Povesteşte Şerban Cioculescu: „Lovinescu era bolnav şi nu-şi dădea seama. Bărbatul robust pierea, zi de zi, văzând cu ochii, fără să simtă nicio durere. Într-o zi, mi-a spus:
– Ştii, don Cioculescu, că sunt bătrân şi bolnav?
– D-voastră, maestre? Arătaţi cât se poate de bine, răspunsei, cu o pioasă minciună.
– Nu e aşa. Dar până astăzi n-am bănuit nimic. La prânz, după vizita mea obişnuită la librăria „Cioflec”, simţindu-mă cam obosit, am luat de la Universitate tramvaiul 14 să mă duc acasă. Şi cum înaintam în vagonul care era plin, am auzit o voce mustrătoare, în spatele meu:
– Tinere, nu ţi-e ruşine să stai jos, când domnul e bătrân şi bolnav?
Tânărul mi-a dat locul, iar eu, ajuns acasă, m-am uitat în oglindă şi am recunoscut că este aşa:
– Sunt bătrân şi bolnav, don Cioculescu.”
sursa: Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981
