Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII) Sinteză pentru bacalaureat

formatiuni politice romanesti sec. IX-XIIIAutonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII)

 Întemeierea statelor medievale românești

 Statele medievale românești au apărut în perioada secolelor XIII-XIV.

Cauze:

  • Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastre
  • Tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin
  • Presiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic
  • Existența formațiunilor prestatale românești

Primele formațiuni prestatale românești:

  • Au avut la bază obștile sătești care au evoluat din obștile gentilice (ce aveau la bază legăturile de rudenie dintre membrii obștii)
  • Treptat, obștile au căpătat un caracter teritorial, fiind conduse de cnezi sau juzi
  • Obștile sătești s-au grupat în uniuni de obști, autonomii locale numite de Nicolae Iorga “romanii populare” și care purtau diferite denumiri: codri, țări, ocoale, câmpuri etc.
  • Locuitorii acestora au fost consemnați în izvoare bizantine, ruse, turcești, maghiare, armene sub diferite denumiri: vlahi, volohi, valahi, blachi, ulaki.

Formațiuni prestatale românești (sec. IX-XIII)

Transilvania

Cele mai vechi formațiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului carpatic, despre care vorbește cronicarul Anonymus în Gesta Hungarorum (“Faptele ungurilor”):

  • Voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu centrul la Biharea
  • Voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin
  • Voievodatul lui Gelu, în Podișul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca

Legenda Sfântului Gerard menționează existența, la jumătatea sec. XI, a două voievodate românești, care au opus rezistență expansiunii maghiare:

  • Voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la Morisena
  • Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia)

Cronica lui Nestor (sec. XII) confirmă existența românilor și a slavilor la venirea ungurilor în Pannonia.

Țara Românească (la sud de Carpați)

Diploma cavalerilor Ioaniți din 1247 amintește formațiuni prestatale românești:

  • Țara Severinului, în estul Banatului și vestul Olteniei
  • Cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei
  • Cnezatul lui Farcaș, în nordul Olteniei
  • Voievodatul lui Litovoi, între Olt și Jiu
  • Voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului

Moldova (la est de Carpați)

Izvoarele vorbesc despre existența în spațiul est-carpatic a numeroase formațiuni politice:

  • Țara Sipenițiului
  • Codrii Cosminului
  • Codrii Orheiului
  • Codrii Lăpușnei
  • Câmpul lui Dragoș
  • Ocoale (în Câmpulung, Vrancea)

Dobrogea (între Dunăre și mare)

– sec. X – conducători ai unor formațiuni politice atestați de sursele arheologice:

  • Jupan Dimitrie (în localitatea Mircea-vodă)
  • Jupan Gheorghe (complexul de la Basarabi)

– sec. XI – izvorul bizantin Alexiada, scris de Ana Comnena, vorbește despre trei conducători din Dobrogea:

  • Tatos. în sudul Dobrogei, cu reședința la Dristor
  • Satza, în nord-vestul Dobrogei, cu reședința la Vicina
  • Seslav, în nord-estul Dobrogei, cu reședința la Preslav

– sec. XIII – într-o diplomă a țarului bulgar Ioan Asan II (1218-1241), este menționată:

  • Țara Cavarnei situată între Mangalia și Varna, nucleu al viitorului stat.

Formarea statului medieval Transilvania

A avut loc în două etape:

  1. Etapa voievodatelor românești, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă (sec. IX-XI)
  2. Etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei (sec. XI-XIII)

 După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ștefan I (anul 1000) și creștinarea ungurilor în rit catolic, în sec. XI începe cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate (primul fiind Bihorul – 1111) și au încercat să introducă instituții apusene (principatul și episcopii catolice). A fost menționat ca principe al Transilvaniei un demnitar laic, Mercurius, dar în 1176 se revenea la instituția tradițională românească, cea a voievodatului care se bucura de autonomie în cadrul regatului maghiar, voievodul fiind numit de rege (primul voievod menționat în 1176 – Leustachius). Se mențin, astfel, structurile politice autonome.

Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvaniei, au fost colonizați aici secui, sași, cavaleri din ordinele călugărești (teutoni și ioaniți). Românii, deși majoritari, au fost treptat excluși din viața politică, reprezentată de cele trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii.

Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în zonele de margine continuau să existe autonomii românești sub forma “țărilor”: Amlașul, Făgărașul, Maramureșul. De aici vor pleca voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea statelor românești extracarpatice: Țara Românească și Moldova.

Transilvania își păstrează structura voievodală până în 1541, când devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Ea era condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.

Formarea statului medieval al Țării Românești

În procesul de unificare teritorială și obținerea independenței se remarcă trei inițiative:

  1. Voievodul Litovoi refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau IV la 1277; Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său Bărbat, este luat prizonier și ulterior răscumpărat. Bărbat recunoaște suzeranitatea maghiară.
  2. În 1290 Negru Vodă din Făgăraș trece munții spre sud, creează orașele Câmpulung și Argeș, iar boierimea de peste Olt i se închină. Aceasta este varianta Letopisețului Cantacuzinesc despre întemeierea statului, cunoscută drept “tradiția descălecatului”. Ea poate fi explicată istoric prin contribuția demografică și instituțională a Transilvaniei la crearea statului sud-carpatic.
  3. Basarab I (1310-1352) întemeiază Țara Românească prin unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau, pe la 1300.
  • 1324 – recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab; lui Basarab i se recunoștea domnia și stăpânirea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei și a unor teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia)
  • 1330 – bătălia de la Posada și înfrângerea regelui maghiar Carol Robert de Anjou; cucerirea independenței Țării Românești față de Ungaria

Consolidarea statului s-a realizat prin crearea instituțiilor interne în timpul urmașilor lui Basarab I:

– Nicolae Alexandru (1352-1364)

– Vladislav Vlaicu (1364-1377)

– Radu I (1377-1384)

– Dan I (1384-1386)

Formarea statului medieval al Moldovei

A cunoscut două inițiative:

  1. 1352-1353 – regalitatea maghiară formează în nord-vestul Moldovei o marcă de apărare conducă de voievodul Dragoș din Maramureș (descălecatul lui Dragoș)
  2. 1359 – are loc descălecatul voievodului maramureșan Bogdan care îi alungă pe urmașii lui Dragoș. În 1264-1365, în urma confruntărilor cu regele maghiar Ludovic de Anjou, Bogdan obține independența Moldovei.

Consolidarea instituțională și teritorială a statului moldovean s-a realizat în timpul urmașilor lui Bogdan:

– Lațcu (1368-1375)

– Petru Mușat (1375-1391)

– Roman I (1391-1394)

– Ștefan I (1394-1399)

Formarea statului medieval al Dobrogei

Nucleul statului dobrogean a fost Țara Cavarnei condusă de:

  • Balica (1346-1354), care avea centrul la Caliacra
  • Dobrotici (1354-1386) – primește din partea bizantinilor titlul de “despot” (1357);

                                                    – treptat, devine autonom față de Imperiul Bizantin și unifică toate teritoriile Dunăre și Mare întemeind Dobrogea.

  • Ivanco (1386-1388) – se desprinde bizantini și bate monedă proprie;

                                               – participă alături de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418), la luptele cu turcii în care își pierde viața.

După moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componența Țării Românești până la 1417 sau 1420 când este ocupată de turci (sub stăpânirea cărora a rămas până în 1878).

 Instituții centrale în Țările Române

Transilvania

Instituția centrală a fost voievodatul (sec. XII-1541) și, ulterior, principatul (sec. XVI-XIX)

Voievodatul (1176-1541)

  • Era vasal regelui Ungariei
  • Se bucura de autonomie
  • Avea în frunte un voievod numit de regele maghiar
  • Voievodul avea atribuții judecătorești, militare, administrative
  • Voievodul era ajutat de un Sfat și de congregațiile nobiliare

Principatul a cunoscut două etape:

  1. Între 1541-1688 – principat autonom sub suzeranitatea imperiului otoman
  2. Între 1688-1867 – principat integrat imperiului habsburgic

 – între 1541-1688 – Transilvania a fost condusă de un principe numit de Dietă și confirmat de sultan

                                 – principele era ajutat de un Sfat, format din 12 membri aleși din rândul națiunilor        privilegiate, și din Dieta formată din 150 de reprezentanți ai națiunilor privilegiate

– între 1688-1867 – principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea și titlul de principe

                                – conducerea propriu-zisă revenea guvernatorului militar care conducea un guberniu care prelua atribuțiile Dietei

Țara Românească și Moldova

  1. XIV – începutul sec. XVIII – instituția centrală a constituit-o domnia.
  • Domnia – reprezentată de domnul țării care avea următoarele atribuții:

administrative – numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele

judecătorești – reprezenta instanța supremă în stat

legislative – adopta acte legislative

diplomatice – semna tratate, declara război și încheia pace

militare – comanda armata (mare voievod)

Domnul era ajutat de:

  • Sfatul domnesc – alcătuit din dregători (boieri cu funcții), ce aveau atribuții politice, administrative și judecătorești
  • Adunarea Țării – formată din reprezentanți ai stărilor privilegiate

                            – avea rolul de a aproba uneori alegerea domnului, semnarea tratatelor

Domnul: – era socotit stăpânul întregului pământ al țării

                 – era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Basarabilor (în Țara Românească) și, respectiv, a Mușatinilor (în Moldova)

  1. Începutul sec. XVIII – sec. XIX

– instituția centrală rămâne domnia, însă în urma instaurării regimului fanariot în Principatele Române, domnul devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de sultan

– între 1711/1716 – 1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească, ci provin din cartierul Fanar din Constantinopol; ei plătesc sultanului sume mari de bani pentru a-și cumpăra domnia

– domnii fanarioți instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care își rotunjeau veniturile

– au fost și domni fanarioți care au contribuit la modernizarea societății românești prin măsuri în domeniul învățământului, social, juridic: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea

– revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea domnilor fanarioți și la revenirea domnilor pământeni.


sursa: Ramona Popovici, Camil-Gabriel Ionescu, Istorie: Bacalaureat: teste, București, Booklet, 2015

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: