Arhive autor: Horia

Recomandare de lectură: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon – „A treia forță: România profundă”

Am descoperit o carte provocatoare, cu idei surprinzătoare și îndrăznețe, în care autorii – Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon – au dinamitat atmosfera intelectuală din urmă cu un deceniu cu o serie de eseuri în care analizează în mod critic ideile  prefabricate cu care ne alimentăm zilnic.  „A treia forță: România profundă”, postfață de Gheorghe Fedorovici, București, Logos, 2008 oferă speranța identificării unei a treia căi. Între capitalismul foștilor comuniști și marxismul de salon pe banii corporațiilor occidentale, între cârdășia politico-economică pozând în piață liberă și lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism de stânga, între vechiul și noul establishment, România profundă a dispărut – afirmă autorii. Cartea e bogata în idei incitante, care atrag atenția atât prin formă, cât și prin conținut:

„Pentru noua stângă şcoala a devenit, dintr-un mijloc de educație şi de transmitere a unei tradiții, un mijloc de adaptare a copilului la mediul social, un mijloc de socializare. Copilul nu mai e educat să devină un om pe picioarele sale, ci e reeducat să se integreze, să se piardă în mulțime. E îndemnat să se exprime pe sine înainte de a i se antrena sinele la şcoala marilor clasici. Şi toate acestea sub pretextul că e eliberat de lanțurile trecutului. Școlarul e lăsat cu un suflet pustiu, ca o baltă stătută, populat doar de mormolocii unor frustrări defulate prin consumism și televiziune. De cealaltă parte, noua dreaptă liberală şi anticonservatoare e interesată doar de androizi corporați.”

„Scopul pricipal al propagandei și al ideologiilor postmoderne este să distrugă puterea de judecată individuală. Să-i integreze pe toți într-o mare familie prosperă, dar cu o condiție: individul să se depersonalizeze, lăsându-i pe alții să judece pentru el – pe experți, pe analiștii politici, vedetele mediatice etc.”

„Jinduim după normalitate, dar „normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în „normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu „să-ți vezi de treabă”, ca un „cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până  în noapte, să te uiți la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, „normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să „dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.”

„Depărtându-se de Dumnezeu, „elitele” rostesc un discurs lipsit de conținut, greutate și coerență. Un discurs autistic, pentru uzul administratorilor de rețea, dumnezeii externi și interni care dau  „elitelor” calificative de bună purtare.”

„Impunând un totalitarism soft și noi idoli, reducând relațiile interpersonale față către față la cele mediate tehnologic (de computer, telefoane mobile, mass media) triada “Bani, Tehnologie, Confort” are un caracter demonic. Primele ei victime sunt tinerii.”

Medicamente pentru o viață mai bună!

În plină pandemie este firesc să jinduim după normalitate, siguranță, libertate. Normalitatea reprezintă însă pentru mulți întoarcerea la viețile lor serbede și aride, legate de nimicurile zilnice ale unei existențe banale. Trist.

Pandemia înseamnă suferință, neliniște, griji. Suferința este o stare de insatisfacție profundă, asociată uneori cu durerea fizică, dar care este, înainte de toate, o experiență a spiritului. Suferința se naște din dorință, din ură, din orgoliu, din gelozie, din lipsa de discernământ și din toți acei factori care tulbură spiritul și îl cufundă într-o stare de confuzie și de nesiguranță. Un alt motiv al suferinței noastre este egocentrismul, atunci când individul rar se îndepărtează de interesul lui esențial – el însuși. Printre speranțe și așteptări, printre dorințe și suferințe, viața își continuă însă cursul oferind fiecăruia prilejul să se redescopere neîncetat reflectat în imaginea construită de ceilalți și în propria conștiință. Intransigenţi faţă de cei din jur, dar indulgenţi cu noi înșine riscăm acum să pierdem încă o șansă de a ne restructura priorităţile şi de a reanaliza propria viaţă, văzând-o aşa cum este ea de fapt: viaţa unui om obişnuit, vulnerabil, pradă – la fel ca toţi ceilalţi – temerilor şi îndoielilor, bolilor şi chiar morţii.

Dacă lucrurile în jurul nostru se schimbă neîncetat, poate e momentul să încercăm să ne remodelăm viața. Într-o lume dominată de tragicul realității, unii au dificultăți să-și înțeleagă singurătatea, alții să-și uite trecutul, destui fac eforturi să-și ascundă frustrările, împreună pășind către un viitor nedesluşit. Avem însă cu toții nevoie de iubire, înțelegere, bunăvoință, compasiune, ajutor și recunoștință. Sunt singurele medicamente pentru o viață mai bună!

Alexandru Macedonski. O biografie

Astăzi se împlinesc 167 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski (1854-1920).

A fost fiul maiorului (mai târziu, general) Al. D. Macedonski şi al Mariei (n. Pârâianu). În Cartea de aur (1902), poetul lansează ideea unei genealogii fantaste: „Prin tată, neîntrecutul poet – spune despre sine la persoana a III-a – coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania şi care îşi găseşte originea din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin”. În realitate, strămoşii pe linie paternă sunt originari din sudul Dunării; bunicul, Dimitrie, luptase în campaniile ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea cu gradul de locotenent, ia parte la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind amestecat (potrivit unor surse) în trădarea Pandurului, părăseşte ţara, revenind, sub Kiseleff, serdar în 1838, apoi condamnat în legătură cu conspiraţia lui Mitiţă Filipescu, împreună cu N. Bălcescu. Fiul lui Dimitrie, Alexandru, sprijină Unirea din 1859 şi pe Al. I. Cuza, care-l înaintează la gradul de general, numindu-l apoi ministru de război al Principatelor, prim-adjutant al Domnului şi şef al statului-major domnesc. Ulterior, ajungând la neînţelegeri cu guvernul, se pensionează (1863); cu toate că fusese în conflict cu Al. I. Cuza, în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi cu prezenţa unui Domn străin (1866). În 1869, e totuşi reintegrat în ierarhia militară, dar moare subit la 12 septembrie acelaşi an, la Bucureşti. Familia acreditează versiunea unei otrăviri. Din partea mamei, Macedonski se trage dintr-o „veche şi strălucită familie de peste Olt”, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. După moartea generalului, văduva rămâne cu o pensie modică, „împovărată cu patru copii”: Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir. Averea revine Caterinei (moşia Pometeştii din com. Adâncata) şi fiind, de altfel, ipotecată, familia o pierde, prin vânzare forţată, în 1877. Fiul mai mare, Dimitrie, urmează studii matematice la Paris, apoi intră în armată; Vladimir ajunge avocat, dar – asemenea poetului – are o existenţă hărţuită de lipsuri, datorii, licitaţii, despăgubiri prin justiţie etc.

Alexandru, care moşteneşte sensibilitatea, firea visătoare a mamei, dar şi temperamentul impulsiv, dominator al tatălui, îşi petrece copilăria la moşia Pometeşti, evocată într-o poezie de tinereţe (Mângâierea dezmoştenirii) şi într-unul din rondelurile ultimei etape de creaţie (Rondelul trecutului). Primele lecţii, în familie, apoi la Craiova, unde termină şi clasa a V-a de liceu. Un an mai târziu (se pare că din motive de sănătate), adolescentul întreprinde o călătorie la Viena (1870), apoi la Genova, Veneţia, Florenţa, Napoli (1871), unde se mai întoarce în 1873, trecând prin Gleichenberg, Ischia. Reconstituirea itinerariului se poate face doar după însemnările de date şi localităţi inserate de poet pe textele poeziilor scrise în acei ani. După alte mărturii, ar rezulta că, între anii 1871 şi 1872, ar fi urmat cursurile unui pension particular. În 1871, îl găsim în matricola Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a fi urmat totuşi cursurile. Nevoile materiale şi nostalgia locurilor natale îl întorc în ţară în 1872, 1873.

Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în Telegraful român din Sibiu (1870); în volum, cu placheta Prima verba (1872). Din acei ani, se avântă în viaţa publică şi ziaristică: colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimpurană, Telegraful, scoate ziarul antidinastic Oltul (1873), cu articole antimonarhice care-i aduc arestarea şi detenţia la Văcăreşti (1875); deferit Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov, este achitat în 1876. Numit director la prefectura jud. Bolgrad, demisionează după câteva luni. În 1877, în timpul Războiului de independenţă, scoate mai multe publicaţii efemere: Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea şi glorifică faptele de arme în Stegarul şi alte poeme eroice. Ţine la Ateneul român o răsunătoare conferinţă despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani (1878), schiţând un prim „program” literar. Reia tonul virulent satiric în revista Tarara (1880), cu săgeţi aruncate casei domnitoare de Hohenzollern şi „mezatului” deschis la palat sub „Vodă Trefleac”, sau ironizând veleităţile literare ale Carmen Sylvei. În acelaşi an, Macedonski întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa, Literatorul, care va avea – sub titluri şi variante dictate de împrejurările agitatei biografii a fondatorului – o existenţă la fel de hărţuită, până în 1919. Intenţia iniţială era de a contracara prestigiul şi influenţa Convorbirilor literare şi orientarea spre spaţiul cultural germanic a „Junimii”. Relaţiile rămân totuşi, la început, deferente: Macedonski citeşte în cenaclul lui Maiorescu Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la Literatorul. Vor interveni însă în curând disensiuni, fricţiuni, polemici (v. şi poezia antijunimistă Dialogul morţilor), soldate cu erorile de atitudine faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu. La finele lui 1881, Macedonski publică a doua sa culegere de Poezii (pe copertă 1882), însoţite de o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale”, cu intenţia reînnodării tradiţiei militante a momentului 1848. Nivelul creaţiei macedonskiene se menţine deocamdată în sfera romantică mesianică, oscilând între D. Bolintineanu şi Musset. În 1882, publică în Literatorul, în acelaşi avânt de intimitate frenetică şi umanitarism generos, Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi Noaptea de noiembrie. În aceeaşi revistă publică o Analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bătrânul poet. Se înfiinţează „Societatea revistei Literatorul”, al cărui preşedinte e V. A. Urechia, Macedonski fiind vicepreşedinte. Numit şi inspector al monumentelor istorice, pentru scurtă vreme.

În 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, cu care va avea cinci copii: George (m. 1886), Alexis, Nikita, Pavel, Constantin-Hyacint. În acelaşi an, datorită nefericitei epigrame la adresa lui Eminescu, Macedonski îşi atrage ostilitatea unei mari părţi a vieţii literare, părăsit şi renegat chiar de prieteni şi colaboratori, silit să se autoexileze la Paris (până în 1885). În Franţa, frecventează cercurile literare şi începe să scrie în limba franceză. Ia contact cu agitaţia grupărilor simboliste, cunoaşte pe câţivadintre poeţii reputaţi ai momentului: Paul Fort, L. Tailhade, Jean Richepin, St. Mallarmé (unora le vadedica apoi poezii), atras de aripa belgiană a simbolismului (Albert Mockel), colaborând la revista La Wallonie (1886). Reîntors în ţară, încearcă reanimarea Literatorului (2 nr. în 1886), fie sub vechea denumire, fie sub titluri disimulate: Revista independentă (1887), România literară (1888); paralel, alte iniţiative publicistice, cu Stindardul ţării, de orientare antimonarhică (1888), Streaja ţării (1889); începe colaborarea la Românul (cu cronicile intitulate Viaţa bucureşteană), polemizează cu Timpul. În creaţie, reia filonul romantic al „nopţilor” cu Noaptea de mai (1887), lansează un prim manifest simbolist, Poezia viitorului (1892), lucrează la ciclul de Idile brutale şi la romanul în limba franceză Le Calvaire de feu, reanimând şi cenaclul Literatorului. Sfârşitul veacului îl impune iarăşi atenţiei publice prin câteva atitudini de frondă: premiera tragediei „clasice” Saul (în colab. cu C. Pavelescu), cursa pe bicicletă Bucureşti-Braşov şi retur, amestecul în „afacerea” mitropolitului Ghenadie, recepţia oferită în cinstea „magului” franco-asiro-babilonian Sâr Péladan (1898), redeschiderea „oficială” a cenaclului ş.a. Totodată, poetul se impune prin noile sale volume: Excelsior (1895) şi Bronzes (în lb. franceză, 1897). În jurul Literatorului se grupează tot mai mulţi dintre exponenţii „poeziei noi”, unii „descoperiţi” sau încurajaţi şi „lansaţi” de Macedonski: Ştefan Petică, (I. C.) Săvescu, M. Demetriad, D. Anghel, Tudor Arghezi, I. Pillat ş. a.

Până la primul război mondial, Macedonski alternează – într-o existenţă plină de privaţiuni, sfidând neînţelegerile, aversiunea etc. – momentele de eroare (susţinerea, în Forţa morală, 1901-1902, a campaniei lui Caion împotriva lui I. L. Caragiale; încercările de a se exila şi a cuceri o iluzorie notorietate în Franţa ş. a.), cu câteva realizăridurabile: Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912), primul ciclu din poema rondelurilor (1916). Eşecul tribulaţiilor pariziene îl întoarce în ţară, în toamna lui 1913, unde redeschide cenaclul din strada Dorobanţi, printre noii acoliţi numărându-se şi Horia Furtună, Al. T. Stamatiad, Marcel Romanescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu ş.a. Izbucnirea ostilităţilor face să eşueze şi premiera pariziană a piesei Le fou? Pronunţându-se pentru neutralitate, poetul face totuşi imprudente declaraţii antifranceze şi scoate ziarul progerman Cuvântul meu (1915). Atitudinea sa va fi vehement atacată în presa de după 1918, care reactualizează „cazul Macedonski ” O. Densusianu îşi retrage propunerea ca Macedonski să fie ales membru al Academiei; O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, îl numeşte (1920) şef de birou, dar poetul refuză. Termină ultima parte a Poemei rondelurilor, publicând ultima poezie antumă în Universul literar din 14 nov. 1920. Zece zile mai târziu, se stinge din viaţă în locuinţa sa de pe Calea Dorobanţi nr. 24.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirii pe care o înstruna, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Tudor Vianu).


Sursa: Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z), Paralela 45, 2006

Viața lui Johann Strauss tatăl

Johann Strauss s-a născut la Viena la 14 martie 1804. A început să cânte la vioară încă din copilărie și la vârsta de 15 ani era deja profesionist și membru al mai multor orchestre. În 1826, Strauss și unul dintre prietenii săi, Josef Lanner, au format un mic grup. Acesta s-a bucurat de succes și curând orchestra  număra 12 instrumentiști. Strauss dirija, așa cum se obișnuia pe atunci, cu arcușul. Lanner compunea. Dar Strauss simțea și el nevoia să compună, ceea ce a declanșat conflictul cu Lanner. Strauss și-a înființat o orchestră proprie, care în scurt timp număra aproape 200 de muzicieni. Vienezii nu cereau numai valsuri. Voiau și polci, cadriluri și marșuri. Strauss le dădea tot ce doreau. Compunea fără încetare, producând lucrări încântătoare, care se bucură și azi de mare popularitate, printre care Marșul lui Radesky.

La Viena toată lumea frecventa Sperl, o grădină cu o sală de dans unde Strauss putea fi găsit aproape tot timpul. Scriitorul Heinrich Laube a observat scena și ne-a lăsat un portret pitoresc al lui Strauss în acțiune:

„Sub copacii iluminați și sub arcadele deschise, oamenii stau la un număr nesfârșit de mese, mănâncă, beau, flecăresc, râd și ascultă. În mijlocul lor se află orchestra, care cântă noile valsuri, sperietoarea muzicienilor noștri savanți, noile valsuri care înfierbântă sângele precum înțepătura unei tarantule. În mijlocul grădinii, pe platforma orchestrei, se află eroul modern al Austriei, Napoleonul austriac, directorul muzical Johann  Strauss. E negru ca un maur; are părul cârlionțat, o gură voluntară, buzele subțiri și un nas turtit. Dacă n-ar avea fața atât de albă, ar putea fi considerat un adevărat rege al maurilor… Tot tipic african este și felul  în care dirijează valsurile. Membrele personale nu-i mai aparțin din momentul în care se dezlănțuie furtuna deșertică a valsurilor. Arcușul dansează cu brațul; tempoul îi animă picioarele… și vienezii acceptă această comportare pătimașă cu un entuziasm nemaiîntâlnit. […] Și acum încep pregătirile pentru dansul adevărat. Pentru ca mulțimea nedisciplinată să fie ținută la distanță, se întinde o frânghie lungă si cei care rămân în centrul sălii sunt separați de adevărații dansatori… Aceste orgii durează până dimineața; atunci eroul muzical al Austriei își strânge vioara și se duce acasă să doarmă câteva ore și să viseze alte teme de valsuri pentru după-amiaza următoare.”

Strauss a plecat în turneu cu orchestra sa: Ungaria și Germania în 1834, Parisul în 1837 și 1838, Londra în 1838. Pretutindeni, situația era aceeași. Strauss îi cucerea pe toți. Lumea îndrăgea muzica lui; toți erau uluiți de strălucirea lui, de precizia și forța orchestrei sale. Programul era extrem de obositor. În Franța, Strauss și echipa lui au dat 86 de concerte în 91 de zile. În Anglia, 72 în 120.

Strauss avea și o oarecare viață de familie. Soția lui, Anna Streim, i-a născut 6 copii. Despotismul părintelui nu era cu nimic mai prejos decât acela al dirijorului. Nu trăia decât pentru orchestra lui și pentru a face bani. Nu se interesa prea mult nici de soție, nici de familie. Dar într-o singură privință era ferm – nu voia să-și vadă copiii muzicieni de profesie. Johann jr., fiul lui cel mai mare, vădea un talent ieșit din comun, dar aversiunea tatălui pentru viața de muzician profesionist era atât de mare încât a trebuit să ia lecții pe ascuns. Apoi s-a întâmplat ceva care i-a ușurat situația tânărului Strauss, deși mama lui probabil că a suferit foarte mult. Strauss-tatăl a plecat de acasă și s-a mutat împreună cu altă femeie, cu care a făcut 4 copii.

Strauss a murit la 25 septembrie 1849, dar nu înainte de a-l vedea pe fiul lui bine instalat în locul său. Johann-fiul avea 19 ani când a decis să-și concureze tatăl. Viena fierbea. Toată lumea era la curent cu tensiunea din familia Strauss. Debutul a fost încununat de succes, iar  fiul și tatăl s-au împăcat. La fel ca și tatăl său, Johann-fiul a organizat turnee cu cea mai bună orchestră și a cucerit întreaga Europă.


sursa: Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, Traducere Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București

Recomandare de lectură: Gabriel Garcia Marquez – „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”

Una dintre cele mai captivante cărți scrise de Gabriel Garcia Marquez este, în opinia mea, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”. Acest volum de memorii dezvăluie aspecte emoționante ale unei existențe agitate în căutarea gloriei literare, oferind cu generozitate și mici secrete în căutarea bucuriilor simple ale vieții. Iată câteva mărturii ale autorului:

Fără serviciul militar, dar veteran

„Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuziasmul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.” (p.12)

Supravieţuind

„… supravieţuind regeşte cu ce mi se plătea pentru notele zilnice la El Heraldo, abia puţin mai mult decât nimic, şi dormeam cât mai bine însoţit cu putinţă pe unde mă apuca noaptea.” (p.12)

Înaintea modei

„Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strâmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustaţă sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăşi cu flori nedesluşite şi sandale de pelerin.”(p.13)

Educaţia

„Dezertasem de la universitate cu un an în urmă, cu iluzia temerară de a trăi din jurnalism şi din literatură, fără să fie nevoie să le învăţ, însufleţit de o frază pe care cred că am citit-o la Bernard Shaw: “De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală.” (p.17)

Inocenţa

„Femeia care mi-a răpit cu adevărat inocenţa n-a urmărit acest lucru şi nici n-a avut vreodată habar. Se numea Trinidad, era fata cuiva care lucra la noi acasă şi abia începea să înflorească într-o primăvară uluitoare. Avea cam treisprezece ani, dar mai folosea încă rochiile de la nouă şi-i stăteau atât de strânse pe trup, încât părea mai despuiată decât dac-ar fi fost fără ele.

Într-o seară, când stăteam singuri în curte năvăli brusc muzică de fanfară din casa vecină şi Trinidad mă luă la dans cu o îmbrăţişare atât de strânsă, că mă lăsă fără suflare.

Nu mai ştiu ce s-a ales de ea, dar şi astăzi mă trezesc în toiul nopţii tulburat de şocul acela şi ştiu că aş putea s-o recunosc în beznă pipăindu-i fiecare petic de piele şi adulmecându-i mirosul de animal. Într-o clipă am căpătat conştiinţa trupului meu, cu o clarviziune a sentimentelor pe care n-am mai simţit-o niciodată şi de care îndrăznesc să-mi aduc aminte ca de o moarte desfătătoare. De atunci am ştiut oarecum confuz şi ireal că exista un mister de nepătruns pe care eu nu-l cunoşteam, dar mă tulbura de parcă l-aş fi cunoscut.” (p.91-92)

Viciul

„Nu ştiu prin ce tertipuri de iluzionism profesorii şi colegii, care mă văzuseră veşnic ca pe un elev închis în sine, au ajuns să mă privească în clasa a cincea ca pe un poet blestemat care cultiva aceeaşi atmosferă dezinvoltă ce a cultivat pe vremea lui Carlos Martin. N-am început oare să fumez la liceu la cincisprezece ani ca să fiu cât mai aproape de imaginea aceea?

Prima oară a fost ceva îngrozitor. Mi-am petrecut o jumătate de oră agonizând peste ce vomitasem pe jos în closet. M-am trezit dis-de-dimineaţă sleit de puteri, dar mahmureala de după tutun, în loc să mă scârbească, mi-a stârnit o dorinţă nestăvilită de a mai fuma. Aşa mi-am început viaţa de fumător înrăit, până într-atât, încât am ajuns să nu mă mai pot gândi la ceva dacă n-aveam gura plină de fum.

La liceu ne era îngăduit să fumăm numai în recreaţii, însă eu ceream să merg la toaletă în două sau trei rânduri la fiecare oră, numai pentru a-mi astâmpăra pofta. Am ajuns astfel la trei pachete de douăzeci de ţigări pe zi şi treceam şi de patru dacă noaptea era zbuciumată.” (p.275)

Sărăcia

„Niciodată nu mi-am închipuit că la nouă luni după ce mi-am dat bacalaureatul se va publica prima mea povestire în suplimentul literar ”Sfârşit de săptămână” al ziarului El Espectador din Bogota, cel mai interesant şi cel mai exigent de pe atunci. (p.306) Pe 13 septembrie când am intrat în cafeneaua  El Molino şi m-am pomenit cu titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întâi a ultimei ediţii din El Espectador: A treia resemnare. Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare că n-veam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbolul cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale ale vieţii de zi cu zi, în afară de ziar, costau cinci centime: tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pantofilor. (p.310) M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de niciun cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. La ora aceea moartă din ziua de sâmbătă n-am găsit pe nimeni nici la pensiune, în afară de proprietăreasă, ceea ce însemna tot nimeni, fiindcă îi datoram de şapte sute douăzeci de ori cinci centime pentru două luni de găzduire şi îngrijire. Când am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborând dintr-un taxi cu El Espectador în mână şi l-am rugat pe loc să mi-l dăruiască. Aşa mi-am putut citi prima povestire tipărită.” (p.311)

Din nou despre viciu

„Din pricina pneumoniei îmi interziseseră ţigările, dar fumam la toaletă, ascunzându-mă parcă de mine însumi. Doctorul şi-a dat seama şi a stat serios de vorbă cu mine, dar n-am reuşit să-l ascult. Acasă la Sucre […] aprindeam ţigară de la ţigară, până nu mai puteam, şi cu cât mă străduiam mai tare să mă las, cu atât fumam mai mult. Am ajuns la patru pachete pe zi, îmi întrerupeam mesele ca să fumez şi ardeam cearşafurile fiindcă adormeam cu ţigara aprinsă. Teama de moarte mă trezea la orice oră din noapte şi numai fumând eram în stare s-o înfrâng, până când am hotărât: preferam să mor decât să renunţ la fumat.” (p.440-441)

Fiecare dă ceea ce poate

Am citit cândva o poveste interesantă despre ce s-a întâmplat pe vremea zidului din Berlin. O reproduc aici cu speranța că poate fi utilă multora.

Într-o zi, niște locuitori din Berlinul de Răsărit au hotărât să le trimită adversarilor lor din Berlinul Occidental un mic „cadou”. Au încărcat într-un camion gunoi, cărămizi sparte, pietre, materiale de construcții și diverse alte reziduuri. Au dus camionul de-a lungul graniței, au obținut permisul de trecere și au aruncat tot gunoiul de partea Berlinului Occidental.

Nu e nevoie să mai spun că locuitorii din Berlinul Occidental au fost indignați și s-au decis să se răzbune. Aveau de gând „să le plătească cu aceeași monedă”. Din fericire, un om înțelept a intervenit și le-a dat un cu totul alt sfat. Prin urmare, au încărcat într-un camion de gunoi alimente (greu de găsit în Berlinul de Răsărit), haine (tot greu de găsit), medicamente (și mai greu de găsit) și o mulțime de alte lucruri importante. Au dus camionul dincolo de graniță, au descărcat totul cu grijă și au lăsat o pancartă pe care scria: „Fiecare dă ceea ce poate”.

(Ne)șansa de a regăsi solitudinea

Apropierea sărbătorilor de iarnă oferă de obicei posibilitatea unei priviri retrospective asupra evenimentelor importante ale anului care se încheie. Anul acesta, în condițiile specifice impuse de pandemie, avem (ne)șansa de a regăsi solitudinea de care avem nevoie pentru a ne întoarce la lucrurile esențiale, reflectând la ceea ce suntem și ceea ce am putea fi. Îndepărtându-ne, chiar și pentru puțin timp, de banalele probleme ale unei existențe rutiniere, putem constata că avem încă nevoie de compania ideilor, de o atmosferă intelectuală, de linişte si pace sufletească, o pace interioară care să nu fie vulnerabilă la circumstanțele exterioare. De multe ori, putem observa că interesul pentru adevăr cedează în fața vanității. Pentru a scăpa de iluzii fals consolante sau de orgolii vane este necesar să ne autoevaluăm cu sinceritate, fără a ne disimula slăbiciunile și contradicțiile. Numai atunci când vom fi liberi de orice resentiment, asprime şi dispreţ, numai atunci când vom ști să îndepărtăm tendințele egocentrice ale dorinței, urii și invidiei prin iubire, compasiune și credință, vom putea înfrunta dificultățile vieții cu mult mai mult calm şi încredere. Vom avea oare tăria sufletească de a face acest lucru măcar de acum înainte?

Uneori, uităm

Torturați de neliniști cotidiene, rătăcim cu speranță și disperare în căutarea certitudinilor. Rareori mulțumiți și împăcați, uitând că trebuie să rămânem sinceri cu noi și cu ceilalți, ne luptăm cu cei din jurul nostru, încercând de fapt să ne împăcăm cu noi înșine. Parcurgem cu teamă drumul greu de la unul spre celălalt, observând de la distanță, cu ochi critic, greșelile celorlalți și aruncând o umbră tăcută asupra slăbiciunilor noastre. Purtând în noi revolta și mânia, uităm să dăm glas recunoștinței și mulțumirii pentru ceea ce avem, pentru ceea ce suntem. Uităm să ducem o viață plină de substanță, de bucurie, de suferință, într-un cuvânt, de omenie. Uneori, uităm…

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Astăzi este Ziua Naţională a României! Sărbătorim 102 ani de la Marea Unire din 1918, când Basarabia, Bucovina, Banatul și Transilvania s-au unit cu România.

ce semnifica 1 decembrie

Cum s-a înfăptuit Marea Unire?

Primul pas în înfăptuirea Marii Uniri este făcut la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chişinău decide cu majoritate de voturi unirea cu România a Basarabiei.

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei hotărăște unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.

În zilele când românii din Bucovina rostesc hotărârea de Unire cu România, în Transilvania se pregăteşte ultimul act al Marii Uniri. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş citeşte rezoluţia Unirii: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

De ce 1918?

Există un singur moment favorabil, spunea H.R. Patapievici. Nu întotdeauna poţi face orice. Există un moment pentru toate, un timp pentru a te naşte şi altul pentru a muri, un timp pentru iubit şi un timp pentru ură. În fine, există un singur moment pentru a-ţi realiza destinul şi există o infinitate de a-l irosi.

Lucrurile nu se petrec diferit în viaţa naţiunilor. Momentele favorabile împlinirii anumitor idei naţionale sunt unice. 1918 a fost un moment privilegiat: o „fereastră” irepetabilă a istoriei. Patriotismul generaţiei Marii Uniri a constat în geniul de a fi sesizat momentul favorabil şi a-l folosi în profitul cauzei naţionale.

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Ziua în care înțelegem mai bine că evenimentele trecutului nostru sunt lecții de viață pe care nu ar trebui să le uităm vreodată.

Ziua în care ne amintim cu mândrie și recunoștință de cei care au făcut posibilă această mare sărbătoare a neamului românesc.

Ziua în care să lăsăm deoparte ceea ce ne dezbină, să privim mai mult la ce ne unește și să ne bucurăm alături de toți românii.

De ce ar trebui să iubim România?

Pentru că este casa și familia noastră, pentru că aici ne-am născut, am crescut, aici ne sunt rădăcinile și oamenii dragi nouă, aici ne dorim să fim și să ne împlinim visele.

La mulți ani, România!

Un alt anotimp al confuziei și înstrăinării

Încheiem curând un alt anotimp al confuziei și înstrăinării, o perioadă în care s-a descompus, lent și chinuitor, ansamblul greu format al încrederii și optimismului în ceea ce privește viitorul. Ceea ce s-a întâmplat de la momentul de inserție al virusului COVID 19 în țesătura cea vie a realității și până acum ne refuză orice siguranță cu privire la ziua de mâine și pune în evidență supremația instinctului în raport cu inteligența. Acum, sentimentul care regizează jocul contradictoriu al aparențelor este teama, iar comportamentul multor oameni, timorați și bănuitori, arată că sunt încolțiți de nesiguranță. Sursa fricii (expresia cea mai directă a instinctului de apărare) e în supralicitarea mecanică a unei sugestii de pericol iminent.

Adevărul însă este că ne putem modela viitorul prin gândurile, vorbele și faptele noastre. Eu sunt convins că mulți oameni vor reuși să se elibereze puțin câte puțin de tirania emoțiilor perturbatoare și să descopere ei înșiși elementele de siguranță de care au nevoie. De fapt, noi suntem singurii responsabili pentru ceea ce suntem. Suntem rezultatul trecutului nostru, iar viitorul este în propriile mâini.

Recomandare de lectură: Călugărul și filozoful. Budismul astăzi

calugarul_si_filozoful_budismul_astazi

Am citit recent cartea „Călugărul și filozoful. Budismul astăzi”, autori Jean-Francois Revel și Matthieu Ricard, traducere de Carmen Dobre, București, Humanitas, 2015. Schimbul de idei dintre cei doi autori, tată și fiu, dobândește o valoare specială datorită faptului că se desfășoară între un filozof occidental (tatăl) și un călugăr occidental de formație orientală (fiul). Din aceste dialoguri, care dezvăluie o realitate intelectuală complexă, am extras câteva idei din domeniul artei de a trăi și din cel al moralei.

1.În ciuda îmbunătățirii considerabile a nivelului de trai, în sensul material pe care i-l acordăm acum, calitatea vieții s-a degradat serios.

2.Fascinația ideii de a avea mereu mai mult și dispersarea orizontală a cunoștințelor ne îndepărtează de transformarea interioară.

3.Fără valori spirituale, progresul material nu poate duce decât la catastrofă.

4.Cine nu este conștient de adevărata natură a lucrurilor se atașează de aparența lor.

5.Timpul se scurge încercând să rezolvăm probleme minore, înșiruite la nesfârșit, asemenea undelor pe suprafața unui lac.

6.Insatisfacția provine din obiceiul de a considera necesare lucrurile lipsite de importanță.

7.Incapabili a găsi fericirea în noi înșine, o căutăm cu disperare în exterior, în obiecte, în experiențe, în moduri din ce în ce mai ciudate de a gàndi și de a ne comporta. Pe scurt, ne îndepărtăm de fericire căutând-o acolo unde nu se găsește și riscăm, astfel, să îi pierdem complet urma.

8.Principalul dușman care trebuie combătut fără milă este dorința de a face rău.

9.Singurul lucru de care nu trebuie să fim niciodată sătui este cunoașterea.

10.Moartea distruge lucrul la care ținem cel mai mult: noi înșine.

Ziua armatei, Ziua regelui

Pe 25 octombrie este sărbătorită Ziua Armatei Române. 25 octombrie este și ziua de naştere a regelui Mihai. Care este legătura între cele două evenimente?

Pe 25 octombrie 1921 s-a născut regele Mihai (m. 5 decembrie 2017). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la 23 august 1944, după arestarea mareșalului Ion Antonescu, regele Mihai a hotărât întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și alierea cu Națiunile Unite. La 25 octombrie 1944 s-a încheiat cu succes ofensiva pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, ocupată de Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940. Victoria finală a fost amânată deliberat de Marele Stat Major cu câteva zile, deoarece armata română dorea ca eliberarea acestui teritoriu românesc să fie un omagiu şi un semn de devotament adus regelui Mihai, pe 25 octombrie.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate s-a stabilit pe 25 octombrie. Astfel, comuniștii au continuat să serbeze ziua regelui Mihai pe care ei îl alungaseră din țară.

De ce este importantă Istoria?

Am urmat recent cursurile CRED, prilej de a învăța lucruri interesante și folositoare activității didactice, dar mai ales am avut bucuria de a cunoaște oameni de o excepțională valoare profesională. Unul dintre colegi, domnul profesor Vasilică Edmond Buga-Sfinteș, a scris un text care mi-a plăcut foarte mult, o pledoarie impresionantă pentru disciplina Istorie, pe care v-o împărtășesc cu mare bucurie.

„Există multe materii în școală. Toate sunt importante, toate sunt atractive dacă sunt predate de oameni cu suflet frumos, toate sunt interesante și fiecare dintre ele adaugă câte o cărămidă la temelia construirii copilului dumneavoastră.

La educație muzicală învață să cânte după reguli, la educație fizică să alerge, la limba română să vorbească și să scrie corect, la matematică să-și calculeze pașii prin viață, la geografie să înțeleagă relațiile dintre geosfere, la limba engleză să aibă sentimentul că sunt cetățeni ai lumii și că Turnul Babel nu mai există, la biologie tot ce ține  de existență, la educație tehnologică să se obișnuiască mai repede cu viitoare poziție de om mare…. și câte și mai câte, la minunate și felurite materii!

Fiecare activitate îi solicită anumite competențe, fiecare îl ajută să progreseze, dar niciuna nu cuprinde mai bine la un loc toate acestea ca istoria. Este materia care-l schimbă pe elev, care-l transformă dintr-un candidat la umanitate într-un om în adevăratul sens al cuvântului. Fiindcă istoria este și despre toate celelalte domenii la un loc. Este și despre Beethoven și despre Jocurile Olimpice, este și despre Strabon, Pitagora, Aristotel și  despre toate personalitățile care au învârtit roata evoluției în toate domeniile științei, este și despre progresul tehnologic, dar și despre decriptarea textelor….

Istoria nu este doar o înșiruire bizară de date, un manual care reduce infinitul existenței la rănile pe care le-au produs războaiele, ci este un îndreptar al vieții. E un compendiu al avatarurilor ființei umane în demersul ei de a se cățăra pe scara evoluției. E cea mai eficientă cale de a transforma un elev nepăsător față de tot ce se întâmplă în jur, preocupat în primul rând de jocurile video, de caterincă și de clipurile vloggerilor la modă, într-un adolescent responsabil, cu anumite repere, care înțelege că valorificând exemplele istoriei pot fi evitate greșeli fundamentale în formarea sa și, implicit, în evoluția societății căreia îi aparține. Astfel, copilul miop va deveni un adolescent cu vedere periferică care va putea să vadă fără prea mare efort lumina de la capătul tunelului.

Continuă citirea →

Ziua Imnului Național

Pe 29 iulie sărbătorim Ziua Imnului Naţional al României.

Începând din 1848, „Deșteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei. Avem deci astăzi un bun prilej de a asculta Imnul, menit să ne ajute să ne simțim mai patrioți ca de obicei. 🙂

Păsări împopoțonate cu pene care nu le aparțin

Viața noastră, a multora dintre noi, se învârte în jurul speranței: speranța în prietenie, în iubire, într-o viață mai bună. Speranța poate crea însă și iluzii periculoase, mai ales în ceea ce privește buna credință a celor din jurul nostru.

Beneficiari ai confuziei dintre popularitate şi valoare, unii, vulnerabili la capitolul sinceritate, străbat această perioadă dificilă așa cum au făcut-o și până acum, ferindu-și mintea de prea multe idei, înrobiți impulsurilor celor mai banale, vindecați de bun-simț și cumpătare. Trecând prin pasajul indiferenței se strecoară umbra crudă a invidiei, care pune în mișcare lipsa de scrupule aducătoare de potențiale măriri.

E greu de pătruns în sufletele acestor persoane obișnuite cu disimularea printr-o îndelungată practică. Deși n-au găsit niciodată răgazul de a reflecta asupra lor înșile, au suficientă energie pentru a se apleca asupra a ceea ce consideră slăbiciunile celorlalți: bunăvoința, îngăduința, încrederea. Apreciați de anumiți oameni, care s-au legat să se admire unii pe alții, ei cred, cu bruma de merit pe care o au, că sunt înzestrați cu toate meritele pe care le poate avea un om, dar pe care nu le vor avea niciodată. Păsări împopoțonate cu pene care nu le aparțin.