Arhive etichetă: Marea Unire

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Astăzi este Ziua Naţională a României! Sărbătorim 102 ani de la Marea Unire din 1918, când Basarabia, Bucovina, Banatul și Transilvania s-au unit cu România.

ce semnifica 1 decembrie

Cum s-a înfăptuit Marea Unire?

Primul pas în înfăptuirea Marii Uniri este făcut la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chişinău decide cu majoritate de voturi unirea cu România a Basarabiei.

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei hotărăște unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.

În zilele când românii din Bucovina rostesc hotărârea de Unire cu România, în Transilvania se pregăteşte ultimul act al Marii Uniri. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş citeşte rezoluţia Unirii: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

De ce 1918?

Există un singur moment favorabil, spunea H.R. Patapievici. Nu întotdeauna poţi face orice. Există un moment pentru toate, un timp pentru a te naşte şi altul pentru a muri, un timp pentru iubit şi un timp pentru ură. În fine, există un singur moment pentru a-ţi realiza destinul şi există o infinitate de a-l irosi.

Lucrurile nu se petrec diferit în viaţa naţiunilor. Momentele favorabile împlinirii anumitor idei naţionale sunt unice. 1918 a fost un moment privilegiat: o „fereastră” irepetabilă a istoriei. Patriotismul generaţiei Marii Uniri a constat în geniul de a fi sesizat momentul favorabil şi a-l folosi în profitul cauzei naţionale.

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Ziua în care înțelegem mai bine că evenimentele trecutului nostru sunt lecții de viață pe care nu ar trebui să le uităm vreodată.

Ziua în care ne amintim cu mândrie și recunoștință de cei care au făcut posibilă această mare sărbătoare a neamului românesc.

Ziua în care să lăsăm deoparte ceea ce ne dezbină, să privim mai mult la ce ne unește și să ne bucurăm alături de toți românii.

De ce ar trebui să iubim România?

Pentru că este casa și familia noastră, pentru că aici ne-am născut, am crescut, aici ne sunt rădăcinile și oamenii dragi nouă, aici ne dorim să fim și să ne împlinim visele.

La mulți ani, România!

Ziua Naţională a României

Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia

De 23 de ani sărbătorim pe 1 decembrie Ziua Naţională a României. Alegerea acestei zile face trimitere la unirea Transilvaniei şi Banatului cu România în 1918, respectiv la Proclamaţia de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Iată cum s-au desfăşurat evenimentele:

Continuă citirea →

Anul 1918 în istoria românilor

Realizarea României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost rezultatul acţiunii românilor în condiţiile favorabile create de sfârşitul Primului Război Mondial, când Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar dispăreau de pe harta Europei.

Continuă citirea →

Marea Unire. Situaţia din Rusia după lovitura de stat bolşevică

Realizarea României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost rezultatul acţiunilor românilor în condiţiile favorabile create de sfârşitul Primului Război Mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Tarist şi cel Austro-Ungar.

Declanşarea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 era, de fapt, mai curând o lovitură de stat prin care bolşevicii puneau mâna pe putere. Noul guvern, Consiliul Comisarilor Poporului, condus de Lenin, adopta „Decretul asupra păcii„, prin care se exprima hotărârea de a scoate ţara din război, şi „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia„, care recunoştea dreptul acestora la autodeterminare, mergând pănă la despărţirea de stat. În baza acestui principiu, 0 parte din teritoriile ocupate de Imperiul Ţarist îşi vor proclama independenţa.

Evenimentele din Basarabia Bucovina şi Transilvania Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În 1917 s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, care va coordona mişcarea de eliberate a Basarabiei. Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni reunit la Chişinău (noiembrie 1917), acesta va proclama autonomia politică şi teritorială a Basarabiei; hotărăşte constituirea forţelor armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ al Basarabiei, Sfatul Ţării, condus de Ion Inculeţ.

Realizarea deplină a autonomiei se înfăptuia prin proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (decembrie 1917), membră cu drepturi depline în cadrul Republicii Federative Ruse.

Situaţia Basarabiei se agravează odată cu lovitura de stat bolşevică. Pentru a se pune capăt anarhiei şi dezordinilor provocate de soldaţii ruşi în retragere, se cere sprijinul armatei române. Aceasta va restabili ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării, ceea ce va determina guvernul Rusiei Sovietice să întrerupă relaţiile diplomatice cu România.

În  faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (4 februarie 1918), iar la 27 martie 1918 Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat cu majoritate de de voturi hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

În timpul primei conflagraţii mondiale, Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară. Începând din toamna anului 1918, situaţia provinciei s-a înrăutăţit. În contextul reorganizării Imperiului pe baze federative, autorităţile habsburgice vehiculau teza anexării Bucovinei la Galiţia. De asemenea, Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei, ameninţând cu intervenţia militară.

În  octombrie 1918, la iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, a fost convocată la Cernăuţi o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti care a ales Consiliul Naţional şi a cerut în numele naţiunii dreptul la autodeterminare. Lider politic al acestuia a fost ales Iancu Flondor. În

Ameninţarea ucraineană l-a determinat pe acesta să ceară sprijinul armatei române. Consiliul Naţional stabileşte instituţiile Bucovinei (12 noiembrie 1918) şi decide independenţa acesteia.

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţi ai românilor, polonezilor, germanilor şi rutenilor, votează unirea cu Regatul României. `

În ceea ce priveşte Transilvania, încă de la începutul Primului Război Mondial s-au diversificat mijloacele de luptă ale românilor pentru unirea cu ţara, activitate coordonată de Partidul Naţional Român (P.N.R.). În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat.

P.N.R. proclamă la Oradea independenţa naţiunii române din cadrul dublei monarhii. La 12 noiembrie 1918 se formează Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), alcătuit din reprezentanţi ai P.N.R. (Partidul Naţional Român) şi P.S.D. (Partidul Social Democrat). Sediul C.N.R.C. s-a stabilit la Arad şi avea rolul de a coordona, ca organ unic, mişcarea naţională a românilor transilvăneni.

După modelul acestuia, s-au format consilii şi gărzi locale în întreaga Transilvanie. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea. Pentru a da expresie voinţei românilor transilvăneni, C.N.R.C  decide convocarea unei mari adunări la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. M.A.N. (Marea Adunare Naţională), sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti, se deschide în prezenţa a 1228 de delegaţi, a episcopului ortodox Miron Cristea, a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu şi a peste 100 000 de persoane.

Vasile Goldiş a citit Rezoluţia Unirii cu România. A doua zi au fost alese organele provizorii ale puterii de stat, Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania.

Ungaria recunoaşte unirea prin tratatul de la Trianon (1920).

Importanţa unirii pentru dezvoltarea ulterioară a României. Marea Unire din anul 1918 încununa aspiraţiile de veacuri ale românilor de a trăi într-un singur stat, fiind rezultatul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne.

Astfel, se desăvârşea formarea României Mari, noul stat având o suprafaţă de 295 049 km. şi o populaţie de peste 18 milioane de locuitori. Recunoaşterea noului stat s-a făcut în plan internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris, în anii 1919-1920.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010

Ziua Nationala a Romaniei

Se împlinesc 20 de ani de când România sărbătoreşte Ziua Na­ţi­o­nală la 1 Decembrie. Este o săr­bă­toa­re tânără, doar două decenii, însă de la evenimentul Marii Uniri se împlinesc 92 de ani.

În 80 de ani de monarhie, 42 de comunism şi 20 de democraţie, România a avut trei zile naţionale.

Prima, la 10 Mai, zi care celebra trei evenimente cruciale pentru istoria noastră:

– Depunerea jurământului de Regele Carol I în faţa Parlamentului (la 1866).

– Proclamarea Independenţei (1877).

– Ridicarea României la rangul de Regat (la 1881, prin încoronarea lui Carol I ca rege).

A doua, 23 August, după 1947, zi ce a cunoscut mai multe reformulări, de la ziua „eliberării noastre de către glorioasa armată sovietică” până la ziua ce omagia „revoluţia de elibe­rare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, zi dedicată cuplului Ceauşescu.

A treia: 1 Decembrie 1918, zi adop­tată după Revoluţie.

1 Decembrie este Ziua Naţională a României, adoptată prin lege după inlăturarea regimului comunist. Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.

Ziua de 1 Decembrie 1918 incununează deci lupta românilor transilvăneni pentru Unitate Naţională şi marchează momentul creării României Mari, situându-se in continuarea precedentelor acţiuni unioniste ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918).

Poporul român a stiut atunci sa valorifice admirabil conjunctura internaţională favorabilă creată în urma primului război mondial şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar.

 

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Asa cum sublinia si istoricul Florin Constantiniu, “…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţionalã care este statul naţional.[…]

O necesitate istoricã – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”

Regina Maria despre înfăptuirea Marii Uniri

Transilvania, Bucovina, până şi Basarabia! România Mare!

Parcă îmi venea ameţeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorba, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei.

Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbuşire şi nenorocire pentru atâţia alţii, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră şi aveam destulă conştiinţă ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinşi, căci nu plecaseră şi toate celelalte neamuri în luptă cu încredinţarea că era sfântă cauza lor? Şi chiar dacă s-ar fi înşelat guvernele, regii şi prezidenţii, oşteanul pornise cu bună-credinţă, gata să-şi jertfească viaţa pentru ceea ce învăţase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! Şi câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. Mai tragice, şi cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinşi. Şi s-au luptat vitejeşte, nebuneşte, cu disperare, însă, zadarnic. Gândul atâtor vieţi risipite numai pentru a fi învinse la sfârşit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf.

Regina Maria a României, Povestea vieţii mele, Ediţie îngrijită şi note de Ioana Cracă, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, p. 487

Speranţele şi deziluziile românilor

În februarie 1859, când bucureştenii, craiovenii şi ieşenii se îmbrăţişau pe străzi, iar proaspătul domn se ghemuia, paralizat de frică, în fundul cupeului său, nu se ştia că va urma un regim autoritar, de camarilă, şi aducerea din străinătate a unor instituţii ce vor transforma statul modern roman într-un organism agresor la adresa propriilor cetăţeni.

1918

Entuziasmul românilor la momentul Marii Uniri n-a putut previziona marea destrămare care a urmat şi incapacitatea guvernanţilor de a conserva acest stat rotund şi firesc, precum şi infiltrarea periculoasă a bolşevismului în rândurile muncitorimii şi criza economică de care a profitat acesta.

În 1928, ţărănismul a scos mase de oameni în stradă şi le-a mişcat într-un iluzoriu marş spre capitală, fără ca oamenii să simtă marile dezămăgiri naţionale pe care i le pregăteau liderii acestuia.

Când a fost dată lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 şi a fost adus Carol II pe tron, entuziasmul popular şi al intelectualităţiii a fost fără precedent. Toţi sperau într-o domnie benefică şi solidă, aducătoare de belşug. A fost o catastrofă fără precedent, pe toate planurile.

În august 1944, în timp ce România era livrată cu braţele ridicate Uniunii Sovietice, populaţia sărbătorea în stradă terminarea războiului şi pacea, când, în realitate,  abia atunci începea cel mai cumplit război îndreptat chiar împotriva ei, a populaţiei.

În 1968, românii s-au strâns în faţa clădirii Comitetului Central al P.C.R. cu un entuziasm spontan derutant, fără să înţeleagă că, exact în acele clipe, tocmai legitimau dictatura paranoică a lui Nicolae Ceauşescu.

Pentru revoluţia din 1989 nici nu mai este nevoie de detalii – încă suferim naivitatea noastră de atunci.