Arthur Schopenhauer. Viața și opera (I)

Destinat unei cariere de comerciant

La 22 februarie 1788, la Danzing, se năştea Arthur Schopenhauer, fiul lui Henric şi al Johannei. Un tată negustor, cunoscut pentru abilitatea lui în afaceri şi iubitor de libertate care va vrea, asemenea multor alţi taţi, să hotărască singur soarta odraslei. O mamă curioasă care nu va trezi în viitorul filosof decât un accentuat sentiment antimatern. Fire independentă, tatăl va părăsi oraşul Danzing în 1793, pentru că acesta încetează de a mai fi un oraş liber. Anexat Poloniei, oraşul îşi pierde creditul de libertate pe care îl avea.

Destinat unei cariere de comerciant, micul Schopenhauer va trăi primii lui ani în lumea afacerilor şi a finanţelor. La zece ani Schopenhauer cunoaşte la perfecţie limba franceză care-i va rămâne limbă de predilecţie. Călătoreşte des împreună cu tatăl său şi, mai târziu, îşi va aminti cu recunoştinţă despre aceste călătorii, dovadă afirmaţia lui: „Cărţile nu înlocuiesc experienţa, iar ştiinţa nu ţine loc de geniu“.

Ca în multe alte cazuri, la un moment dat, Schopenhauer este pus să aleagă între a urma gimnaziul la Hamburg ori a efectua o călătorie în Europa, sub promisiunea că se va dedica apoi comerţului. Alege a doua variantă şi va avea grijă să nu o respecte pe prima. Vizitează Belgia, Olanda, Anglia, Franţa, Elveţia. Îl dezgustă bigotismul englez şi îl impresionează măreţia lui Mont Blanc. Un munte uriaş şi singuratic cu care îi va plăcea apoi să se compare. Nu se poate opune voinţei tatălui său şi, reîntors la Hamburg, intră într-o casă de comerţ numai pentru a-i face pe plac.

În 1805 moare tatăl lui Schopenhauer. Mulţi spun că s-ar fi sinucis, ceea ce ar putea explica înclinaţia, cel puţin teoretică a filosofului, asupra acestei necreştine aplecări a conştiinţei. Rămâne cu mama sa, o persoană inteligentă, cu un caracter puternic. Va deveni o romancieră cunoscută şi fecundă asemenea contemporanei ei George Sand.

Un sentiment… antimatern

După moartea soţului, Johanna se recăsătoreşte, dar spiritul ei, uşor înclinat spre frivolitate, o domină. Se retrage la Weimar unde, spun gurile rele, va practica amorul liber într-un mediu propice felului ei de viaţă. Nemulţumit de faptul că se recăsătoreşte, Schopenhauer renunţă la o simplă relaţie de politeţe şi pune în loc dezagreabilul. Îşi detestă mama, după cum aceasta nu îi poartă un alt sentiment. Mai târziu va spune că voinţa (sau caracterul) se moşteneşte pe linie paternă, intelectul este debitor maternităţii. Jumătatea secolului XX va modifica raportul şi va practica un constant comportament antipatern.

Dezlegat de mama sa de angajamentul luat faţă de tată (că va deveni comerciant), Schopenhauer vine la Weimar la vârsta de 18 ani. Mama sa va fi deranjată de o asemenea vecinătate şi îşi va reproşa uşurinţa cu care l-a dezlegat de jurământ. Mamă doar fiziologic, Johanna, într-un moment paroxistic, ajunge până la a-şi arunca pe scări pe acela care îi era mai mult rival decât fiu. Aceasta poate şi pentru că Goethe, discret înamorat de doamna Schopenhauer, îi spunea acesteia că fiul ei va ajunge celebru. Normal, mama nu înţelege cum pot exista două genii în aceeaşi familie. Este de acord să-şi ajute fiul să studieze, cu o condiţie: să nu locuiască la Weimar.

Inteligent, cinic și suspicios

Schopenhauer se stabileşte la Gotha, se înscrie la gimnaziu şi inteligenţa lui, ieşită din comun, îl ajută să parcurgă mai multe clase într-un singur an. Spiritul lui negator deranjează pe directorul gimnaziului încât este nevoit să părăsească şi gimnaziul şi oraşul şi să revină la Weimar. Studiază cu puterea întârziatului şi la 21 de ani se înscrie la facultatea de medicină de la Universitatea din Göttingen. Plictisit de medicină, după un an se înscrie la filosofie. Părăseşte deci Weimar-ul şi, cu toate că mama sa va mai trăi 24 de ani, nu o va mai revedea niciodată. Byron a avut o experienţă asemănătoare şi atari circumstanţe par a condamna oamenii la pesimism. Devine sobru, cinic şi suspicios. Îşi ţine pipele sub cheie şi doarme cu pistoalele sub cap. Nu poate suporta zgomotul despre care se spune că este o tortură insuportabilă pentru un intelectual.

Singur

Nu are nici mamă, nici familie, nici femeie şi nici patrie. Trăieşte absolut singur, cu infinitul lângă el. Are norocul unui bun profesor de filosofie (Schulze) care-l sfătuieşte să citească pe Platon şi pe Kant. Citeşte şi pe Schelling, de unde o influenţă în filosofia lui, cel puţin pe linia intuiţiei intelectuale (sau geniale, la Schelling). Pleacă apoi la Berlin să audieze pe Fichte şi Schleiermacher. Este decepţionat de Fichte şi de naţionalismul lui. Mai mult chiar decât Goethe, Schopenhauer este imun la febra naţionalistă a epocii. Totuşi în 1813 entuziasmul lui Fichte îl prinde. Fichte voia (în Discursuri către naţiunea germană) un război de eliberare de sub dominaţia napoleoniană. Schopenhauer ajunge până acolo încât îşi procură echipament militar, dar prudenţa îl reţine la timp. Se disculpă spunând că, până la urmă, Napoleon nu face decât să ofere o expresie liberă a pasiunii de a se afirma (mai târziu: voinţa de a trăi). În loc de a participa la război, se retrage în Thuringia, unde îşi scrie teza de doctorat.

Cearta

În 1813 primeşte titlul de doctor în filosofie cu lucrarea Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente. Se întoarce la Weimar, unde se ceartă violent cu mama sa care-l acuza că este arogant şi nesuferit. Acum îl cunoaşte pe Goethe şi laudele acestuia o exasperează pe Johanna. Deranjată, mama îl reneagă şi Schopenhauer profeţeşte o zi când ea va fi cunoscută numai pentru simplul fapt că i-a fost mamă. Pleacă pentru a nu mai reveni.

Opera cea mare

Se mută la Dresda, scrie, la îndemnul lui Goethe, despre teoria culorilor (1816) şi intră în contact cu filosofia indiană prin intermediul lui Fr.Schlegel. Îşi consacră eforturile operei celei mari (Lumea ca voinţă şi reprezentare) care va fi editată în 1819. Îşi face reclamă faţă de editor şi spune că lucrarea sa este un sistem original, clar, inteligibil, riguros şi nu lipsit de frumuseţe. Despre opera lui spune că va fi în viitor, ocazie a încă o sută de cărţi. La 30 de ani Schopenhauer publică Lumea ca voinţă şi reprezentare. Prin comparaţie, Kant oferă omenirii Critica raţiunii pure la 57 de ani. Geniu precoce, ca şi Schelling, Schopenhauer va trăi mai apoi din adaosuri şi completări la marele lui op. Zeul nu l-a iertat: câinele care latră de timpuriu, turbează.

De ce nu s-a întâlnit cu Byron

Călătoreşte iarăşi la Veneţia, unde voia să-l întâlnească pe Byron, având cu sine o recomandare din partea lui Goethe. Se simţea înrudit cu Byron, şi Schopenhauer, misoginul feminist, nu se poate întâlni cu Byron din cauza unei femei. În timp ce se plimba cu gondola pe canalurile Veneţiei, femeia care-l însoţea nu îşi putea desprinde ochii de pe obrazul unui tânăr cu care gondola lor se încrucişase. Enervat, Schopenhauer jură să-l urască pe acela care a îndrăznit să-şi oprească prea mult privirea pe aleasa lui întâmplătoare. Îndrăzneţul era, nici nu mai încape vorbă, Byron. Aşa s-au neîntâlnit doi oameni pentru care pământul era prea mic.

Necazuri financiare îl obligă să se reîntoarcă în Germania (banca unde avea depuşi banii a dat faliment). Reuşeşte, prin învăţătura de negustor primită de la tatăl său, să-şi recupereze întregul cont, pe al său şi pe acela al mamei şi surorii sale. Neliniştit, vrea o slujbă sigură. E, de fapt, singura aventură care îi tulbură monotonia studiului.

Rivalitatea cu Hegel

Speră să aibă ocazia să-şi facă filosofia cunoscută la mari universităţi germane. Pleacă la Berlin pentru a se acredita docent. Culmea ironiei, din comisia de acreditare făcea parte şi Hegel pe care-l detesta, şi se vor detesta reciproc. Reuşeşte totuşi, şi în 1822 este chemat la Berlin ca privat-docent. Vanitatea îi cere mai mult. Îşi fixează orele de curs în acelaşi timp cu Hegel, aflat la apogeul carierei sale. Rezultatul? În afara câtorva rătăciţi, Schopenhauer vorbeşte unui amfiteatru gol. Demisionează şi se răfuieşte cu Hegel în a doua ediţie a Lumii cu voinţă şi reprezentare (1844) şi în Filosofia universitară.

Era convins că la Congresul de filosofie de la Gotha s-a pus anatema pe numele său. Blestemă întreaga filosofie universitară şi se consolează cu aforisme în care spune că progresul filosofiei se poate realiza numai dincolo de porţile desuetelor Academii. Hegel moare răpus de holeră, în 1831, şi Schopenhauer nu-şi ascunde satisfacţia.

Partea a doua AICI

---

sursa: Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, trad. Emilia Dolcu, Viorel Dumitrașcu, Gheorghe Puiu, Proslogion și cronologie de Anton Adămuț, Iași, Editura Moldova