Arhive etichetă: oameni celebri

Moartea mâncăilor

masa romaniExpresia „a-şi săpa groapa cu dinţii” se potriveşte:

  • împăratului Hadrian, mort în anul 138 de indigestie;
  • împăratului Antoninus, mort în anul 161 tot de indigestie, pricinuită de brânză;
  • regelui Henric I al Angliei, mort în anul 1135 de indigestie cu ţipari;
  • împăratului Germaniei, Frederic al III-lea, mort în 1493 de indigestie de la pepeni galbeni şi fiului său, împăratului Maximilian, mort în 1519 tot de indigestie de la pepeni galbeni;
  • scriitorului englez Robert Greene, mort în 1592 din cauza unei indigestii cu scrumbie afumată şi vin de Rin;
  • compozitorului Glinka, mort în 1857 de o hipertrofie monstruoasă a ficatului, pricinuită de excesele gastronomice.

Continuă citirea →

Vorbe și anecdote despre oamenii celebri (I) Epaminonda și Darius

EpaminondaRegele persan Darius trimise daruri bogate generalului teban Epaminonda, pentru a-l atrage de partea sa. Epaminonda, refuzându-le, răspunse:

– Dacă Darius vrea sa fie amicul Tebanilor, n-are nevoie să-mi cumpere prietenia; dacă e dușmanul lor, atunci n-are destule bogății pentru a mă cumpăra !


sursa: Vorbe și anecdote despre oamenii celebri culese de Th. Scarlat-Brăila, București, Editura Librăriei „Universala” Alcalay

Tatuajele oamenilor celebri

Arta tatuajului, astăzi la modă şi atât de răspândită, îşi are originile în vremuri foarte îndepărtate. Capete încoronate şi oameni celebri au apelat la obiceiul tatuajului. Iată câteva exemple:

Regii Angliei, Eduard al VII-lea şi Richard Inimă de Leu, aveau tatuată câte o cruce, iar monarhul Suediei, Carol al XIV-lea (fostul mareşal al lui Napoleon Bonaparte), avea un tatuaj cu inscripţia surprinzătoare „Moarte regilor!” Regele Alexandru al Iugoslaviei avea tatuat pe piept un vultur, ţarul Nicolae al II-lea avea tatuată o stea, Franz Ferdinand un şarpe, Frederick al IX-lea al Danemarcei un dragon, o cruce şi blazonul familei. Marele om de stat Churchill avea ca tatuaj o ancoră, iar F.D.Roosevelt – blazonul familei.

În spaţiul românesc cel mai cunoscut tatuaj îi aparţine lui Terente, bandit celebru şi amorez feroce. Textul tatuajului nu este însă recomandat minorilor.

Richard Inimă de Leu – Portret neconvenţional

În anul 1189, Richard Inimă de Leu a urmat la tron regelui Henric al II-ea, a cărui inimă părintească făcuse atât de mult ca să o frângă. În anii ce urmară, Richard a fost flatat de afirmaţia că-n piept i-ar fi bătut o inimă de leu. Cred că mai bine ar fi avut o inimă umană.

Richard fusese un răzvrătit încă din copilărie, dar din clipa în care deveni un rege împotriva căruia se puteau ridica alţii, află că răzvrătirea e o mare ticăloşie. În urma acestei descoperiri, îi pedepsi aspru pe cei ce-l ajutaseră împotriva tatălui său. Îl puse de asemenea în lanţuri pe vistiernicul defunctului său tată şi-l zăvorî într-o temniţă din care a fost eliberat doar după ce a renunţat, de bună voie, nu numai la întregul tezaur al coroanei, ci şi la toţi banii pe care îi deţinea personal. Probabil ajunsese la concluzia că banii nu aduc fericirea. Oricum, cu sau fără inimă de leu, Richard şi-a luat partea leului din această afacere.

Poet şi trubadur, războinic şi aventurier, Richard dorea să joace în viaţă rolul romantic al cavalerului. Vitejie, fidelitate, onoare, curtoazie – iată doar câteva dintre elementele ce defineau un cavaler. În fapt, cu toate cele câteva trăsături frumoase, niciodată n-au fost războinici mai cruzi decât unii cavaleri ai evului mediu. Oraşe întregi, bărbaţi, femei, copii au fost adesea masacraţi de ei. O pildă desăvârşită a unei curtoazii superficiale şi a acestei cruzimi profunde ne-o dă însuşi Richard.

Regele Richard era un bărbat puternic şi fără stare, căruia-i trecea prin cap o singură şi foarte supărătoare idee, de a sparge capetele altora, era tare nerăbdător să pornească în cruciada spre Pământul Sfânt cu mare oaste. Banii necesari au fost strânşi repede, regele folosind două metode care nu pot da greş: zgârcenia şi asuprirea celorlalţi.

La plecare şi-a luat rămas bun de la fratele său Ioan. Acesta nutrea sentimente prieteneşti faţă de expediţie, zicându-şi fără îndoială în gând: “Cu cât mai multă luptă, cu atât mai multe şanse ca fratele meu să fie ucis, iar când va fi mort eu am să devin rege!”

Sfânta cruciadă a fost întreprinsă de regele Angliei împreună cu vechiul său prieten, Filip al Franţei. Au apărut însă repede divergenţe care s-au manifestat atât între cei conducători, cât şi între cele două armate. E adevărat că nu au colaborat foarte bine în acţiunile militare întreprinse, dar ceea ce au făcut împreună au făcut bine. Nu încape îndoială că în privinţa jocurilor de noroc, a băuturii şi certurilor, a tulburării şi ruinei pe care le aduceau în locuri liniştite, merite au ambele armate, fără deosebire.

Totuşi, trebuie să recunoaştem că regele Richard s-a remarcat şi aici în mod deosebit. Pe lângă faptele de vitejie de pe câmpul de luptă, el s-a evidenţiat prin originala măsură de rezolvare a divergenţelor cu sarazinii. Nereuşind să ajungă la o întelegere cu Saladin, Richard a poruncit ca prizonierii sarazini să fie scoşi afară în faţa taberei şi ucişi acolo în văzul tuturor concetăţenilor lor.

Spiritul cavaleresc nu dispăruse însă. Nimeni nu admira renumele de viteaz al regelui Richard mai mult decât însuşi Saladin, un duşman generos şi galant. Când Richard a zăcut bolnav cu febră, Saladin i-a trimis fructe proaspete din Damasc. Mesaje curtenitoare şi complimente se schimbau frecvent între ei, apoi Richard încăleca pe calul său şi omora cât de mulţi sarazini, iar Saladin încăleca pe al său şi ucidea cât mai mulţi creştini cu putinţă.

La întoarcerea din cruciadă Richard, considerat periculos de către suveranii Europei, a fost făcut prizonier de ducele Austriei şi predat împăratului Henric al VI-lea. Anglia a aflat că regele ei este captiv, că suporta voios captivitatea, îmbătându-şi paznicii şi că preţul de răscumpărare ar fi 100000 de livre. Evident, poporul englez a fost dornic să colecteze această sumă pentru răscumpare.

Numai prinţul Ioan nu se bucura prea mult de eliberarea fratelui său. În absenţa lui, încercase să pună mâna pe putere, dar eşuase. “Il iert”, a spus regele, “şi sper să pot uita răul pe care mi l-a făcut, la fel de uşor pe cât ştiu că va uita de îngăduinţa mea.”

Noi necazuri au apărut din nemulţumirile sărăcimii, ce se plângea de biruri tot mai grele. S-a găsit imediat rezolvarea acestei probleme neplăcute. Conducătorul nemulţumiţilor a fost prins şi spânzurat. Moartea era de mult un remediu favorit de reducere la tăcere a apărătorilor poporului.

Aventurile lui Richard s-au oprit după 10 ani de domnie. Asediind un castel în Franţa, a fost rănit mortal de o săgeată. Castelul a fost cucerit şi fiecare dintre apărătorii lui spânzurat, aşa cum jurase regele înaintea asediului. Numai cel care îl rănise a fost capturat viu. Aflat în ultimele clipe ale vieţii, Richard a fost generos, l-a iertat şi a ordonat să fie eliberat. Dar acest ultim ordin nu a fost respectat, ucigaşul regelui fiind jupuit de viu şi apoi spânzurat.

Richard a fost trubadur şi poet. Dacă n-ar mai fi fost şi rege s-ar fi putut să fie un om mai bun şi poate că ar fi plecat de pe lume având de dat socoteală pentru mai puţină vărsare de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti.

 

sursa: Will Cuppy – Biografii necenzurate ale unor oameni celebri