Arhive etichetă: Blaise Pascal

Pariul lui Pascal

blaise pascalPariul lui Pascal – Argument practic ce susţine credinţa în Dumnezeu, formulat de Blaise Pascal, în Cugetări (Pensées, 1657-1658). Pascal a propus următorul argument pentru a demonstra raţionalitatea credinţei în religia creştină: dacă Dumnezeu nu există, agnosticul pierde prea puţin crezând în el şi câştigă la fel de puţin necrezând. Dacă însă Dumnezeu există, agnosticul câştigă viaţa veşnică crezând în El şi pierde un bine infinit dacă nu crede.

Prăpastia lui Pascal

prapastia lui Pascal

Prăpastia lui Pascal – În anul 1654, Blaise Pascal a suferit un accident. În apropierea podului Neuilly, caii de la trăsura sa s-au speriat, şi au pornit într-o goană nebună. Celebrul scriitor şi om de ştiinţă francez era să-şi piardă viaţa. De atunci şi până în clipa sfârşitului (1662) a fost fără încetare chinuit de spaima că în preajma lui se deschide o prăpastie care-l va înghiţi.

Continuă citirea →

De vreme ce episcopii au inimi slabe de fete, fetele trebuie să aibă mândre inimi de episcopi

Frază superbă, extrasă dintr-o scrisoare din 22 iunie 1661, adresată călugăriţei Angélique [Arnauld] de Saint-Jean, ajutoare de stareţă la Port-Royal în Paris, de către sora de Sainte-Euphémie [Jacqueline Pascal]: „Ştiu prea bine că nu fetelor le revine datoria de a apăra Adevărul, deşi, în aceste triste împrejurări, putem spune că, de vreme ce episcopii au inimi slabe de fete, fetele trebuie să aibă mândre inimi de episcopi; dar, dacă nu e datoria noastră să apărăm Adevărul, suntem măcar datoare să murim pentru el.“

Continuă citirea →

Căutarea fericirii

Toţi doresc să fie fericiţi; toţi, fără excepţie. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă. Ceea ce-l face pe unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este aceeaşi dorinţă în care se află amândoi, însoţită de valori deosebite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic gest decât cu acest scop (al fericirii). Acesta-i de când lumea motivul tuturor acţiunilor omeneşti, chiar al celor ce se omoară sau se spânzură.

Şi cu toate acestea, de un mare număr de ani, nicicând fără credinţă nimeni n-a ajuns la acest punct la care toţi tind în continuu. Toţi se plâng: principi şi supuşi; nobili şi oameni de rând; bătrâni şi tineri; tari şi slabi; savanţi şi ignoranţi; sănătoşi şi bolnavi; din toate ţările, din toate timpurile, de toate vârstele, şi condiţiile.

Unii au căutat fericirea în autoritate, alţii în cercetări şi ştiinţe, alţii în voluptăţi. Aceste trei plăceri pământeşti au format trei secte, iar cei pe care-i numim filozofi n-au făcut altceva decât să urmeze, în mod efectiv, una din ele. Cei ce s-au apropiat cel mai mult de ele au găsit cu cale că este necesar ca binele universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu stea în nici unul din lucrurile particulare ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, având mai multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor, din cauza lipsei părţii pe care acesta nu o are, decât îl mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea care-i aparţine. Ei au înţeles că adevăratul bine trebuie să fie aşa fel încât toţi să-l poată poseda în acelaşi timp, fără micşorare şi fără invidie şi nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei sale. Ei au înţeles acest fel de bine, dar nu l-au putut găsi; şi în locul unui bine solid şi efectiv, n-au îmbrăţişat decât imaginea găunoasă a unei virtuţi fantastice.

Instinctul ne spune că trebuie să căutăm fericirea noastră în noi. Pasiunile ne împing înspre afară, chiar când lucrurile exterioare prin ele însele nu le stârnesc. Lucrurile din afara noastră ne ispitesc de multe ori şi ne cheamă când nici nu ne gândim la ele. Aşa că filozofii vor spune: „Reintraţi în voi înşivă; acolo veţi găsi bogăţia“. Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred, sunt cei mai goi şi mai nătărăi.

În ce priveşte dovezile, suntem neputincioşi… Căutăm adevărul, dar nu găsim decât incertitudine. Căutăm fericirea, dar nu găsim decât nefericire şi mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea; însă nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire.

sursa: Blaise Pascal, Scrieri alese

Când mă gândesc

Când mă gândesc la cât de scurtă îmi este viaţa, înghiţită în eternitatea de înainte şi de după, la spaţiul restrîns pe care îl ocup, sau chiar la cel pe care îl pot observa, cufundat în imensitatea infinită a spaţiilor pe care nu le cunosc şi care nu mă cunosc, mă simt înfricoşat şi sunt uimit că sunt aici şi nu acolo, de ce acum şi nu atunci… liniştea eternă a acestor spaţii infinite mă înspăimîntă.

Din Pensées, de Blaise Pascal, matematician şi moralist francez (1623–1662)

Măreţia omului

Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles…

Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat…

Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte.

B. Pascal, Scrieri alese

Nasul Cleopatrei

„Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată faţa lumii ar fi fost schimbată” – afirma Blaise Pascal, în Cugetări.

Pascal, care aprecia că femeile cu nasul lung sunt mai frumoase şi au o putere mai mare de seducţie , şi-a imaginat că regina Cleopatra a Egiptului, dacă ar fi avut nasul mai scurt, n-ar fi fost atât de ispititoare şi prin urmare, n-ar mai fi cucerit inimile lui Cezar şi Antonius, stăpânii din acea epocă ai Romei şi ai lumii. În acest caz regina n-ar fi influenţat istoria acelor vremi, aşa cum a făcut-o, adică nasul ei mai scurt n-ar mai fi schimbat… faţa lumii.

Expresia Nasul Cleopatrei este citată atunci când vrem să subliniem că un amănunt, aparent neînsemnat, poate avea consecinţe neprevăzute, de mari proporţii.

Istoricul zilei – 19 iunie

1623 – S-a născut Blaise Pascal, matematician, fizician şi filosof francez

1899 – S-a născut George Călinescu, critic şi istoric literar, dramaturg, poet, prozator român

1922 – S-a născut Aage Niels Bohr, fizician danez

1947 – S-a născut Salman Rushdie, romancier, poet, eseist britanic de origine indiană

1993 – A murit William Golding, scriitor englez, laureat al Premiului Nobel