Honore de Balzac: Pasiuni, ambiții, anecdote
Ambiții
„Balzac începe să scrie. Însă nu cum făceau ceilalţi, ca să câştige bani mulţi, ca să amuze, să umple un raft de bibliotecă, să ajungă subiect de conversaţii bulevardiere; el nu râvneşte, în domeniul literaturii, la un simplu baston de mareşal, ci la corona imperială.
Începe într-o mansardă. Sub nume împrumutate, vrând parcă să-şi pună puterea la încercare, el scrie cele dintâi romane. Nemulţumit de rezultat, nesatisfăcut de ce a realizat şi de ce-a obţinut, el se leapădă de meseria aceasta, serveşte timp de trei, patru ani în alte profesiuni, şade în calitate de copist în biroul unui notar, observă, savurează tot ce vede şi aude, pătrunde cu privirea în realităţile lumii – şi pe urmă începe din nou să scrie.
Visul
Visul lui Balzac, când era încă băiat, era acela de a cuceri lumea. Nu degeaba a scris el sub un portret al lui Napoleon: “Ceea ce n-a putut desăvârşi el cu sabia, voi împlini eu cu pana.”
Țintuit la masa de scris
Balzac ştie că orice devine mare numai când se concentrează asupra unui ţel, când nu se risipeşte, nu-şi împarte străduinţele în ambiţii izolate unele de altele, când pasiunea sa soarbe seva rezervată tuturor celorlalte sentimente şi se fortifică pe socoteala altora. Realitatea se agita în juru-i, trecea pe lângă dânsul, dar el nu întindea mâinile spre ea; trăia închis în camera sa, ţintuit la masa de scris.
Dacă Dumnezeu l-ar fi consultat…
Pasiunea pentru astronomie l-a costat tronul pe regele Alfons al X-lea al Castiliei.
Într-un conciliu de episcopi catolici, el a afirmat că sistemul nostru planetar este prea complicat şi că el ar fi propus un sistem mult mai simplu dacă, la facerea lumii, Dumnezeu l-ar fi consultat. 🙂
Pierderea inocenței
Belem [orașul bunicilor din partea tatălui] – o vacanță acolo i-a dat ocazia micuțului Paulo Coelho să-și lămurească o întrebare care-l neliniștise: în fond și la urma urmei, cum se nășteau copiii?
Înainte de asta, Paulo își făcuse curaj și i-a pus întrebarea lui Rui, un prieten puțin mai mare, dar răspunsul, dat cu o impolitețe supărătoare, l-a scos din pepeni:
– E foarte simplu: bărbatul își introduce penisul în vaginul femeii și, în momentul plăcerii, lasă o sămânță în burta ei. Această sămânță crește și devine om.
Lui Paulo nu i-a venit să creadă. Nu-i trecea prin minte că tatăl său ar fi fost în stare să practice o perversiune ca aceea cu mama sa.
Fără băutură și fără… modestie
Povestește scriitorul Isaac Asimov:
„Este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.
Să nu-ți mai atingi corpul!
Povestește scriitoarea Isabel Allende: „La șapte ani măicuțele m-au pregătit pentru prima comuniune. Înainte de a primi ostia trebuia să ne spovedim. Am fost dusă la biserică, am îngenuncheat tremurând toată într-un confesional sepulcral, despărțită de preot printr-o perdea neagră plină de praf, și-am încercat să-mi amintesc lista de păcate. Ca să nu comit erezia de a primi împărtășania uitând cumva vreo vină, trecusem pe listă tot ce figura în decalogul păcatelor posibile, de la furt și ură până la râvnitul la bunurile altora, numai că eram atât de speriată, că n-am putut scoate niciun cuvânt.
Preotul a așteptat cât a așteptat, după care a luat inițiativa. În întunericul care mirosea a tămâie s-a auzit un glas cu accent din Galicia.
– Ți-ai atins corpul cu mâinile?
Sultanul Soliman și negustorul
Sultanul Soliman, după ce a cucerit Belgradul, se întorcea spre Constantinopol. La intrarea în capitală, din marea mulțime care aștepta să aclame pe sultanul glorios, ieși disperat un bătrân, care s-a aruncat în genunchi înaintea lui Soliman, strigând să i se facă dreptate. Sultanul, văzându-l, îl întrebă cu blândețe:
– Cine ești?
– Sunt un bătrân negustor și hoții mi-au jefuit toată averea.
– Unde ai fost, pe când hoții te jefuiau?
– Dormeam.
– Și de ce dormeai? strigă sultanul mânios.
Am și eu mândria mea!
Povestește scriitorul Isaac Asimov: „În 1949, fratele meu Stan era la colegiu. Când l-am vizitat pe tata, acesta mi-a mărturisit că avea probleme în privința taxelor școlare. Ei bine, chiar dacă treburile nu-mi mergeau grozav, nu eram sărac lipit pământului; nu voiam ca tata să se omoare muncind pentru bani, și nici ca Stan să-și întrerupă studiile. În consecință, i-am spus:
– Nu-i nimic, tată, o să-i achit eu taxele.
Tata mi-a replicat cu severitate:
Vorbe și anecdote despre oamenii celebri (I) Epaminonda și Darius
Regele persan Darius trimise daruri bogate generalului teban Epaminonda, pentru a-l atrage de partea sa. Epaminonda, refuzându-le, răspunse:
– Dacă Darius vrea sa fie amicul Tebanilor, n-are nevoie să-mi cumpere prietenia; dacă e dușmanul lor, atunci n-are destule bogății pentru a mă cumpăra !
sursa: Vorbe și anecdote despre oamenii celebri culese de Th. Scarlat-Brăila, București, Editura Librăriei „Universala” Alcalay
Cine este acest minunat poet?
Când universitatea din Cambridge l-a rugat pe Desmond Mac Carthy, pe atunci primul dintre criticii englezi, să inițieze ciclul de conferințe anuale, tradiționalele și celebrelele Clark Lectures, el a ales ca subiect Byron. În ziua sosirii lui, a primit vizita unui mic grup de studenți.
– Suntem foarte fericiți, domnule, i-au spus ei, să vă vedem printre noi câteva săptămâni. Sunteți un critic curajos pe care noi îl stimăm. Regretăm doar că un om ca dumneavoastră a ales un subiect atât de perimat… Byron! Cine îl mai citește pe Byron? Dacă n-ați vrut să vorbiți despre un poet contemporan, de ce nu l-ați ales pe Keats? Sau pe Shelley? Sau pe Donne?… Dar Byron?
Criticul și-a susținut punctul de vedere, apoi a părut să oscileze sub imperiul dorinței manifestată de vizitatorii lui și a sfârșit prin a spune:
Trei versuri
Prietenii l-au rugat pe poetul Ovidiu să scoată din cărţile sale trei versuri pe care le vor indica ei. El a fost de acord, cu condiţia să păstreze trei pe care le va indica el. Versurile pe care ei le-au indicat spre a fi excluse şi cele pe care Ovidiu le-a vrut păstrate s-au dovedit a fi aceleaşi. 🙂
Avea să se întâmple şi ceva bun!
Povesteşte Isaac Asimov: “… a venit 30 noiembrie 1973, ziua căsătoriei noastre. Pentru a preveni orice întreruperi în timpul slujbei, Janet a pus receptorul telefonului deoparte. După încheierea scurtei ceremonii, a aşezat receptorul la loc în furcă. Telefonul a sunat imediat şi Janet a fost anunţată că Houghton Mifflin avea să-i publice romanul. A fost o zi de dublă fericire.
Obişnuiesc să spun că, după ce a vorbit la telefon, Janet ar fi exclamat: „În sfârşit! Ştiusem că azi avea să se întâmple şi ceva bun!”. 🙂
Evident, n-a afirmat aşa ceva; este invenţia mea, dar întotdeauna stârneşte râsete.”
*****
sursa: Isaac Asimov, Autobiografie, trad: Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, Teora, 1997
Rudele soţiei
Povesteşte Isaac Asimov: “Mi-am dat seama că, deoarece intenţionam să mă însor cu Janet cât mai curând posibil, urma să mă căpătuiesc cu alte neamuri. Mărturisesc că aveam o anumită nervozitate în direcţia respectivă.
În vreme ce Gertrude [prima soţie] fusese evreică, nu acelaşi lucru se putea spune despre Janet. Părinţii lui Janet erau mormoni, deşi înţelesesem că nu erau activi în comunitatea religioasă.
Când s-a apropiat momentul căsătoriei, Janet, vrând să-mi facă pe plac în toate modurile posibile, m-a întrebat dacă doream ca ea să se convertească la iudaism. „Bineînţeles„, i-am replicat, „cu condiţia să mă laşi şi pe mine să mă convertesc la mormonism.” 🙂 În felul acesta s-a încheiat orice discuţie despre asemenea fleacuri.
Mormonii cred în necesitatea de a da naştere unui număr cât mai mare de urmaşi, iar părinţii lui Janet aveau o mulţime de fraţi şi surori. Drept rezultat, Janet avea zeci şi zeci de veri primari, unchi, mătuşi şi alte neamuri. Din fericire, majoritatea trăiau în statul Utah şi nu trebuia să-i întâlnesc pe toţi.” 🙂
Înțepături
George Bernard Shaw se afla de mai multă vreme în relații nu tocmai amicale cu Winston Churchill.
Cu un prilej i-a scris acestuia: „V-am rezervat două locuri la premiera spectacolului meu. Puteți veni cu un prieten, dacă aveți vreunul!”
Churchill i-a răspuns: „Nu pot veni la premieră. O să încerc seara următoare, dacă se mai ține spectacolul!” 🙂
Isaac Asimov şi Arthur C. Clarke. Cine e cel mai bun?
Cine e cel mai bun?
Povesteşte Isaac Asimov: “Ţin mult la Arthur Clarke – un sentiment ce dăinuie de patruzeci de ani încoace. Cu mult timp în urmă, am căzut de acord asupra unui pact; evenimentul s-a întâmplat într-un taxi care mergea pe Park Avenue, de aceea înţelegerea este cunoscută drept Tratatul Park Avenue. În conformitate cu acesta, eu voi susţine, atunci când mă va întreba cineva, că Arthur este cel mai bun scriitor de science-fiction din lume, deşi voi avea permisiunea de a adăuga, în cazul în care nu voi fi slăbit din cauza întrebărilor, că în această cursă îi suflu în ceafă. La rândul lui, Arthur va insista, permanent, că eu sunt cel mai bun scriitor de ştiinţă popularizată din lume. Trebuie s-o spună, indiferent dacă o crede sau nu. 🙂
Pe cine preferă soţia lui Asimov?
„Sfârşitul copilăriei” [autor Arthur Clarke] a fost prima carte de science-fiction pe care a citit-o iubita mea soţie Janet. „Eu, robotul”, aparţinând viitorului ei soţ, a fost abia a doua. Totuşi, nici unul dintre noi nu ocupă locul întâi în preferinţele ei literare. Scriitorul ei favorit de science-fiction este Cliff Simak, şi cred că asta dovedeşte bun gust. 🙂
Acceptabil pentru locul doi
Arthur şi cu mine împărtăşim opinii similare în privinţa science-fiction-ului, a ştiinţei, a problemelor sociale şi politice. Nu am avut niciodată ocazia de a-l contrazice în aceste domenii, ceea ce reprezintă o dovadă de încredere în inteligenţa şi gândirea sa limpede. Desigur, există şi deosebiri între noi. El este chel, are cu doi ani mai mult decât mine şi nu-i chiar la fel de arătos. Oricum, însă, pare destul de acceptabil pentru locul doi. 🙂
Semănaţi cu el
Povesteşte Jules Renard: “Un tânăr pe care nu-l voi numi, pentru că se numeşte Roguenant, îmi spunea:
– Nu-l cunosc pe Vergiliu decât din traduceri, dar, sunt sigur, semănaţi cu el; aveţi ceva grecesc. 🙂
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente