De ce?

nikos kazantzakisPovestește Nikos Kazantzakis: „O întâmplare a avut o profundă influență asupra vieții mele: a fost prima lovitură sufletească pe care am primit-o. Sunt bătrân acum, dar rana asta nu s-a vindecat încă.

Cred că aveam vreo patru ani. Un unchi de-al meu m-a luat într-o zi de mână, să ne ducem în cimitirul Sfântul Matei, care se afla în interiorul orașului, ca să vedem, zicea el, o vecină.

Era primăvară: în cimitir înflorise mușețelul, o tufă de trandafiri într-un colț era încărcată cu flori mici de aprilie. Era pe la amiază, soarele încălzea pământul, iarba era înmiresmată. Ușa bisericii era deschisă, preotul, cu patrafirul pe el, pusese tămâie în cădelniță, în prag și-a făcut cruce și a pornit spre cimitir.

– De ce face așa cu cădelnița? l-am întrebat pe unchiul meu care trecea tăcut printre morminte.

– Taci, o să vezi, acuși, ține-te după mine.

Luând-o pe după biserică am auzit glasuri. Vreo cinci sau șase femei îmbrăcate în negru stăteau în jurul unui mormânt.; doi bărbați ridicau piatra de pe el, apoi unul a coborât în groapă și a început să sape. Ne-am apropiat și am rămas lângă groapa descoperită.

– Ce fac? am întrebat.

– Dezgroapă oasele.

– Ce oase?

– O să vezi numaidecât.

Preotul se așezase la căpătâiul gropii și cădelnița mai departe, îngânând rugăciuni. M-am așezat pe pământul proaspăt săpat. Țărână, putreziciune; mi-am dus mâna la nas, îmi venea rău de la stomac, dar n-am plecat, așteptam. Oase? Ce oase? Mă întrebam și așteptam.

Deodată, omul care săpa a sărit drept în picioare și pieptul îi apăru deasupra gropii. În mână avea un craniu; l-a curățat de țărână, și-a băgat degetele și a scos pământul din orbitele ochilor, apoi l-a așezat pe marginea gropii și a continuat săpatul.

– Ce-i ăsta? l-am întrebat tremurând de frică.

– Tu nu vezi? Un cap de mort, o țeastă.

– A cui e?

– Îți mai aduci aminte de ea? E a vecinei noastre, Anika.

– A lui Anika?

Am izbucnit în plâns, am început să urlu… „A lui Anika! A lui Anika!” strigam eu. M-am aruncat la pământ și am strâns toate pietrele pe care le-am găsit și am început să dau cu ele în gropar. Mă văitam și plângeam și strigam cât era de frumoasă! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cârlionții cu un pieptene pe care îl scotea chiar din părul ei; mă gâdila la subsuoară și eu chicoteam și ciripeam ca o păsăruică.

Unchiul m-a luat în brațe, m-a scos pe o cărăruie și mi-a zis mânios:

– De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toții trebuie să murim.

Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii ei mari, la buzele ei roșii care mă sărutau. Și acum…

– Și părul ei? am țipat eu, și buzele? și ochii?…

– S-au dus, toate s-au dus… Le-a mâncat pământul.

– De ce? Nu vreau să moară oamenii!

Unchiul a dat din umeri:

– Când o să fii mare o să afli de ce.

N-am aflat niciodată de ce. Am crescut mare, am îmbătrânit, și niciodată n-am aflat de ce.”


sursa: Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, trad.: Alexandra Medrea-Danciu, București, Editura Univers, 1986

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: