Viața lui Charles Darwin (V) Originea speciilor

darwin_origin_of_speciesUltimele rămășițe ale credinței creștine

În anii 1850, Anglia devenise mai liniştită şi mai prosperă, iar, la jumătatea deceniului, specialiştii căpătaseră supremaţia, instituind examene şi impunând meritocraţia. Schimbarea compoziţiei sociale a ştiinţei – exemplificată de faima biologului liber-cugetător Thomas Henry Huxley – promitea o receptare mai bună a teoriilor lui Darwin. Huxley, filozoful Herbert Spencer şi alţii optau pentru o natură seculară în publicaţia raţionalistă Westminster Review şi luau în derâdere influenţa „parohială”. Darwin pierduse şi el ultimele rămăşiţe ale credinţei creştine după moartea tragică a fiicei sale mai mari, Annie, de febră tifoidă, în 1851.

Lumea devenea mai sigură pentru Charles Darwin şi teoria sa: Anglia de la jumătatea perioadei victoriene era mai stabilă decât „anii 1830 ai foametei” sau tumultuoşii ani 1840. În 1854 a rezolvat ultima sa problemă majoră, bifurcarea genurilor, pentru a produce noi ramuri ale evoluţiei. El a folosit o analogie industrială cunoscută din fabricile de la Wedgwood, diviziunea muncii: competiţia pe piaţa supraîncărcată a naturii favoriza variantele care exploatau caracteristici diferite ale unei nişe. Speciile încep să difere brusc, la fel ca negustorii din acelaşi spaţiu comercial.

Prin 1855, Darwin a experimentat cu seminţe ţinute în apă de mare, pentru a dovedi că acestea pot supravieţui traversării oceanului pentru a începe procesul de formare a unor specii noi pe insule. Apoi a colecţionat specii ornamentale de porumbei, pentru a vedea dacă puii se aseamănă mai mult cu porumbelul indigen ancestral decât cu bizarii lor părinţi.

Selecția naturală

Darwin şi-a perfecţionat analogia sa despre selecţia naturală cu mai sofisticata teorie despre „selecţia artificială”, aşa cum a denumit-o. Îşi pregătea strategia retorică, gata să-şi prezinte teoria. După ce a vorbit cu Huxley şi Hooker la Downe, în aprilie 1856, Darwin a început să scrie o carte în trei volume, denumită ostentativ Selecţia naturală (Natural Selection), care a fost proiectată să zdrobească orice critică printr-un talmeş-balmeş de informaţii. Darwin avea acum o autoritate ştiinţifică şi socială imensă, iar locul său în parohie a fost asigurat atunci când a fost învestit ca judecător de pace, în 1857. Încurajat de Lyell, Darwin a continuat să scrie până la naşterea celui de-al zecelea (şi ultimul) fiu al său, retardat mintal, Charles Waring Darwin (născut în 1856, când Emma avea 48 de ani).

Dacă în anii 1830 Darwin credea că speciile rămân adaptate perfect până la schimbarea mediului, acum credea că fiecare nouă variaţie este imperfectă şi că, în realitate, speciile se află într-o luptă perpetuă. De asemenea, a explicat evoluţia albinelor lucrătoare sterile, în 1857. Acestea nu se supun selecţiei, deoarece nu se reproduc, prin urmare a optat pentru selecţia „în familie” (selecţia rubedeniilor, aşa cum este cunoscută astăzi): întreaga colonie a beneficiat de conservarea lor.

Darwin terminase de scris un sfert de milion de cuvinte până la 18 iunie 1858. În acea zi a primit o scrisoare de la Alfred Russel Wallace, un socialist şi colecţionar de specimene britanic care lucra în Arhipelagul Malay, în care schiţa o teorie asemănătoare. Temându-se să nu îşi piardă întâietatea, Darwin a acceptat soluţia dată de Lyell şi Hooker: aceştia au citit, în
paralel, extrase din lucrările lui Darwin şi Wallace la Linnean Society, la 1 iulie 1858. Darwin se afla departe, bolnav, plângându-şi micul fiu care murise de scarlatină şi, astfel, a lipsit de la prima prezentare publică a teoriei selecţiei naturale. Acest absenteism avea să îi marcheze ultimii ani.

Originea speciilor

Darwin a început să scrie rapid un rezumat al Selecţiei naturale, care s-a transformat într-o carte mai accesibilă, Originea speciilor ca metodă de selecţie naturală sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă. Suferind de teribile dureri de stomac, Darwin, care avea pe atunci 50 de ani, se afla izolat departe, la o staţiune balneară de lângă dezolantele mlaştini din Yorkshire în momentul când cartea a fost scoasă pe piaţă, la 22 noiembrie 1859. El se temea încă de ceea ce putea fi mai rău şi a trimis exemplare din carte experţilor, cu scrisori justificative („cât vă veţi dori să mă crucificaţi de viu”). Era de parcă „ai trăi în infern”, spunea el despre această perioadă.

Cartea i-a deranjat pe profesorii de la Cambridge, însă aceştia fuseseră marginalizaţi în ştiinţă. Totuşi, prezbiterienii radicali simpatizau cu teoriile sale, la fel şi biologii şi geologii londonezi, chiar dacă doar câţiva au adoptat, de fapt, abordarea cost-beneficiu pe care o propunea Darwin despre natură. Ziarele au tras concluzia unică pe care Darwin o evitase explicit: că oamenii au evoluat din maimuţe şi că Darwin respingea ideea imortalităţii omenirii. Sensibilul Darwin, care nu mai apărea public, l-a lăsat pe Huxley, devenit un foarte bun prieten, să gestioneze această parte a polemicii.

Polemici

Îndrăzneţul Huxley, care iubea polemicile publice pe cât de mult le dispreţuia Darwin, avea propriile motive pentru a prelua cauza şi a făcut acest lucru cu entuziasm. A scris trei recenzii despre Originea speciilor, a apărat evoluţia umană la întâlnirea de la Oxford a Asociaţiei Britanice pentru Progrese a Ştiinţei în 1860 (când episcopul Samuel Wilberforce l-a întrebat în glumă pe Huxley dacă maimuţele provin din partea bunicii sau bunicului său) şi a publicat propria carte despre evoluţia omului, Dovezi despre locul omului în natură (1863). Ceea ce a promovat Huxley a fost naturalismul evoluţionist al lui Darwin, teoriile sale care excludeau miraculosul, propulsând biologia în spaţii considerate anterior tabu, şi care au sporit puterea experţilor lui Huxley. Iar aceştia au şi fost de fapt cei care au câştigat pentru Darwin Medalia Copley a Societăţii Regale, în 1864.

Reacţia lui Huxley, cu entuziasmul său pentru evoluţie şi o opinie mai reţinută despre selecţia naturală, a fost una tipică. Selecţia naturală – „legea alandala” în cuvintele dispreţuitoare ale lui Herschel – a cunoscut puţin sprijin pe vremea lui Darwin. Prin contrast, evoluţia însăşi (Darwin o denumea „descendenţă” – termenul evoluţie a fost introdus în ultima ediţie, din 1872, a Originii speciilor) a fost recunoscută de la tribunele Asociaţiei Britanice încă din 1866. De asemenea, în acel an, Darwin s-a întâlnit cu admiratorul său german, zoologul Ernst Haeckel, al cărui prozelitism avea să răspândească darwinismul în întreaga lume prusacă. Doi ani mai târziu, regele Prusiei i-a acordat lui Darwin ordinul Pour le Mérite.


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Anunțuri

Un răspuns

  1. Volumul „Originea speciilor” de Charles Darwin (https://goo.gl/JXi5Qv) a fost lansat de curând la Editura Herald în colaborare cu Editura Academiei Române, și este disponibil pe http://www.edituraherald.ro.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: