Îndrăgostit de poezie
Dacă nu te lăsai condus de impresia, de comandamentul epocii, care voia ca Alexandru Macedonski să fie un tip ridicol sau direct detestabil, dacă erai convins de talentul imens al acestui om, de importanţa lui în literatura ţării, dacă ai fi cunoscut calvarul vieţii lui, calvar care îi absolvea multe din micile-i ciudăţenii, dacă te familiarizai cu vocea lui stridentă, pornită din cerul gurii şi spartă de dintele unic, lung, care-i tremura sub mustaţa cănită, unsă cu pomadă şi răsucită ţepos la vârf după clasicul sistem maghiar, dacă te apropiai de Macedonski nu cu ostilitate, dar cu înţelegere şi căldură, şi dacă voiai să-l asculţi cu gândul să-ţi placă, atunci felul cum acest om straniu, îmbrăcat în redingote, jiletci şi plastroane mirobolante, când îşi recita rondelurile sau Noaptea de decembrie sau Noaptea de mai, te impresiona, te captiva, te transporta în lumi de poezie, în depărtate epoci de romantism şi de boemă pariziană, pe care aveai impresia că le trăiseşi cândva tu însuţi.
Era în vocea lui Macedonski o vibraţie venită din adânc, o durere care se zbătea fastuos, ca o imensă aripă rănită, o nostalgie şi un extaz care te răscoleau, te transpuneau în zone de patetic sentimentalism. Omul acesta urât, care, prin dorinţa şi sforţările de a se înfrumuseţa, devenise caricatural, se transfigura oficiind pe altarul poeziei. Îl ilumina o credinţă de sacerdot, elanul unui adolescent, inspirarea unui mag asiatic.
Viaţa lui Octavian Augustus
Augustus, Caesar sau Octavian născut Caius Octavius ulterior Caius Iulius Caesar Octavianus (23.09.63 î.Hr. - 19.08.14 d.Hr., Nola, lângă Napoli)
Caius Octavius a preluat numele oficial Caius Iulius Caesar Octavianus ca prim împărat roman după căderea republicii. Regimul său autocratic era cunoscut ca principat, el fiind princeps, adică primul dintre cetăţeni, plasat în fruntea instituţiilor republicane aparent reînviate, în aşa fel încât autocraţia să fie suportabilă. Cu o inepuizabilă răbdare, cu abilitate şi eficienţă, s-a îngrjit de fiecare aspect al vieţii romane, asigurând pacea şi prosperitatea în întregul imperiu.
Caius Octavius s-a născut într-o familie bogată stabilită de multă vreme la Velitrae (Velletri), în SE Romei. Tatăl său, care a murit în 59 î.Hr., a fost primul din familie care a devenit senator roman, fiind ales mai târziu în înalta funcţie anuală de pretor, a doua în ierarhia politică după aceea de consul. Mama lui Caius Octavius, Atia, era fiica Iuliei, sora lui Iulius Caesar, care avea să-l lanseze pe tânărul Octavius în viaţa publică. La 12 ani şi-a făcut debutul ţinând discursul funebru la moartea bunicii sale, Iulia. Trei sau patru ani mai târziu, a primit râvnita calitate de membru al colegiului marilor preoţi (pontifices). În anul 46 î.Hr. a stat alături de Caesar, pe atunci dictator, în procesiunea triumfală de după victoria din Africa asupra oponenţilor din războiul civil şi, un an mai târziu, în ciuda sănătăţii precare, s-a alăturat dictatorului în Spania. În anul 44 î.Hr. se afla în Apollonia (Albania de astăzi) unde îşi desăvârşea studiile academice şi militare şi unde i-a parvenit vestea asasinării lui Caesar.
Poetul poliţist
Povesteşte Victor Eftimiu: “Pe o dimineaţă de aprilie, în 1917, coboram dinspre Etoile, unde locuiam, spre Piaţa Concordiei, pe Avenue des Champs-Elysées. Era o zi plină de soare, strălucitoare şi melancolică, peste un Paris aproape pustiu. Bombardamentele aeriene îl goleau în fiecare zi…
Contemplam un arbore încărcat de magnolii superbe când fui interpelat de un domn mărunţel, blond, un francez.
- Bună ziua, domnule Eftimiu! Eu scriu versuri şi aş dori să mi le publicaţi undeva… să mă lansaţi...
Am bâiguit:
- Eu, domnule?… Dar ce pot face eu pentru dumneata?… eu sunt un metec… de unde mă cunoşti?
- Vă cunosc foarte bine, ştiu că puteţi, aveţi relaţii excelente…
Şi domnul mărunţel şi blond începu să-mi povestească despre toţi prietenii mei francezi cu care mă întâlnisem în ultimele săptămâni, scriitori, oameni de teatru, ziarişti de marcă. Pe toţi aceştia mi i-a înşirat omuleţul blond de pe Champs-Elysées ca să-mi dovedească ce om important sunt eu şi cât mi-ar fi de uşor să-l lansez la Paris dacă aş avea un pic de bunăvoinţă. Apoi mă lămuri:
- Eu sunt inspector al Siguranţei şi am fost însărcinat să vă urmăresc. Vă urmăresc de o lună. Ieri s-a împlinit termenul şi am depus un raport care vă este favorabil: n-aveţi nimic suspect. Cu prilejul acesta am văzut şi ce relaţii aveţi şi m-am gândit să vă rog…
Cum şi-a cunoscut Hemingway prima soţie
În 1920, când Hemingway avea 21 de ani şi s-au cunoscut, Hadley Richardson avea 28 de ani, crescuse alături de o mamă dominatoare şi autoritară, şi de un tată blând şi înţelegător, care s-a sinucis cu un foc de revolver în urma unui faliment financiar, lăsându-şi soţia cu cei patru copii de crescut.
Hadley a renunţat la universitate ca s-o poată ajuta pe mama sa. La moartea acesteia, Katy Smith, o fostă colegă de şcoală, a invitat-o la Chicago. Aici l-a cunoscut pe Hemingway, ieşit de puţin timp din teribila aventură a războiului din Italia, din deziluzia provocată de tânăra infirmieră Agnes von Kurowski (inspiratoare a romanului Adio arme, care nu dorise să se căsătorească cu el), din drama cu mama care-l gonise de acasă pentru că nu-şi câştiga singur existenţa.
Hemingway s-a interesat imediat de Hadley, care a fost flatată de atenţia care i se acorda şi care a răspuns în acelaşi fel. Hemingway şi-a concentrat atenţia asupra ei, aşa cum ştia el să o facă, în mod irezistibil, dând impresia că pe lume nu exista decât persoana cu care vorbea în acel moment, iar Hadley nu a depus mari eforturi ca să-l împiedice.
Prima dragoste a lui Hemingway
Milano, 17 iulie 1918. Ernest Hemingway, cu picioarele ciuruite de schije, este internat în spitalul Crucii Roşii americane. Aici o cunoaşte pe infirmiera Agnes von Kurowski de care se îndrăgosteşte.
Cine era Agnes? O fotografie făcută cu ea în halat de infirmieră, după obiceiul epocii, ne-o arată cu capul puţin aplecat şi surâsul suav, care era socotit obligatoriu la doamnele de pe atunci. Era o şatenă cu ochi gri-albăstrui şi năsucul în vânt, plină ca şi Hemingway de energie, prefera turele de noapte şi se supunea cu disciplină regulamentului Crucii Roşii, care interzicea infirmierelor să iasă fără o însoţitoare, cu cei ce le făceau curte. Agnes făcea excepţie pentru căpitanul Enrico Serena.
Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operaţii la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei şi se proceda la extragerea schijelor, pe care uneori, când apăreau la suprafaţă, Hemingway şi le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.
Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Crearea statului totalitar
În România, Partidul Comunist a luat iniţiativele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de Uniunea Sovietică. Acest lucru s-a realizat prin intermediul sistemului politic, al sindicatelor şi al sistemului de învăţământ. Pe plan intern, scopul urmărit a fost acela de a distruge structurile sociale existente şi a fost încununat de succes. Actul final a fost abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea unui război civil. În aceeaşi zi, a fost proclamată Republica Populară Română. Aceasta nu era expresia unei voinţe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpânului din exterior. Odată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar.
Primul pas era înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Uniunea Sovietică şi s-a bazat pe ideea unei apărări comune împotriva „Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi asociată cu Germania, fie direct, fie în orice alt mod”. Semnificaţia deplină a acestui articol a fost explicată de către Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de externe sovietic, care a spus că tratatul era „deosebit de important acum, când instigatorii unui nou război din lagărul imperialist se străduiesc să creeze blocuri politice şi militare îndreptate împotriva statelor democrate”. Regimul se asigurase pe plan extern.
Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. Acest lucru s-a realizat prin desfiinţarea principalelor partide de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, în vara anului 1947 şi prin contopirea forţată a Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist la 12 noiembrie 1947, ca rezultat al infiltrării comuniste. La ultimul congres al Partidului Social Democrat, la 5 octombrie 1947, la care au participat ca invitaţi Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, a fost adoptată cu aclamaţii o rezoluţie cu privire la unirea cu Partidul Comunist. Potrivit cifrelor prezentate la Congres, Partidul Social Democrat avea la acea dată circa o jumătate de milion de membri, dintre care doar jumătate par să se fi înscris în noul partid, obţinut prin fuzionare, cunoscut sub numele de Partidul Muncitoresc Român, care aduna una peste alta 1.060.000 membri.
Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Situaţia internaţională
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, opinia publică din Occident spera ca, prin cooperarea dintre Aliaţii victorioşi, să se asigure pacea lumii prin menţinerea ordinii şi apărarea libertăţii. Totuşi, doar la un an după înfrângerea Germaniei, Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, şi Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, se insultau reciproc în cadrul sesiunilor Adunării Generale a Naţiunilor Unite, iar în 1947, propaganda sovietică îi acuza pe „imperialiştii americani şi pe şacalii lor, laburiştii britanici, că merg pe urmele lui Hitler”.
La Conferinţa de la Potsdam au apărut în public abordări divergente asupra naturii regimurilor postbelice, care urmau să se stabilească în Europa Răsăriteană şi în privinţa rolului forţelor de ocupaţie ale Armatei Roşii, impedimente în calea alegerilor libere prevăzute la Ialta. Obiectivul comun, care îi unise pe Aliaţi în timpul războiului, se prăbuşea acum, dar acest proces va continua încă doi ani, timp în care relaţiile interaliate au fluctuat.
Timon sau mizantropul
Timon. Personaj grec semilegendar, prezentat de numeroşi scriitori antici ca întruchiparea mizantropiei. Se spunea că a trăit în vremea lui Pericle şi că a nutrit o ură profundă pentru tot neamul omenesc.
Plutarh aminteşte „ciudăţenia ieşită din comun a firii lui”, povestind că „odată, întâlnindu-l pe Alcibiade care pleca de la adunare înconjurat de o mulţime veselă după ce repurtase un mare succes, nu l-a ocolit, nici n-a apucat pe alt drum cum făcea de obicei, ci s-a îndreptat spre el şi i-a strâns mâna”, arătându-se prietenos faţă de el doar pentru că îi adusese la ruină pe toţi atenienii (Plutarh, Alcibiade, 16.9).
Potrivit unei alte anecdote, într-o zi, pe când prânzea cu un atenian pe nume Apemantos, acesta i-a spus: „Ce plăcută-i masa noastră, Timon”. Iar Timon i-a replicat: „Ar fi, dacă n-ai fi tu” (Plutarh, Antoniu, 70.3).
„Se mai spune că odată, pe când atenienii erau strânşi la adunare, Timon se urcă la tribună; datorită caracterului neaşteptat al împrejurării se aşternu o linişte plină de aşteptare; atunci Timon spuse : «Atenieni, am şi eu o bucăţică de pământ pe care a crescut un smochin; de smochinul acesta s-au spânzurat o mulţime de cetăţeni. Cum am de gând să clădesc pe locul acela, am găsit de cuviinţă să anunţ lucrul în mod public, pentru că, dacă mai sunt printre voi amatori, să apuce să se spânzure înainte ca smochinul să fie tăiat» (ibidem, 70.4-5).
Rudolf II – Altfel decât împărat
În istoria secolului XVI european, câteva personalităţi se disting pe plan politic: împăraţii Carol Quintul şi Rudolf II de Habsburg, regele Filip II al Spaniei si sultanul Soliman Magnificul. Dintre aceştia, un interes aparte prezintă Rudolf II, dar nu ca împărat al Sfântului Imperiu Romano-German sau ca rege al Boemiei şi Ungariei. Ne interesează aici acele laturi ale personalităţii sale care dau măsura realei lui valori şi fac din el unul dintre cele mai interesante personaje ale epocii: acelea de mare colecţionar şi de mecena al artiştilor şi savanţilor epocii sale, la care se adaugă “ciudăţeniile” lui.
În Spania, la studii
Rudolf II s-a născut la 18 februarie 1552 la Viena, fiind al doilea din cei opt copii care au rezultat din căsătoria lui Maximilian II (1527-1572), fiul lui Ferdinand, cu Maria de Spania (1528-1603), fiica lui Carol Quintul, deci verişoara sa (Ferdinand I şi Carol Quintul au fost fraţi). A crescut într-o atmosferă tensionată, între o mamă habotnică, manifestând un catolicism militant şi intransigent în privinţa protestantismului, care se răspândea chiar în acea perioadă, şi un tată cu preocupări intelectuale şi simpatizant deschis al protestanţilor, fără însă a renunţa la propria sa credinţă catolică. Era epoca în care ruptura dintre Biserica Romană şi Reformă devenea tot mai evidentă, lua forme adesea violente şi începea să se manifeste şi pe plan politic.
Nemulţumită de perspectiva ca tânărul Rudolf, moştenitorul coroanei Imperiului, să fie crescut într-o Viena în care protestanţii câştigau tot mai mult teren şi mai ales unde credinţa catolică a tatălui său părea contemporanilor îndoielnică, mama sa, împărăteasa Maria, a purtat o adevărată bătălie pentru trimiterea lui Rudolf în Spania, unde putea primi, în viziunea ei, o educaţie pe măsura viitorului său. Această educaţie trebuia să facă din Rudolf un prinţ pregătit să preia atribuţiile monarhice, un om de stat cunoscător al problemelor epocii sale şi mai ales intransigent în privinţa Reformei. Cu ajutorul fratelui ei, regele Filip II, Maria a reuşit să obţină trimiterea lui Rudolf în Spania.
Cât e de singur omul sărac
Povesteşte Victor Eftimiu: “La Bucureşti, în adolescenţă, am dus ani grei de privaţiuni, dar, nu ştiu cum, în ultimul moment se găsea, dacă nu o invitaţie la masă, măcar un corn, un colţ de pâine. În definitiv, cele cinci parale cât costau cornul sau sfertul de pâine nu erau mare lucru. Numai când am ajuns la Paris mi-am dat seama cât e de singur omul sărac, ce mare e voluptatea egoismului în care se scaldă ceilalţi şi cât de puţin crede sătulul flămândului.
Toma Dicescu – Personalităţi râmnicene
Nicolae Dicescu (1854-1940) – publicist, dramaturg, folclorist, fiul preotului Ştefan Dicescu. S-a născut la Râmnicu Sărat. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, în perioada studenţiei făcând parte din conducerea Gimnaziului Al.I. Cuza din Râmnicu Sărat, înfiinţat la 1 septembrie 1877, împreună cu elveţianul Erhard Erzinger, profesor la Institutul de băieţi din Bucureşti şi profesorul universitar V. A. Ureche. Doctor în filozofie şi pedagogie (Leipzig), funcţionează ca institutor în Bucureşti (1880), revizor şcolar pentru judeţele Râmnicu Sărat şi Vâlcea (1892, 1893), profesor şi director de liceu la Câmpulung şi Buzău (1895-1904, 1905-1907) şi apoi, din 1912, directorul Seminarului Central din Bucureşti.
Autor de manuale şcolare, preşedinte al Ligii Culturale, secţiunea Râmnicu Sărat (înfiinţată în 1892), şi al Societăţii culturale V. Alecsandri (înfiinţată în 1908). A fost, din 1932, şi preşedintele Societăţii filarmonice George Enescu, după contopirea cu secţia Ligii Culturale, cât şi preşedinte al comitetului şcolar al Liceului de fete Elina Matei Basarab, înfiinţat în octombrie 1919.
Este autorul unor lucrări de referinţă: Chestiuni pedagogice (Buzău, 1906), Piese de teatru şi literatură pentru tinerime (Buzău, 1908), Conferinţe (Buzău, 1911).
sursa: Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău – Râmnicu Sărat: Oameni de ieri, oameni de azi, Buzău, Alpha MDN, 1999, pag. 234-235
Zola îndrăgostit
“Era fermecătoare, cu trupul ei înalt şi subţire, cu picioarele lungi ca nişte fusuri, cu bustul ei plăpând şi energic, cu sânii rotunzi, cu gâtul rotund bine înfipt, cu braţele mlădioase. Avea mult farmec, un trup suplu şi viguros. Şi mai ales o piele strălucitoare, ca o mătase albă şi fină, drăguţă, adorabilă.”
În primăvara anului 1888, Emile Zola lucrează la Medan. I-a crescut burta. Gâfâie la cel mai mic efort. Uneori aţipeşte pe hârtie.
În camera cu albituri a doamnei Zola, cântă o voce foarte tânără. Uneori stă şi-o ascultă. Zâmbeşte. Apoi zâmbetul dispare. Zola se vede mai bine decât într-o oglindă. “Sunt săptămâni, chiar luni, când sufletul mi-e cuprins de vijelie, o vijelie de dorinţe şi regrete.” Jocurile s-au făcut. Se va îngrăşa mai tare, până ce va crăpa, lângă Alexandrine şi câinii săi. Cu fruntea dezgolită, ridată de-a curmezişul, încreţită, cu privirea obosită şi plictisită, îmbătrâneşte urât. O fotografie ni-l înfăţişează în cămaşă de noapte, umflat, diform, cu lornionul de aur atârnându-i lamentabil la capătul şnurului.
Peste un an şi jumătate, obiectivul fotografic prindea un bărbat întinerit cu vreo zece ani, care-şi mai tăiase din barbă, cu un barbişon cuceritor, al cărui pântec dispăruse, purtând nişte costume bine croite, cu mănuşi de culoare deschisă şi umbrelă elegantă. Mai dispăruse şi din chelie, din cauza pieptănăturii, cu tot părul dat pe spate. În perioada când a fost cel mai gras, scriitorul avusese 100 de kilograme, măsurând 114 centimetri peste burtă. S-a pus pe slăbit. Scăderea a fost vertinginoasă. S-a stabilit spre 75 de kilograme.
Care a fost cauza acestei transformări neaşteptate? Zola era îndrăgostit! Prietenii au fost uluiţi să-l vadă plimbându-se foarte sprinten pe Champs-Elysees cu o femeie înaltă cu părul negru ondulat, aranjat cochet într-un coc, cu mijloc subţire, cu mers elastic, cu ochi de gazelă, cu obraji rotunzi, cu ţinută decentă, senzuală şi visătoare. Într-o zi au fost văzuţi pe bicicluri. Ea pedala la marginea trotuarului; el, galant, cu capul sus, o apăra de primejdiile circulaţiei.
Ce om!
Săptămânalul de teatru Bis a publicat în numărul 6 următoarele: “Un eminent fruntaş al scenei noastre, fost societar al Teatrului Naţional, povestea deunăzi la cafeneaua “Elita” următoarea scenă:
Era prin 1920. Venise director proaspăt Victor Eftimiu. Îl cunoşteam toţi ca pe un autor de mari succese, amabil cu toată lumea şi darnic. Dar aşteptam să-l vedem cum se va purta ca director, fiindcă mulţi oameni sunt pâinea lui Dumnezeu ca particulari şi, când ajung într-o situaţie înaltă, se schimbă, nu te mai cunosc, se uită la dumneata ca prin sticlă, având aerul că te întreabă: “Cine e domnul ?”
Aşadar, aşteptam pe Eftimiu cu nerăbdare, mai ales tineretul, care-şi pusese mare încredere în el. N-a fost mică decepţia noastră când într-o zi ne-a fost dat să-l vedem pe Nottara, decanul venerat al scenei româneşti, bruftuit cum rareori ne-a fost dat să auzim.
Amintiri despre Panait Istrati
Povesteşte Victor Eftimiu: “Într-o bună zi, Panait Istrati, calfa de zugrav din Brăila, fiul bietei spălătorese pe care o evocă atât de pios în scrierile sale, a plecat în lume. A călătorit prin Turcia, prin insulele greceşti, în Egipt. Pe urmă iată-l fotograf ambulant la Nisa. Povestea o cunoaşteţi toţi…
Într-o zi, sătul de viaţă, şi-a tăiat beregata. Din spital i-a scris lui Romain Rolland, căruia îi trimitea şi primele încercări literare. Pacifistul, umanitaristul de la Geneva a fost prins de la întâile pagini ale lui Panait Istrati. Găsise un scriitor autentic, un inspirat a cărui pană vibra muiată în sânge, în mocirlă şi în azur. Vieţi umilite, suspine înăbuşite, scrâşnet de dinţi şi dor de mai bine treceau în foile acelui vagabond sud-oriental, amintindu-i pe celălalt vântură-lume, paladinul stepelor ruseşti, pe Maxim Gorki. Un Gorki balcanic – iată ce era Panait Istrati al nostru. Toţi iluminaţii pământului l-au citit, toţi nemulţumiţii, toţi cei ce visau ceva mai bun, mai omenesc. L-au citit şi esteţii revistelor din metropole şi snobii saloanelor şi toţi au fost vrăjiţi de darul povestitorului. Nici un artificiu literar. Numai peisaje văzute, numai viaţă trăită, simplitate. Putere de a evoca oameni şi fapte scăldate în lumină. O paletă scânteietoare. O magie a cuvântului, pe care prea puţini – chiar dintre cei mai mari – au stăpânit-o.
Mesaj pentru Historia
Mă bucur că Historia.ro apreciază http://istoriiregasite.wordpress.com. Sutele de articole preluate de publicaţia d-voastră de pe blogul meu o dovedesc din plin. Surprinzător, până acum n-am primit niciun semn de mulţumire pentru această “colaborare”. Mereu avem câte ceva de învăţat în munca noastră şi este bine să ştim să o facem. Oricum, constat că blogul meu se doveşte o sursa de informaţii utilă pentru toţi cei care, preocupaţi de istorie, n-au timp să citească o carte.
Comentarii recente