishing, 2008, am găsit părerile lui Gabo despre ceea ce a fost cu adevărat important pentru el:

Prieteni

„- Prietenii tăi: ce reprezintă ei în viața ta? Ai reușit să-ți păstrezi toate prieteniile din tinerețe?

– Unele mi-au rămas pierdute pe drum, dar cele esențiale din viața mea au supraviețuit tuturor furtunilor. N-a fost o întâmplare, ci dimpotrivă: eu am avut grijă, în fiecare minut al vieții mele și în orice împrejurare, să fie așa. Niciodată, în nicio împrejurare, n-am uitat că în adevărul sufletului meu nu sunt și nu voi fi nimic mai mult decât unul dintre cei 16 fii ai telegrafistului din Aracataca. Singurul lucru care mă interesează cu adevărat în viață: dragostea copiilor și a prietenilor mei. Călătoresc mult în lume, dar totdeauna interesul primordial al acestor călătorii este să mă întâlnesc cu prietenii dintotdeauna, care nici măcar nu sunt mulți. În realitate, singurul moment din viață în care mă simt că sunt eu însumi este acela când sunt cu ei.”

Copii

„- Ai o extraordinară relație cu copiii tăi. Care e formula?

– Relațiile mele cu fiii mei sunt excepțional de bune. Oricât de uluit, de înfuriat, de distrat sau de obosit aș fi, mereu am avut timp să vorbesc cu copiii mei, să stau cu ei, încă de când s-au născut. La noi în casă, din clipa în care copiii au început să raționeze, toate deciziile se discută și se rezolvă de comun acord. Am descoperit dintr-odată, când copiii mei au început să crească, faptul că adevărata mea vocație era cea de tată: îmi place să fiu tată, experiența cea mai pasionantă din viața mea a fost aceea de a ajuta la creșterea celor doi fii ai mei, și cred că tot ceea ce am făcut mai bun în viață nu sunt cărțile, ci fiii mei. Sunt ca doi buni prieteni ai noștri, dar crescuți de noi înșine.”

Femei

„- Cât de importante au fost femeile în viața ta?

– Nu aș putea să-mi înțeleg viața, așa cum e ea, fără importanța pe care au avut-o în ea femeile. Am fost crescut de o bunică și de nenumărate mătuși, care se completau una pe alta în atențiile față de mine, și de femei de serviciu care mi-au dat momente de fericire în timpul copilăriei pentru că aveau, dacă nu mai puține prejudecăți, cel puțin alte prejudecăți decât cele ale femeilor din familia mea. Cea care m-a învățat să citesc era o învățătoare foarte frumoasă, foarte grațioasă, foarte inteligentă, care mi-a insuflat plăcerea de a merge la școală numai ca să o văd. În fiecare moment din viața mea există o femeie care mă ține de mână prin tenebrele unei realități pe care femeile o cunosc mai bine decât bărbații și în care se orientează mai ușor, deși cu mai puțină strălucire. Toate astea s-au convertit într-un fel de sentiment care este aproape o superstiție: simt că nu mi se poate întâmpla nimic rău când mă aflu printre femei. Îmi produc un fel de sentiment de siguranță fără de care nu aș fi putut face nici unul dintre lucrurile bune pe care le-am făcut în viață. Mai ales, cred că n-aș fi putut scrie.”

Plângând la moartea unui personaj – Colonelul Aureliano Buendia (Un veac de singurătate)

„- Știam că la un moment dat trebuia să-l omor și n-aveam curajul. Și într-o după-amiază m-am gândit: “acuma gata, s-a terminat cu el.” Trebuia să-l omor. Când am terminat capitolul, am urcat tremurând la etajul al doilea al casei, unde se afla Mercedes. A știut ce se întâmplase de cum mi-a văzut fața. “Gata, a murit colonelul”, a spus. M-am întins în pat și am plâns două ore.”

Recomandare de lectură: Gabriel Garcia Marquez – „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”

Una dintre cele mai captivante cărți scrise de Gabriel Garcia Marquez este, în opinia mea, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”. Acest volum de memorii dezvăluie aspecte emoționante ale unei existențe agitate în căutarea gloriei literare, oferind cu generozitate și mici secrete în căutarea bucuriilor simple ale vieții. Iată câteva mărturii ale autorului:

Fără serviciul militar, dar veteran

„Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuziasmul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.” (p.12)

Supravieţuind

„… supravieţuind regeşte cu ce mi se plătea pentru notele zilnice la El Heraldo, abia puţin mai mult decât nimic, şi dormeam cât mai bine însoţit cu putinţă pe unde mă apuca noaptea.” (p.12)

Înaintea modei

„Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strâmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustaţă sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăşi cu flori nedesluşite şi sandale de pelerin.”(p.13)

Educaţia

„Dezertasem de la universitate cu un an în urmă, cu iluzia temerară de a trăi din jurnalism şi din literatură, fără să fie nevoie să le învăţ, însufleţit de o frază pe care cred că am citit-o la Bernard Shaw: “De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală.” (p.17)

Inocenţa

„Femeia care mi-a răpit cu adevărat inocenţa n-a urmărit acest lucru şi nici n-a avut vreodată habar. Se numea Trinidad, era fata cuiva care lucra la noi acasă şi abia începea să înflorească într-o primăvară uluitoare. Avea cam treisprezece ani, dar mai folosea încă rochiile de la nouă şi-i stăteau atât de strânse pe trup, încât părea mai despuiată decât dac-ar fi fost fără ele.

Într-o seară, când stăteam singuri în curte năvăli brusc muzică de fanfară din casa vecină şi Trinidad mă luă la dans cu o îmbrăţişare atât de strânsă, că mă lăsă fără suflare.

Nu mai ştiu ce s-a ales de ea, dar şi astăzi mă trezesc în toiul nopţii tulburat de şocul acela şi ştiu că aş putea s-o recunosc în beznă pipăindu-i fiecare petic de piele şi adulmecându-i mirosul de animal. Într-o clipă am căpătat conştiinţa trupului meu, cu o clarviziune a sentimentelor pe care n-am mai simţit-o niciodată şi de care îndrăznesc să-mi aduc aminte ca de o moarte desfătătoare. De atunci am ştiut oarecum confuz şi ireal că exista un mister de nepătruns pe care eu nu-l cunoşteam, dar mă tulbura de parcă l-aş fi cunoscut.” (p.91-92)

Viciul

„Nu ştiu prin ce tertipuri de iluzionism profesorii şi colegii, care mă văzuseră veşnic ca pe un elev închis în sine, au ajuns să mă privească în clasa a cincea ca pe un poet blestemat care cultiva aceeaşi atmosferă dezinvoltă ce a cultivat pe vremea lui Carlos Martin. N-am început oare să fumez la liceu la cincisprezece ani ca să fiu cât mai aproape de imaginea aceea?

Prima oară a fost ceva îngrozitor. Mi-am petrecut o jumătate de oră agonizând peste ce vomitasem pe jos în closet. M-am trezit dis-de-dimineaţă sleit de puteri, dar mahmureala de după tutun, în loc să mă scârbească, mi-a stârnit o dorinţă nestăvilită de a mai fuma. Aşa mi-am început viaţa de fumător înrăit, până într-atât, încât am ajuns să nu mă mai pot gândi la ceva dacă n-aveam gura plină de fum.

La liceu ne era îngăduit să fumăm numai în recreaţii, însă eu ceream să merg la toaletă în două sau trei rânduri la fiecare oră, numai pentru a-mi astâmpăra pofta. Am ajuns astfel la trei pachete de douăzeci de ţigări pe zi şi treceam şi de patru dacă noaptea era zbuciumată.” (p.275)

Sărăcia

„Niciodată nu mi-am închipuit că la nouă luni după ce mi-am dat bacalaureatul se va publica prima mea povestire în suplimentul literar ”Sfârşit de săptămână” al ziarului El Espectador din Bogota, cel mai interesant şi cel mai exigent de pe atunci. (p.306) Pe 13 septembrie când am intrat în cafeneaua  El Molino şi m-am pomenit cu titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întâi a ultimei ediţii din El Espectador: A treia resemnare. Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare că n-veam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbolul cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale ale vieţii de zi cu zi, în afară de ziar, costau cinci centime: tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pantofilor. (p.310) M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de niciun cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. La ora aceea moartă din ziua de sâmbătă n-am găsit pe nimeni nici la pensiune, în afară de proprietăreasă, ceea ce însemna tot nimeni, fiindcă îi datoram de şapte sute douăzeci de ori cinci centime pentru două luni de găzduire şi îngrijire. Când am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborând dintr-un taxi cu El Espectador în mână şi l-am rugat pe loc să mi-l dăruiască. Aşa mi-am putut citi prima povestire tipărită.” (p.311)

Din nou despre viciu

„Din pricina pneumoniei îmi interziseseră ţigările, dar fumam la toaletă, ascunzându-mă parcă de mine însumi. Doctorul şi-a dat seama şi a stat serios de vorbă cu mine, dar n-am reuşit să-l ascult. Acasă la Sucre […] aprindeam ţigară de la ţigară, până nu mai puteam, şi cu cât mă străduiam mai tare să mă las, cu atât fumam mai mult. Am ajuns la patru pachete pe zi, îmi întrerupeam mesele ca să fumez şi ardeam cearşafurile fiindcă adormeam cu ţigara aprinsă. Teama de moarte mă trezea la orice oră din noapte şi numai fumând eram în stare s-o înfrâng, până când am hotărât: preferam să mor decât să renunţ la fumat.” (p.440-441)

Ultimele centime

garcia_marquezAstăzi se împlinesc 91 de ani de la nașterea scriitorului Gabriel Garcia Marquez (1927-2014), prilej de a prezenta un moment important al vieții sale.

„La începutul anului 1966, banii se terminaseră. În cele din urmă, Marques şi-a dus Opelul alb la un parc de automobile uzate şi s-a întors acasă cu o sumă consistentă.

Când banii luaţi pe maşină s-au terminat, soția sa, Mercedes, a început să amaneteze tot ce aveau prin casă: televizorul, frigiderul, radioul, bijuteriile. Ultimele sale trei “poziţii strategice” erau uscătorul de păr, blenderul cu care prepara mâncarea copiilor şi radiatorul electric al lui Gabo.

La începutul lui august, Gabriel Garcia o însoţea pe Mercedes la poştă, pentru a expedia manuscrisul terminat, la Buenos Aires. Pachetul conţinea 490 de pagini dactilografiate. Funcţionarul de la ghişeu le-a zis: “Optezeci şi doi de pesos.” Marquez a urmărit-o cu înfrigurare pe Mercedes scobindu-se de ultimele centime în pliurile poşetei. N-aveau decât cinzeci de pesos aşa că nu puteau trimite decât o jumătate de carte.

S-au întors acasă, au amanetat radiatorul, uscătorul de păr şi blenderul, au revenit la poştă şi au trimis şi cea de-a doua tranşă. Când au ieşit pe uşă, Mercedes s-a întors spre soţul ei şi i-a spus: “Hei, Gabo, acum nu mai rămâne decât ca manuscrisul să fie bun.”

Continuă citirea →

Ce viață!

marquezPovestește Gabriel García Márquez: „Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuzismul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.”

Continuă citirea →

Cel mai celebru pumn din istoria Americii Latine

marquez dupa pumnul primit de la llosaPe 12 februarie 1976 Gabriel Garcia Marquez a apărut la premiera versiunii cinematografice a Supravieţuitorilor din Anzi, în Ciudad de Mexisco. Când a sosit la cinema, l-a văzut pe Mario Vargas Llosa, aflat în oraş pentru eveniment – ca autor al scenariului – stând în foaier. Gabo şi-a desfăcut larg braţele, exclamând: „Frate!”. Fără nicio vorbă, Mario, un talentat boxer amator, l-a pus la pământ cu un singur croşeu puternic direct în figură. În timp ce Marquez, care se lovise la cap în cădere, era lungit, semiconştient, la pământ, Llosa i-ar fi strigat: ”Asta-i pentru ce i-ai zis Patriciei!” sau, conform altor surse: „Asta-i pentru ce i-ai făcut Patriciei!”

Acesta avea să devină cel mai celebru pumn din istoria Americii Latine, subiect al unor aprige speculaţii chiar şi în ziua de azi. Au existat numeroşi martori oculari şi tot atâtea versiuni ale celor întâmplate şi ale motivelor care duseseră la acest deznodământ.

Continuă citirea →

Ce eşti şi ce poţi fi

Pentru lumea întreagă tu eşti doar o persoană, dar pentru o anume persoană poţi fi lumea întreagă!

Gabriel Garcia Marquez