Viața lui Charles Darwin (III) Anii petrecuţi la Londra, 1836-1842

darwin charles

Celebritate la Londra

Datorită călătoriei sale şi a alocaţiei de 400 de lire sterline de la tatăl său, Darwin a intrat în rândul aristocraţiei urbane ca un geolog de înaltă societate. A devenit prietenul lui Lyell şi a prezentat un studiu despre linia de coastă chiliană în creştere, ca proaspăt membru al Societăţii Geologice, în ianuarie 1837 (a fost secretarul societăţii în 1838). Darwin a devenit faimos datorită publicării Jurnalului de cercetări despre geologia şi istoria naturală a diverselor ţări vizitate de H.M.S. Beagle (Journal of Researches into the Geology and Natural History of the Various Countries Visited by H.M.S. Beagle, 1839). Cu 1000 de lire, obţinute prin relaţiie sale de la Cambridge, a angajat cei mai buni experţi şi a publicat descrierile lor despre specimenele aduse din călătorie, în lucrarea Zoologia călătoriei pe H.M.S. Beagle (Zoology of the Voyage of H.M.S. Beagle, 1838-1843). Faima lui Darwin se născuse, iar el era tratat ca o celebritate la Londra.

Teoria despre evoluție

În anii de turbulenţe civile de după Primul Act de Reformă (1832), Darwin şi-a formulat teoria despre evoluţie. Prezbiterienii denunţau monopolul puterii exercitate de Biserică – atacând status quo-ul anglican bazat pe miraculos: presupusa creaţie supranaturală a vieţii şi societăţii. Darwin avea rădăcini unitariene, iar notele sale sincopate arată modul în care înţelegerea sa radicală a egalităţii şi antisclaviei a coagulat imaginea pe care a avut-o despre locul pe care-l ocupă umanitatea în natură: „Animalele – pe care le-am transformat în sclavii noştri – sunt fiinţe pe care nu ne place să le considerăm egale cu noi. Proprietarii de sclavi nu doresc oare să transforme negrii în altă specie?”

Unii gânditori radicali se îndoiau că fiecare animal este „proiectat” separat de Dumnezeu, câtă vreme toate vertebratele împart un plan structural similar. Multilateralul Charles Babbage – socotit de unii o adevărată maşină de calcul – l-a considerat pe Dumnezeu un programator divin care organizează viaţa prin intermediul legilor naturale, nu prin miracole ad hoc. Aceasta a fost principala abordare ultraliberală, în 1837, a lui Darwin, un impecabil reformator liberal (whig) care a agreat seratele lui Babbage şi care a acceptat ideea: „Creatorul creează conform… legilor”.

Descoperirile experţilor l-au trimis pe Darwin şi mai adânc în erezie. La Colegiul Regal de Chirurgi, eminentul anatomist Richard Owen a descoperit că uriaşul craniu găsit de Darwin în Uruguay a aparţinut unui toxodon, un strămoş al capibarei sud-americane de dimensiunea unui hipopotam. Fosilele din pampa nu semănau deloc cu rinocerii şi mastodonţii; erau, de fapt, specii uriaşe dispărute de tatu, furnicari şi leneşi, ceea ce sugera că mamiferele sud-americane fuseseră înlocuite de urmaşii lor conform unei necunoscute „legi de succesiune”. La Societatea Zoologică, ornitologul John Gould a anunţat că păsările din Calapagos nu sunt un amestec de pitulici, cinteze şi cinteze cu „cioc gros”, ci toate au fost cinteze terestre, adaptate diferit. Când Gould a clasificat cintezele de Galapagos în trei specii, diferite de la o insulă la alta, în martie 1837, Darwin a examinat colecţia lui Fitzroy şi a descoperit că fiecare insulă avea şi propia specie de cinteză. Dar cum au ajuns să difere de specia de pe continent?

Darwin trăia alături de fratele său liber-cugetător, Erasmus, în West End din Londra, şi organizau serate pentru prietenii lor disidenţi, printre care se număra şi unitarianul Harriet Martineau. Aceste întruniri au fost mediul perfect pentru reflecţiile lui Darwin. El a adoptat teoria „transmutaţiei” (a evoluţiei, aşa cum este denumită acum), poate şi pentru că era familiarizat cu aceasta din paginile scrise de străbunicul său şi din opera lui Robert Grant. Totuşi, teoria a fost condamnată de clericii de la Cambridge unde era considerată o erezie bestială, ba chiar o blasfemie care va corupe omenirea şi va distruge temeliile spirituale ale ordinii sociale. Astfel a început viaţa dublă a lui Darwin, care avea să dureze două decenii.

Timp de doi ani, acesta şi-a umplut agendele cu însemnări. A fost un demers perseverent şi intens. A căutat cauzele extincţiei, a considerat viaţa ca un arbore cu ramificaţii (nu ca o serie de trepte, cum şi-o imaginau predecesorii săi), a meditat la izolarea pe insule şi s-a întrebat dacă variaţiile au apărut treptat sau brusc. A respins teoria lui Lamarck despre forţa care conduce viaţa în mod inexorabil în sus, folosind o glumă cazonă, „Dacă toţi oamenii ar muri, atunci maimuţele ar crea oamenii şi din oameni s-ar face îngeri, îngerii se trag din oameni”, teorie care arăta cât de puţine avea în comun acest candidat la hirotonisire cu isteria mentorilor săi de la Cambridge în legătură cu provenienţa din maimuţe. Nu a existat nicio „ascensiune”: Darwin a devenit relativist, simţind că viaţa se ramifica în afară în nişe, nu ca o scară. Nu exista nici o metodă de clasificare a oamenilor sau a albinelor, nici o riglă de măsurare a „înălţimii”: omul nu mai era încoronarea Creaţiei.

Griji

Prin septembrie 1837 a început să sufere de palpitaţii şi de afecţiuni gastrice. Stresul l-a trimis în munţii Scoţiei în 1838, unde s-a destins studiind „drumurile paralele” din Glen Roy, atât de asemănătoare cu plajele ridicate peste nivelul mării în Chile. Dar boala a revenit în vreme ce continua să cioplească la temelia ştiinţifică a unei societăţi dominate de cler. „Tot materialul [miraculos] se clatină şi cade”, scrie el. Darwin avea de ce să se îngrijoreze. Dacă secretul său ar fi fost descoperit, ar fi fost scos în afara societăţii. La Edinburgh a fost cenzurat; alţi materialişti erau denigraţi public. Notele sale au început să aducă în discuţie subiecte controversate: „Menţionez persecutarea primilor astronomi”. în spatele măştii respectabile pe care o aborda când mergea la Societatea Geologică se afla un dispreţ reînnoit pentru viziunile providenţiale limitate ale teologicilor. Preşedintele, reverendul William Whewell, „spune că lungimea zilelor s-a adaptat după durata de somn a oamenilor!!!“, nota el. Câtă „aroganţă!!”

Umanitatea: aici se afla răscrucea drumurilor. Darwin a pus de la început oamenii şi societatea în ecuaţia evoluţionistă. A observat că instinctele sociale ale animalelor gregare se pot transforma în moralitate şi a studiat comportamentul urangutanilor de la grădina zoologică, descoperind că e asemănător cu cel al oamenilor. După radicalizarea societăţii avangardiste, Darwin a trecut la propria etapă ultraradicală în 1838 – chiar a sugerat că credinţa în Dumnezeu era o strategie de supravieţuire tribală adânc înrădăcinată: „iubirea faţă de o zeitate [este un] efect al organizării [creierului]. O, tu, materialistule!”, s-a luat el peste picior. Într-o vreme când caracterul unui gentleman trebuia să fie fără pată, notele lui Darwin aveau o rezonanţă conspirativă. Nimic din toate acestea nu putea fi făcut public încă. Bogatul carierist – admis la prestigiosul Club Athenaeum în 1838 şi la Societatea Regală în 1839 – avea prea multe de pierdut.

Thomas Malthus, Eseu despre principiul populaţiei

Fiind un gentleman amator de sport, Darwin a întrebat crescătorii de animale de rasă despre modul cum au îmbunătăţit câinii domestici şi porumbeii decorativi sofisticaţi după ce au depistat uşoare variaţii pe care le-au accentuat prin creştere. Însă a descoperit asemănarea deplină dintre legile naturii şi modul în care crescătorii au produs noi rase abia după lectura lucrării lui Thomas Malthus, Eseu despre principiul populaţiei (Essay on the Principie of Population), în septembrie 1838. Acesta a fost un moment esenţial – chiar dacă ideile malthusiene pătrunseseră de mult în cercul său liberal. Darwin trăia într-o revoluţie penitenciară. Malthus spusese că vor fi întotdeauna prea multe guri de hrănit – populaţia creşte geometric, în timp ce producţia de alimente creşte aritmetic – şi că mila era inutilă. Prin urmare, partidul Whig a iniţiat Legea malthusiană a săracilor în 1834, prin care îi închideau pe săracii bolnavi în ateliere (separându-i pe bărbaţi de femei, pentru a nu se reproduce). Însoţitoarea lui Darwin la aceste serate, Harriet Martineau (despre care mulţi credeau că se va căsători cu fratele acestuia, Erasmus) era propagandista legii pentru săraci a partidului Whig. (Malthusienele sale romane-pamflet îi erau trimise lui Darwin când acesta se afla la bordul navei Beagle.) Darwin şi-a dat seama că explozia demografică ar conduce la o luptă pentru resurse şi că toată competiţia care ar urma i-ar elimina pe cei slabi. Aceasta a fost o idee pe care a aplicat-o acum naturii (înainte considera că populaţiile de animale erau stabile ca număr de exemplare în sălbăticie).

Selecția naturală

Darwin a denumit modificarea adusă mecanismului malthusian „selecţie naturală”. Natura a fost în mod egal nemiloasă, îşi continua el argumentaţia: suprapopulată, aceasta a trecut prin lupte feroce şi din toate modalităţile în care ar fi putut varia şansele, bune şi rele, cel mai bun exemplar, „singurul care supravieţuia după zece mii de încercări”, a câştigat, a rezistat şi, astfel, a transmis trăsăturile sale îmbunătăţite. Aceasta a fost modalitatea prin care o specie a ţinut pasul cu evoluţia Pământului în viziunea lui Lyel.

Verișoară și soție

Darwin a fost un întocmitor de liste înnăscut. În 1838 a întocmit chiar şi o listă cu punctele slabe şi tari pe care le presupune căsătoria – şi s-a căsătorit cu verişoara sa, Emma Wedgwood (1808-1896) în 1839. I-a mărturisit, nu după multă vreme, gândurile sale despre evoluţie, şocând-o. Până atunci, Darwin a acceptat ideea că până şi trăsăturile mentale şi instinctele variază la întâmplare, că acestea sunt materialele pentru selecţie. Dar a înţeles, din reacţia pe care a avut-o Emma, că trebuie să îşi ascundă teoriile în public. Deşi caracterul aleatoriu şi distrugător al sistemului său evoluţionarist – cu mii de exemplare murind pentru supravieţuirea celui mai adaptat – a lăsat puţin loc unei zeităţi binevoitoare care operează pentru fiecare persoană în parte, Darwin credea, în continuare, că Dumnezeu este supremul legiuitor al universului. În 1839 a închis ultimul caiet cu note despre evoluţie, teoria sa fiind, în mare parte, finalizată.

Partea a patra AICI


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: