Se împlinesc astăzi 200 de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire. O captivantă descriere a poetului francez o face Adriana Babeţi, în cartea Dandysmul. O istorie, Iaşi, Polirom, 2004.

„Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Reconstituit din toate dicţionarele, enciclopediile, biografiile, eseurile, dandysmul acestui poet blestemat este, întâi de toate, o formă de sfidare: a propriei familii, a Parisului îmburghezit, a lumii artistice sufocate de mediocritate.

La 23 de ani, în 1844, după o copilărie şi o adolescenţă trăite paroxistic, în nesupunere şi continuă revoltă, după îndelungi perioade solitare, după o incredibilă fugă din Mările Sudului, după câteva amoruri întâmplătoare care-i vor ruina sănătatea, după ce-şi întâlneşte iubirea, el intră în cele din urmă pe scena pariziană ca dandy al boemei. Cu partea de avere moştenită la 21 de ani dinspre foarte vârstnicul tată (pierdut la doar 6 ani), se instalează la hotelul Pimodan, unde îşi amenajează interiorul după toate legile dandysmului: mobile de lux, obiecte de preţ, veşminte scumpe. Afişează mereu o alură de artist şic, cum îşi înnoadă neglijent cravata neagră, lăsată să cadă peste vesta puţin descheiată, cum îşi scoate graţios mănuşile roz ori bej sau cum îşi oglindeşte chipul în luciul de mare efect al pantofilor.

Dar se înconjoară nu de lume bună, ci de tineri scriitori şi artişti, cei mai mulţi marginali, săraci – boema de geniu a Franţei. E în această combinaţie ceva ciudat, greu de întâlnit, şi anume lipsa de interes a lui Baudelaire pentru aristocraţie lucru de neconceput pentru dandysm. Poetul îi preferă pe excentricii artei, iar pentru a se apropia de aceştia, joacă acea superioritate misterioasă şi indiscutabilă a dandy-ului.

Dar banii se risipesc rapid, pentru că iubitele, prietenii fideli sau doar de ocazie îi dau prilejul să fie peste poate de generos. Mama şi tatăl vitreg, mult detestatul şi hulitul general Aupick, îl pun sub tutelă şi îi fixează o rentă lunară. Acum îi scrie mamei cuvintele încărcate de reproş şi trufie, rămase celebre: “Când ai un fiu ca mine […] nu te recăsătoreşti.” Culme a umilinţelor, care nu se încheie însă aici: cămătarul Arondel începe să-l hăituiască, sălbatica Venus neagră, iubita Jeanne Duval, îl vede sărăcit, somaţiile curg, portăreii mişună. Urmează Muntele de pietate, schimbatul locuinţelor, împrumuturile disperate, mizeria, vagabondajul, alcoolul, cafeaua, tutunul, haşişul, cânepa indiană. Totul trăit demn, refuzând compromisuri, onoruri, recunoaştere, căci ar însemna un pact cu spiritul burghez.

Universul lui Baudelaire, singurul pe care îl cunoaşte, este boema, camerele mobilate şi birturile, unde, paradoxal, se va comporta ca un dandy, cu tot eroismul pe care-l cuprindea pentru el acest titlu. Un dandy trebuie să-şi păstreze masca indiferenţei în cele mai grele încercări şi să zâmbească atunci când suferă. Dar, mai presus de orice, îl animă dorinţa de a sfida. O face cu gesturi violente, vopsindu-şi, de pildă, părul în albastru-verzui şi stârnind frisoane celor care îl văd intrând în cafenele, bistrouri. Frazele lui şocante fac epocă: “În anul în care l-am ucis pe bietul meu tată”, “E tocmai ce doream: un muşchi fraged ca un creier de copil.”

Şi totuşi, truda fiecărui vers, a fiecărui rând, o operă cu totul novatoare sunt rodul unui geniu ce ţâşneşte prin toţi porii, în schimbul căruia nu primeşte decât oprobriu, sărăcie, uitare. La 46 de ani arată ca un bătrân cu obrajii scofâlciţi, cu părul alb. E văzut purtând înfãşurat după gât un boa de duzină, roşcat, o blană ordinară, râvnită doar de bietele lucrătoare. Exasperarea, ca un ultim strigăt încărcat de ură, izbucneşte într-o scrisoare către Ancelle, în 1866: “În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă îmi face silă. Academicienii voştri, oroare, liberaliştii voştri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare.” În acelaşi an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul înfãşurat într-un turban muiat în terebentină.

Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar trei zile după stingerea poetului, de către unul din prieteni, Alfred d’Aunay, ni-l restituie în toată tragica sa unicitate: “Când s-a ridicat vălul care-i acoperea faţa, am văzut ochii săi mari îndreptaţi întrebători spre mine. Păstrase în moarte, ca şi în boală, acea privire stranie a omului care trăieşte în sfere fantastice şi care urmăreşte pe pământ o viziune.”