Viața lui James Joyce (III)

james joyce1915 James Joyce termină de scris piesa de teatru Exiluri (două piese de teatru anterioare, scrise înainte de plecarea din Dublin, nu au fost păstrate), puternic influențat de Ibsen. În același an, continuă proiectul Ulise, început cu aproape un deceniu înainte, în care dezvoltă povestea unui cuplu irlandezo-evreu pe care, inițial, Joyce dorise să o includă în Oameni din Dublin. Spre sfârșitul anului, are deja schițată structura romanului și scrise primele capitole. După intrarea Italiei în război de partea Antantei, autoritățile austro-ungare îl obligă pe Joyce să plece, din cauza pașaportului său britanic. În consecință, în luna iunie, Joyce pleacă în Elveția, la Zürich, unde va rămâne cu familia sa timp de patru ani. Mediul cosmopolit din Zürich-ul acelei perioade de război, format în mare parte din refugiați – mulți artiști numărându-se printre aceștia –, favorizează integrarea rapidă a lui Joyce în comunitate, acesta beneficiind mult și de pe urma prezenței unor lideri ai avangardei literare a momentului, printre care Tristan Tzara. Editorul american B.W. Huebsch publică Portret al artistului la tinerețe, după ce editura engleză Duckworth îl refuzase.

1917 Joyce se operează pentru prima oară de glaucom, dar continuă să lucreze la Ulise, din care are deja scrise 12 capitole. Datorită intervențiilor lui Pound și Yeats, beneficiază de burse din partea guvernului britanic, continuând să predea, în același timp, pentru a-și putea întreține familia. Primește sprijin financiar și de la Edith Rockefeller McCormick (susținătoare americană a artelor și a psihanalizei, aflată atunci la Zürich), Harriet Shaw Weaver, Frank Budgen și Claud Sykes. Tot acum, B.W. Huebsch aduce în Statele Unite exemplare din Oameni din Dublin, procurate de la Grant Richards, și scoate prima ediție americană a cărții.

Continuă citirea →

Reclame

Viața lui James Joyce (II)

james joyce - nora barnacle1904 La 10 iunie, James Joyce o cunoaște pe cea care îl va inspira cel mai mult și alături de care va trăi întreaga viață, Nora Barnacle, o tânără de 20 de ani, originară din Galway, cameristă la Finn’s Hotel în Dublin. Șase zile mai târziu, la 16 iunie, are loc prima lor plimbare, această zi rămânând imortalizată în romanul Ulise. Mai târziu, Joyce va insista printre apropiații săi ca ziua respectivă să poarte numele de Bloomsday, onorând astfel legăturile personale stranii dintre viață și scriitură. Relația dintre cei doi, puternică și total revoltătoare pentru bunele moravuri irlandeze, îl provoacă pe Joyce să se gândească tot mai mult la plecarea pe continent și la căutarea unui post de profesor de engleză. În toamna aceluiași an, cei doi evadează din societatea care le condamna concubinajul, având promisiunea unui loc de muncă pentru Joyce într-o școală Berlitz, dar motivați și de convingerea acestuia că împlinirea artistică nu poate veni într-un mediu atât de constrângător precum societatea irlandeză a momentului. Ajunși la Zürich însă, descoperă că locul de muncă promis nu este disponibil, iar aplicația lui Joyce nu fusese primită. Deplasarea ulterioară la Trieste se dovedește a fi o altă dezamăgire din același punct de vedere. Se îndreaptă apoi spre actuala Croație, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, oprindu-se la Pola, port la Adriatică. Aici, Joyce ajunge să predea engleza la o școală Berlitz. Problemele însă nu dispar, cu atât mai mult cu cât Nora rămâne însărcinată, nu vorbește decât engleză – un impediment în încercarea lor de a se integra –, iar scriitorul se obișnuiește greu cu viața domestică.

Continuă citirea →

Viața lui James Joyce (I)

james joyce1882 La 2 februarie, James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei.

1888–1891 Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii.

Continuă citirea →

Leul Babilonului

nabucodonosor IINabucodonosor al II-lea (cca 630–562 î.Hr.)

Atunci Nabucodonosor s-a umplut de mânie… Şi a poruncit  celor mai puternici oameni din oştirea lui să lege pe Şadrac,  Meşac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător. (Daniel 3:19-20)

Nabucodonosor a fost Leul Babilonului şi Pierzătorul Popoarelor. Conducător al  Regatului Noului Babilon din 605 până în 562 î.Hr., el a fost întruchiparea regelui- războinic. Biblia spune că Nabucodonosor era instrumentul răzbunării lui Dumnezeu împotriva poporului rătăcitor al Iudeii – destin pe care se pare că el l-a acceptat bucuros. Aceeaşi relatare biblică spune că, mai târziu, Dumnezeu a vrut să îl pedepsească pe Nabucodonosor pentru trufia lui, făcându-l să se poarte ca un  nebun timp de şapte ani.

Continuă citirea →

Ultimul suspin al maurului

king-boabdil2 ianuarie 1492 „Sunt ale tale, mărite rege, dacă asta a fost voința lui Allah”, a spus Boabdil,  conducătorul Granadei, în timp ce-i înmâna cheile orașului regelui Ferdinand de Aragon, după un asediu care durase nouă luni, dar, practic, fără vărsare de sânge. 

Așadar, în această zi, cu peste cinci secole în urmă, ultima fortăreață maură din Spania a capitulat în fața puterii zdrobitoare a regilor catolici, Ferdinand și Isabela. Maurii, care sosiseră în Spania cu aproape opt sute de ani în urmă, în 711, au  fost în sfârșit înfrânți. Porțile cetății Granada au fost deschise larg pentru a-i îngădui lui Ferdinand să intre, având asupra lui marea cruce din argint pe care o purtase cu el pe tot parcursul acestei cruciade de opt ani. 

Umilit de această capitulare, Boabdil a părăsit cetatea însoțit de suita lui și nu s-a mai întors niciodată. Ajuns pe o culme înaltă a munților Alpujarras, s-a oprit ca să mai arunce o privire către cetatea pe care o pierduse. Întorcându-se către mama  lui, care călărea alături de el, o lacrimă i s-a prelins pe obraz. Dar în locul compasiunii la care se aștepta, mama l-a dojenit cu dispreț: „Te pricepi să plângi ca o muiere pentru ceea ce nu ai fost în stare să aperi ca un bărbat”.

Continuă citirea →

Nicolae Iorga despre Alexandru Ioan Cuza

iorga si cuzaAstăzi se împlinesc 198 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza.  Nicolae Iorga, în cartea „Oameni care au fost” îl prezintă astfel pe domnitorul unirii.

„Cuza-Vodă poate fi privit din trei puncte de vedere: cum a înţeles datoria sa de Domn; cum a tratat problemele politice ale epocii sale; cum a purtat povara nenorocirii sale.

Când un prinţ e crescut pentru tron, când din cea mai fragedă copilărie a purtat uniforma, a avut regimente, a văzut prezentându-i-se arma şi închinându-i-se steaguri, când i-au stat la îndemină cei dintâi oameni ai neamului – atât mai rău pentru cine-l creşte, dacă-i lasă la o parte pe aceştia, pentru a lua mediocrităţi supuse, personalităţi neclare, ori cine ştie ce educatori de meserie, […] când astfel de oameni i-au stat deci la îndemână, pentru a-l iniţia în toate ramurile vieţii publice, care nu trebuie să fie necunoscute unui Suveran, – atunci ai tot dreptul de a fi pretenţios şi aspru faţă de unul care, ajuns la cârmuire, arată că nu-şi dă seama îndeajuns de datoria de a munci stăruitor pentru binele ţării şi neamului său, ori ţării şi neamului care l-au adoptat, urmărindu-l cu iubire de la cei dintâi paşi ai săi în viaţă.

Aşa a fost însă cu Alexandru Cuza, ajuns Domn din întâmplare, prin noroc, – nu norocul lui, care şi-a cheltuit viaţa în şapte ani, ci norocul nostru, care am folosit de pe urma acestei mărinimoase risipiri de puteri?

Continuă citirea →

Stephen Hawking în intimitate

stephen hawkingAstăzi a murit fizicianul englez Stephen Hawking (1942-2018), prilej de a prezenta câteva aspecte mai puțin cunoscute ale vieții sale, dezvăluite de prima sa soție, Jane.

Într-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal. În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.

Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie. Cu trecerea timpului, dragostea ei se amestecă tot mai mult cu compasiunea. E mândră de succesele științifice ale lui Stephen, ceea ce n-o împiedică să-i vadă cu luciditate defectele. Se străduiește să-i sprijine cariera și să-i fie mereu loială.

Până la urmă, dragostea cu multe fațete a lui Jane n-a fost de ajuns. Celebru și bogat în urma milioanelor de exemplare vândute ale cărții sale de popularizare a cosmologiei Scurtă istorie a timpului, Stephen Hawking cade sub influența – și farmecele –  uneia dintre infirmierele echipei medicale care-l asistă permanent. Își părăsește familia și după o vreme divorțează de Jane.

Aceasta își amintește:

„… mă nedumerea tendința lui Stephen de a sta multe ore seara și în weekenduri în poziția Gânditorului lui Rodin, cu capul sprijinit în mâna dreaptă, transportat în altă dimensiune, pierdut pentru mine și copiii care se jucau în jurul lui. Oricât de mare era provocarea fizicii găurilor negre, adâncurile de concentrare în care se cufunda mi se păreau de neînțeles. La început am crezut că-l frământa o problemă matematică. Așa că-l întrebam veselă la ce se gândește, dar de obicei nu-mi răspundea, așa că începeam să mă neliniștesc. Poate că nu stătea confortabil în scaunul cu rotile sau era bolnav? îl întrebam. Îl supărase oare refuzul meu de a-l însoți la următoarea conferință? Cum tot nu-mi răspundea sau dădea din cap neconvingător, am început să bănuiesc că toate aceste motive și multe altele, la care se adăuga deprimarea cauzată de deteriorarea stării lui, deveniseră de nesuportat.” (p. 187)

Continuă citirea →

Ultimele centime

garcia_marquezAstăzi se împlinesc 91 de ani de la nașterea scriitorului Gabriel Garcia Marquez (1927-2014), prilej de a prezenta un moment important al vieții sale.

„La începutul anului 1966, banii se terminaseră. În cele din urmă, Marques şi-a dus Opelul alb la un parc de automobile uzate şi s-a întors acasă cu o sumă consistentă.

Când banii luaţi pe maşină s-au terminat, soția sa, Mercedes, a început să amaneteze tot ce aveau prin casă: televizorul, frigiderul, radioul, bijuteriile. Ultimele sale trei “poziţii strategice” erau uscătorul de păr, blenderul cu care prepara mâncarea copiilor şi radiatorul electric al lui Gabo.

La începutul lui august, Gabriel Garcia o însoţea pe Mercedes la poştă, pentru a expedia manuscrisul terminat, la Buenos Aires. Pachetul conţinea 490 de pagini dactilografiate. Funcţionarul de la ghişeu le-a zis: “Optezeci şi doi de pesos.” Marquez a urmărit-o cu înfrigurare pe Mercedes scobindu-se de ultimele centime în pliurile poşetei. N-aveau decât cinzeci de pesos aşa că nu puteau trimite decât o jumătate de carte.

S-au întors acasă, au amanetat radiatorul, uscătorul de păr şi blenderul, au revenit la poştă şi au trimis şi cea de-a doua tranşă. Când au ieşit pe uşă, Mercedes s-a întors spre soţul ei şi i-a spus: “Hei, Gabo, acum nu mai rămâne decât ca manuscrisul să fie bun.”

Continuă citirea →

Ce viață!

marquezPovestește Gabriel García Márquez: „Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuzismul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.”

Continuă citirea →

Din intimitatea casei regale. Ce face o principesă pentru două pălării?

regina maria„Lt.-colonel Prezan aducea cu dânsul reputația unui eminent militar, reputaţie ce s-a dovedit pe de-a întregul meritată prin splendida carieră ce a făcut în viitor şi marele rol jucat pe timpul Primului Război Mondial când a fost numit şeful Statului-Major al Armatei. Înalt, svelt, vioi, cu un început marcat de chelie şi o mică bărbuță castanie, era un om foarte politicos, cu ținuta sigură şi socotit la vorbă, destoinic sfătuitor totdeauna; părea a fi o fire blajină, în realitate însă era energic, dârz în hotărârile sale, clar văzător şi foarte milităros. Amândoi soții Prezan mi-au arătat totdeauna aşa de multă simpatie încât m-am ataşat cu toată sinceritatea de dânșii. După plecarea lor de la Curte, i-am regretat din inimă; ani şi ani de-a rândul n-am lipsit vreodată să nu-i felicit la onomastica lor, sau la anul nou, precum nu i-am lăsat niciodată fără ziare străine şi de ale noastre când se aflau la moşia lor Schineta din judetul Roman.

Olga Prezan era pe atunci, în 1898, când am cunoscut-o întâi, o femeie tânără de tot, foarte frumuşică şi tare atrăgătoare, cu surâsul jucând în colțul buzelor roşii, o brună cu pielița obrazului mată şi ochi frumoşi scânteietori în care sălăşluiau mai multe varietăți de draci Azi s-ar spune de ea că are mult, foarte mult „sex-appeal!”.

Continuă citirea →

Gauss la teatru (anecdotă)

gaussKarl Friedrich Gauss, matematician și astronom german, a fost invitat de un prieten la teatru. Deși a încercat să se eschiveze, în cele din urmă a fost nevoit să accepte.

În Teatrul de la Weimar era o căldură groaznică, iar statul pe scaun timp de ore întregi o corvoadă. Se juca o piesă de Voltaire. Cineva omora pe altcineva. O femeie plângea. Un bărbat urla. O altă femeie îngenunchea. Replici, monologuri. Traducerea era frumoasă, melodioasă, dar Gauss ar fi preferat să citească textul piesei. De atâta căscat, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

Continuă citirea →

Din intimitatea lui Gauss

GaussLa Gottingen domnea haosul. Noaptea, străzile răsunau de zarva făcută de soldaţii francezi, iar pe locul unde urma să fie ridicat observatorul astronomic nu fusese nici măcar zidită fundaţia. Erau doar câteva oi care păşteau în voie. Gauss era nevoit să cerceteze stelele dintr-o încăpere a vechiului turn al oraşului, închiriată de profesorul Lichtenberg.

Cel mai mult îl chinuia faptul că trebuia să ţină ore. Locuinţa lui se umplea de tot felul de tineri care se bâţâiau pe scaune, îi pătau cu grăsime pernele de pe sofa, în timp ce Gauss, bietul de el, îşi dădea duhul încercând să le bage în cap câtuşi de puţin.

Dintre toţi oamenii întâlniţi vreodată, studenţii săi erau cu siguranţă cei mai stupizi. Le vorbea atât de rar, încât uita începutul frazei înainte de a o termina. Era în zadar. Dăduse la o parte toate chestiunile mai dificile, resemnându-se cu abecedarul ştiinţei. Tot nu înţelegeau nicio iotă. Îi venea să plângă de nervi. Se întreba dacă proştii au un idiom al lor, pe care să-l poţi învăţa ca pe o limbă străină. Gesticula cu ambele mâini, arăta înspre propria gură, articulând cât se poate de clar, accentuând fiecare sunet, de parcă ar fi făcut logopedie. Cu toate acestea, un singur băiat a reuşit să treacă examenul. Îl chema Moebius şi părea a fi singurul neatins de cretinism.

Continuă citirea →

Martir sau victimă a unei crime pasionale?

Garcia-Lorca Federico

Garcia Lorca (Federico) – Poet spaniol

Data morţii : 20 august 1936 (la 37 de ani)

Cauza : asasinat

Locul : Granada (Spania)

Înhumat : cimitirul din Granada

Există două variante asupra morţii lui Lorca

Cea mai răspândită variantă spune că poetul, denunţat de o rudă apropiată a prietenilor în casa cărora găsise adăpost, a fost arestat de falangişti şi asasinat în aceeaşi noapte, după ce rostise această frază poetică, fără doar şi poate inventată; „O să mă ucideţi pe un atât de frumos clar de lună?”

A doua variantă, care dezvăluie o latură diferită a personalităţii „privighetorii andaluze”, este mai puţin cunoscută. Garcia Lorca nu făcea politică, deci nu avea de ce se teme de falangişti. Se refugiase în casa prietenilor săi pentru că se ştia în primejdie din motive nu politice, ci sentimentale…

Continuă citirea →

Hotărârea fatală

batranÎn celebra catedrală anglicană din Londra, Westminster Abbey, se găsesc mormintele regilor și ale reginelor Angliei. Tot acolo și-au găsit ultima odihnă renumiți poeți și savanți. Una din cripte însă conține resturile pământești ale unui om simplu, ale țăranului Thomas Parr.

Epitaful lui cuprinde ceva incredibil: „Thomas Parr, din comitatul Sailop, născut în anul Domnului 1483. A trăit sub domnia a zece regi: regele Eduard al IV-lea, regele Eduard al V-lea, regele Richard al III-lea, regele Henric al VII-lea, regele Henric al VIII-lea, regele Eduard al VI-lea, regina Maria, regina Elisabeta, regele Iacob și regele Carol I. A trăit 152 de ani și a fost îngropat aici, la 15 noiembrie 1635”.

Acest epitaf de necrezut poate fi dovedit prin documente. Registrul nașterilor din biserica satului natal notează că Thomas Parr s-a născut în anul 1483. Actele autorităților civile atestă că, în anul 1518, acesta a moștenit de la tatăl său mica gospodărie țărănească. Un certificat de căsătorie din anul 1563 menționează o căsnicie încheiată la vârsta de 80 de ani fără să specifice a câta a fost. Un document asemănător, din anul 1605, certifică o nouă căsătorie. Atunci, vigurosul mire avea 122 de ani!

Continuă citirea →

Cine poartă pantalonii în casa aceasta?

margaret thatcher sotCând Margaret Thatcher, prim-ministrul Angliei, s-a mutat în Downing Street 10, reședința oficială, un reporter l-a întrebat pe soțul ei:

-Cine poartă pantalonii în casa aceasta?

La care soțul doamnei Thatcher a răspuns:

-Eu îi port, dar tot eu îi spăl și-i calc! 🙂

Continuă citirea →