Arhive etichetă: tradare

Baba Novac. O figură legendară în oştile lui Mihai Viteazul

Baba Novac capitanul lui Mihai Viteazul

Despre viaţa lui Baba Novac – „unul din cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul” – avem ştiri puţine. Într-o notiţă referitoare la locul de naştere al acestuia, cronicarul transilvănean Ştefan Szamoskozy spune că Baba Novac era originar din satul Poreci, lângă Dunăre, aproape de Semendria.

La început – ne informează acelaşi Szamoskozy – a fost ostaş de rând şi se aflase în închisoarea turcească, unde „i-au scos toţi dinţii, încât nu mai avea niciun dinte în gură”. După venirea lui în Ţara Românească, Mihai Viteazul l-a numit căpitan peste haiduci, care formau un corp însemnat în oastea acestui mare voievod (la un moment dat circa 8ooo de asemenea ostaşi). Haiducii erau recrutaţi dintre oamenii liberi din diferite părţi.

„Unul din cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul”

Baba Novac a intrat în slujba lui Mihai Viteazul în anul 1595, probabil după lupta de la Călugăreni. Prima sa misiune, care l-a ridicat în rândul celor mai apreciaţi oameni ai lui Mihai, a fost incursiunea din primăvara anului 1595. În fruntea a 700 haiduci, trecând Dunărea, a înaintat până la munţii Balcani, ca să aştepte oastea otomană condusă de Hasan paşa, care trecea munţii pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan. Baba Novac a atacat această oaste, punându-l pe fugă pe Hasan şi luând căruţele şi caii, armele şi toată comoara ce avea.

Continuă citirea →

Dezonorat public

Condamnat pentru tradare, capitanul Dreyfus - dezonorat public

Ca urmare a condamnării pentru trădare (1894), căpitanul Alfred Dreyfus a fost dezonorat public într-o ceremonie desfăşurată la Academia Militară din Paris. În timp ce generalul Darras (insert) urmărea scena din şaua calului său, un sergent a smuls însemnele gradului de pe uniforma condamnatului şi i-a rupt sabia pe genunchi.

Trădarea în mitologie

tradarea in mitologieTemă foarte frecventă în mitologie, trădarea poate fi inspirată de dragoste sau de dorinţa de bogăţie, de putere, dar poate apărea şi ca soluţia ultimă pentru salvarea vieţii în situaţii de pericol extrem; aşa cum şi-a imaginat-o Dante în organizarea cercului trădătorilor din infern, ea se poate îndrepta împotriva familiei, a patriei, a oaspeţilor, a autorităţii divine şi umane. În mitologie, raţiunile trădării se împletesc uneori cu cele mai generale ale înşelăciunii, ale fraudei, astfel încât în rândurile trădătorilor ar putea fi incluse şi personaje ca Ulise şi Diomede.

Un capitol amplu îl constituie cel al trădării din dragoste: episoadele din această categorie sunt, într-adevăr, nenumărate. Unele dintre ele sunt mai puţin cunoscute, de exemplu cel referitor la Chalcon, erou grec îndrăgostit de amazoana Pentesileea, căreia îi sare în ajutor în confruntarea cu Ahile, luptând, el, un grec, împotriva celui mai mare apărător al grecilor. Pentru această trădare, Ahile îl va ucide. În aceeaşi serie se înscrie şi episodul cunoscut drept „trădarea lui Ahile”: îndrăgostit de Polixena, fiica lui Priam şi a Hecubei, Ahile promite să-i abandoneze pe greci, să-şi suspende participarea la războiul troian sau chiar să treacă de partea troienilor. Este ucis însă de Paris înainte de a apuca să-şi pună în aplicare planul. O trădare odioasă comite Scila împotriva propriului tată, Nisos: din dragoste pentru Minos, ea nu ezită să-şi ucidă părintele, smulgându-i firul de păr purpuriu care îl ţinea în viaţă şi predând astfel cetatea în mâinile asediatorului Minos. Mirtilos, vizitiul lui Enomaos, îşi trădează stăpânul în favoarea lui Pelops, care îi promite în schimb o noapte de dragoste cu frumoasa Hipodamia; Pelops nu-şi va respecta promisiunea şi îl va ucide, trădându-l la rândul său. Legat de tema dragostei este şi episodul referitor la Enea şi Dido relatat de Vergiliu în Eneida: plecarea lui Enea din Cartagina este în mod subiectiv interpretată de Dido ca o trădare a iubirii, care va avea pentru ea consecinţe fatale.

Continuă citirea →

Trădare şi moarte

Sfârşitul regelui Angliei Henric al II-lea a fost tragic. Fiii săi, între care ar fi dorit să-şi împartă imperiul, se urau unii pe alţii şi-l trădau toţi. „Nu ştii – îi răspunse unul dintre ei unui trimis al regelui – că e propriu firii noastre, lăsată moştenire din moşi-strămoşi, ca fratele să lupte împotriva fratelui şi fiii împotriva tatălui?

Continuă citirea →

Unde ajunge trădarea

La numai câteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pârâtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde — de altfel i s-a şi tras voievodului porecla de Ţepeş. După ce se striga faţă de toţi pe uliţele târgului vina ce-o avea osânditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura târgurilor, prinşi fie cu mâna în chimirul altuia, fie înşelând la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.

Continuă citirea →

Invazia barbarilor, domnia proştilor şi trădarea oamenilor cumsecade

Citind Jurnalul fericirii, cartea excepţională a lui Nicolae Steinhardt, am găsit un fragment foarte interesant despre modul în care funcţiona societatea din anul 1937. Există, cred, numeroase similitudini cu ceea ce se întâmplă în vremea noastră, iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit.

Continuă citirea →

De ce si pe cine tradam?

M-am întrebat adesea de ce plasează oamenii trădarea în rândul celor mai josnice fapte. Şi de ce, dat fiind dispreţul unanim faţă de ea, ocupă un loc atât de important în viaţa noastră? În aceste vremuri, trădarea a devenit un mod de existenţă. Au dispărut fidelităţile, s-au împuţinat cei capabili să-şi ţină cuvântul. Aş merge chiar până acolo încât să spun că lumea nici nu se mai aşteaptă să-ţi ţii cuvântul. Dialogurile dintre noi au ajuns un simulacru, o formă de a ne „dribla” unii pe alţii. M-am amuzat adeseori să citesc uimirea pe chipurile unor prieteni sau cunoscuţi cărora le făcusem o promisiune când îi anunţam c-am îndeplinit-o. Nu numai că nu se aşteptau să mă ţin de cuvânt, dar păreau, retrospectiv, jenaţi că mi-au cerut-o. Ne prefacem că cerem şi dăm cu adevărat, dar în adâncul fiinţei ne e indiferentă şi logica cererii, şi etica ofertei.

Îi datorăm lui Caragiale şi compromiterea noţiunii de trădare. Cum să mai vezi în ea o plagă morală, când Nenea Iancu a coborât-o între păcatele veniale? Supremul relativism al lui Farfuridi (,Dacă e trădare, adică o cer interesele partidului, fie!”) e întrecut doar de fandoseala gnoseologică a lui Brânzovenescu (,Dar cel puţin s-o ştim şi noi.”). Trădăm la scenă deschisă, în sunet de fanfare, sub răpăit de gloanţe (ca-n decembrie 1989), trădăm din greu, vital, triumfător, împrăştiat. Trădăm şi suntem trădaţi cu o frenezie multicoloră, ce ţine loc şi de inteligenţă, şi de patos, şi de instinct. Trădăm cum respirăm şi nu mai putem respira normal decât aerul fetid al trădării.

Şi totuşi, de ce ne apărăm, plini de oroare, când cineva ne acuză c-am trădat? Dacă acesta e mediul natural al vieţii noastre, de ce vedem în trădare un stigmat? Fireşte, datorită reziduurilor de memorie culturală. Poate pentru că încă nu ni s-au şters din minte exemplele cetăţilor ce n-au putut fi cucerite decât printr-o trădare din interior. Poate pentru că, deşi ţinem mereu partea lui David, un irepresibil instinct moral ne şopteşte că există şi o dreptate a lui Goliath. Trădarea e o valoare aflată mereu pe muchie: ea nu se află în slujba dreptului natural, pentru că atunci uriaşul Goliath l-ar învinge întotdeauna pe fragilul David. Iar grecii n-ar mai cuceri niciodată Troia, chiar dacă Ulise i-ar ataşa aripi calului său de lemn. E nevoie de un truc, de-o şmecherie, de-o invenţie – de-o bună trădare – pentru a restabili echilibrul între forţa brută şi inteligenţă.

Dilema morală în care ne zbatem de câteva milenii n-a fost vreodată mai acută decât în fraza lui Farfuridi (unii i-o atribuie lui Caesar): „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători.” O frază mult mai încurcată decât ne imaginăm la simpla lectură. Ea mobilizează o întreagă retorică a necesităţii şi acţiunii, a oportunităţii şi obligaţiei. La noi, trădarea se face în numele unor presupuse înalte comandamente etice ori de supravieţuire, dar actorii ei sunt blamaţi pentru micime morală şi laşitate. Din acest motiv, ne grăbim să ne acuzăm unii pe alţii, frustraţi doar că împrejurările nu ne permit să rostim mai devreme faimoasele cuvinte „Şi tu, fiul meu, Brutus?”.

În politică, trădarea a devenit însăşi materia primă a existenţei publice, aşa încât a te avânta în acest domeniu înseamnă a lopăta printre banalităţi. Mult mai acută e problema intelectualilor care trădează. Viaţa spiritului şi-a păstrat reputaţia de spaţiu al purităţii, al onoarei şi dreptăţii, astfel încât exemplele ce contrazic aceste valori continuă să ne şocheze. Cedările morale ale unor G. Călinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu ori Arghezi au produs o explicabilă tulburare în rândul celor care vedeau cu necesitate în marii creatori şi mari caractere. N-a fost să fie.

Două recente cazuri au bulversat scena internaţională, pornind tocmai de la acte de trădare ale unor creatori admiraţi de milioane de oameni. Primul caz e cel al lui Milan Kundera. Faimosul scriitor, autor al unor capodopere precum Insuportabila uşurătate a fiinţei, Cartea râsului şi a uitării, Gluma sau Viaţa e în altă parte s-a trezit, la 79 de ani, eroul unui scenariu demn de cărţile sale. Institutul pentru Studierea Regimurilor Totalitare a produs un document potrivit căruia Milan Kundera, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, l-ar fi dat pe mâna poliţiei staliniste pe Miroslav Dvoracek, fost pilot în armată, fugit din ţară şi revenit ca spion american. Kundera ar fi aflat că Dvoracek îi încredinţase unei fete, Iva Militka, un geamantan plin de materiale compromiţătoare. În calitatea lui de responsabil al căminului studenţesc unde locuia şi Iva Militka, Kundera ar fi scris un referat în urma căruia Dvoracek a fost arestat, condamnat pentru dezertare, trădare şi spionaj. Presupusul spion a fost condamnat la douăzeci şi doi de ani de puşcărie, din care a făcut paisprezece.

Deşi scandalul a izbucnit cu mai multe luni în urmă, Kundera încă n-a dat o explicaţie limpede. În primă instanţă a negat amestecul în această stranie poveste, iar apoi a refuzat să răspundă la orice întrebare. Presa din Cehia şi mediile intelectuale internaţionale s-au împărţit în două tabere. Unii îl apără pe Kundera în numele „tinereţii” sale, alţii îl acuză de înaltă trădare şi-i recitesc cărţile din perspectiva unui autor care se ştia vinovat de-o crimă imprescriptibilă. Pentru ca situaţia să devină explozivă, mai trebuie spus că victima, Miroslav Dvoracek, a suferit în primăvara lui 2008 un atac cerebral, nemaiputând de-atunci să vorbească. În clipa de faţă, face enorme eforturi de a reînvăţa să scrie, dar rezultatele sunt încă departe de aşteptări. Scenele par desprinse dintr-un roman senzaţional, copiind parcă subiectul filmului Reversal of Fortune: pelicula e inspirată de cazul real al unei femei foarte bogate, Sunny von Bülow, intrată în comă în urma unei presupuse încercări a soţului ei, Claus, de-a o asasina cu o supradoză de insulină. Deşi acuzat de crimă, Claus von Bülow a fost achitat. După douăzeci şi opt de ani de supravieţuire în stare de comă, Sunny von Bülow a murit pe 6 decembrie 2008. Arta imită viaţa? Sau viaţa imită arta?

Al doilea caz este cel al lui Carl Orff, celebrul compozitor al Carminei Burana. Cariera sa a fost, practic, propulsată de cantata scenică prezentată în 1937 în cadrul unui bal al partidului nazist. Devenit faimos peste noapte, el a câştigat în asemena măsură încrederea oficialităţii, încât i s-a propus să scrie o nouă partitură muzicală pentru Visul unei nopţi de vară, deoarece varianta lui Mendelssohn nu mai putea fi jucată din cauza originii evreieşti a compozitorului. În 1943, cel mai apropiat prieten al lui, Kurt Huber, este arestat de Gestapo, torturat şi ulterior spânzurat în piaţa publică. Se dovedise că, împreună cu mai mulţi intelectuali, Huber fundase un grup de rezistenţă antinazistă, numit Die Weisse Rose (,Trandafirul alb”.) În momentul arestării, soţia lui Huber îl roagă pe Orff să-şi folosească imensa influenţă în rândul căpeteniilor naziste pentru a-i salva soţul. Speriat că ar putea să i se repoşeze prietenia cu Huber, Orff refuză orice implicare.

Culmea e că această trădare a fost dublată de-un gest încă mai mizerabil. Când, la încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Orff a ajuns el însuşi în faţa uneia din comisiile de „denazificare”, singurul element pe care l-a putut aduce în favoarea sa, ca rezistent la ororile naziste, a fost minciuna c-ar făcut parte din grupul „Trandafirului alb.” Ba mai mult, că alături de Kurt Huber, fusese unul dintre co-fondatorii mişcării! Micimea de caracter, morbul trădării au fost arareori mai bine ilustrate decât în aceste gesturi funest-oportuniste ale unui artist care continuă să fie considerat şi astăzi unul din pionierii unui sistem revoluţionar de învăţare a muzicii prin ritm şi gestică.

Dar acestea sunt, dincolo de profunda dezamăgire şi oroare pe care ţi le provoacă, exemple ce vorbesc despre imensa fragilitate a omului aflat sub vremi. 

Mircea Mihaies

sursa: romlit

Trădarea fiilor

Sfărşitul regelui Anglei, Henric al II-lea, a fost tragic. Fiii săi, între care ar fi dorit să-şi împartă vasta stăpânire, se urau unii pe alţii şi-l trădau toţi.

Nu ştii – îi răspunsese unul dintre ei unui trimis al regelui – că e propriu firii noastre, lăsată moştenire din moşi strămoşi, ca fratele să lupte împotriva fratelui şi fiii împotriva tatălui?”

Henric al II-lea, încolţit de regele Franţei, Filip August, la Le Mans, a trebuit să fugă din oraşul în flăcări. Le Mans era cetatea unde se născuse şi unde era înmormântat tatăl său. Mare durere în suflet avea când a fost nevoit să părăsească acest loc.

În timp ce fugea pe poteci ocolite, unul dintre fiii săi, Richard, îl urmărea.

La Chinon regele s-a simţit atât de bolnav că a trebuit să-şi întrerupă drumul. Cancelarul său, pe care îl trimisese la Filip August cu o scrisoare, se întorsese aducându-i lista trădătorilor englezi pe care o găsise la curtea regelui Franţei. În fruntea listei se afla Ioan, fiul său favorit. Văzându-l pe tatăl său în primejdie, îl trădase şi el!

Mi-ai spus destul – a strigat regele. Nu mă mai sinchisesc nici de mine, nici de lume„.

După aceasta, a început să delireze şi a murit curând în urma unei hemoragii.

Despre trădare

Istoricul Plutarh prezintă trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii.

Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise nişte brăţări de aur, şi-a trădat patria deschinzând porţile cetăţii şi predând sabinilor Roma. Tatius a poruncit atunci să i se dea Tarpeii brăţările promise. El cel dintâi şi-a scos brăţara de pe mână şi scutul, aruncându-le asupra trădătoarei. La fel au făcut sabinii, încât Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a dispreţuit-o pe trădătoare.

Plutarh mai aminteşte de Iuliu Cezar, care a spus regelui trac Rhoemethalkes “ îi era plăcută trădarea, dar îl ura pe trădător.” Acest sentiment faţă de trădători – conchide Plutarh – îl au toţi cei ce se servesc de ei.